joi, 31 decembrie 2009

Gânduri la final de an


"Remember pentru un artist" a ajuns la prima sa trecere dintre ani. Am încercat în cele aproape 5 luni de la înfiinţare, să păstrez aproximativ acelaşi format întâlnit în "Lumea mea" şi să "cinstesc" aniversarea sau memoria unor artişti de seamă. Întrebările de sub titlul acestui blog, nu sunt inventate de mine. Mi-au fost inspirate din diverse discuţii. Pentru că, alături de scriitorii întâlniţi în "Lumea mea", şi artiştii reprezintă o categorie nedreptăţită în cea mai mare parte. Nedreptăţită de public, nedreptăţită de sistemul de învăţământ, nedreptăţită de tarele societăţii noastre şi, nu în ultimul rând, de cei care conduc destinul culturii noastre în general. Am fost întrebat de câţiva prieteni, dacă celelalte arte cu excepţia muzicii şi a filmului, nu constituie activităţi destinate erudiţilor sau celor care se ocupă de respectivele arte. Am fost întrebat cine se mai duce azi la expoziţii de pictură, la piese de teatru, la spectacole de coregrafie adevărate. Cei mai mulţi, atunci când se vorbeşte despre dans, dau ca exemplu, invariabil, emisiunea lui Ştefan Bănică Jr. "Dansez pentru tine". Nu spun nici pe departe că ceea ce face el acolo în emisiune nu are farmec. Dincolo de farmecul spectacolului în sine, există însă, foarte multă muncă neluată în seamă de către cei care privesc din fotoliu. Şi, extrapolând acest fapt şi la celelalte ramuri ale artei(artele plastice, teatrul, etc.) îmi dau seama că a fi artist în România, reprezintă un deziderat demn de respect şi preţuire. Iar dispariţia tragică a unor mari artişti în 2009 a confirmat pe deplin atât nepăsarea (în unele cazuri), cât şi apetitul românului pentru cultură.
Din aceste motive "Remember pentru un artist" va continua să vă prezinte şi în anul care urmează astfel de biografii ale unor artişti sărbătoriţi sau comemoraţi, însoţite de câteva exemplificări ale artei lor. De asemenea, în 2010 pun la cale şi pe acest blog, câteva surprize. "Colţul artistului amator" spre exemplu, va fi în acest an mult mai activ.
La final de an, adresez mii de mulţumiri tuturor celor ce m-aţi ajutat şi în acest proiect. Vă doresc ca 2010 să vă aducă multe împliniri, multă sănătate, multe bucurii şi multă răbdare în depăşirea momentelor dificile.



La mulţi ani şi să aveţi sărbători frumoase şi fericite!
Cu mult drag şi preţuire,
B.B.

luni, 28 decembrie 2009

Denzel Washington


Denzel Hayes Washington Jr. s-a născut pe 28 Decembrie 1954 în Mount Vernon, New York. Tatăl său, Denzel Sr. a fost un preot penticostal, iar mama sa, Lynne fost cântăreaţă de gospel, coafeză şi proprietara unui salon de înfrumuseţare. Are o soră mai mare, Lorice şi un frate mai mic David. De la o vârstă fragedă era nemulţumit de felul în care arată, din cauza comentariilor celorlaţi copii despre strungăreaţa lui.
Ca şi copil, majoritatea timpului şi-l petrecea în salonul de înfrumuseţare al mamei sale, dar ascultând şi predicile tatălui său. De acolo se spune că i-a venit înclinaţia lui Denzel spre actorie, datorită conversaţiilor aprinse din jurul său. A fost membru al Boys'Club of America(al cărui purtător de cuvânt este şi astăzi). Când el avea 14 ani căsnicia părinţilor săi a început să dea semne că nu mai merge, iar el şi sora sa mai mare au fost trimişi la internat pentru a nu fi expuşi traumelor unui eventual divorţ.

A urmat cursurile şcolii primare la Pennington Grimes, fiind interesat de diverse sporturi. În copilărie voia să urmeze cursurile Universităţii Texas Tech, apoi se gândea la o carieră în medicină.

În 1977, urmează facultatea de jurnalism a Universităţii Fordham, iar după absolvire merge în San Francisco, unde câştigă o bursă la American Conservatory Theatre. Rămâne la ACT timp de un an, după care începe să joace în mai multe filme pentru televiziune printre care şi "Wilma" şi debuteaza pe marele ecran cu "Carbon Copy" în 1981.
În 1982 se căsătoreşte cu Pauletta Pearson, actriţă şi pianistă, pe care o cunoaşte pe platourile de filmare de la "Wilma", şi cu care are 4 copii: John David, Katia şi gemenii Malcolm şi Olivia. Încearcă să stea cât mai mult timp cu familia sa în “conacul” pe care l-au achiziţionat în LA. Deţine compania de productie Mundy Lane Entertainment, numită aşa după strada pe care a crescut.


În anul 2008 s-a situat pentru al doilea an consecutiv în topul celor mai iubite staruri de cinema, potrivit rezultatelor unui sondaj realizat anual în SUA. Deţine recordul pentru cele mai multe nominalizări la Oscar ale unui actor cu descendenţi africani (până în acest moment a fost nominalizat de 5 ori). Unul dintre cei mai cunoscuţi actori ai Hollywood-ului, Denzel Washington este un actor al cărui echilibru şi inteligenţa îi permite să joace în orice gen de film, de la dramă şi comedie până la thriller.

(articol preluat de la www.cinemarx.ro)

Andrei Tarkovsky


S-a născut la 4 aprilie 1932 la Iourievets (Rusia) raionul Ivanovo, pe Volga. Fiul poetului Arseni Tarkovski, a studiat muzica, pictura, sculptura, limba arabă şi a terminat muncind ca geolog în Siberia .
În 1956, intra la VGIK (Institutul central de cinematografie al URSS), la Moscova. A făcut 4 ani la clasa lui Mikhaïl Romm despre care a spus : “ acest profesor m-a învăţat să fiu eu insumi“. Atunci a realizat primele lui scurt metraje: Ubiitsy (1958) — bazată pe o povestire a lui Ernest Hemingway, Kontsentrat în 1958
iar în 1959, Segodnya uvolneniya ne budet.

Toate trădau o puternică influenţă a neorealismului italian.
În 1960, realizează filmul : Katok i skripka(Compresorul şi vioara), acesta fiind filmul său de licenţă.
Primul său lumg metraj,"Copilăria lui Ivan", din 1962, l-a impus atenţiei publicului şi criticii, câştigând premiul “Leul de aur“ la Veneţia.

Mereu supărat pe cenzura care-i judeca filmele neconforme cu principiile şi cerinţele artei naţionale sovietice, a trebuit să intre de nenumăraete ori la montaj pentru ca cel de-al doilea lung metraj al său să–şi poată face apariţia : "Andrei Rubliov", 1966. A fost expediat abia la ora 4 dimineata în ultima zi a festivalului de la Cannes, din ordinul expres al autorităţilor sovietice pentru a evita eventuala nominalizare şi premiere, şi a fost vizionat parţial – pentru a salva aparenţele – Filmul a fost interzis în URSS până în 1971.
Andréi Tarkovski a considerat acest film ca cel mai bun exemplu pentru a arăta lumii care este adevăratul rol şi responsabilitate a artistului în societate,dându-se exemplu pe el însuşi, ca cineast, care nu avea de ce să fie obligat să perfecţioneze pentru a arăta “minunăţiile “politicii sovietice .
Cu toate că nu deţinea controlul asupra destinului final al filmelor sale, Andréi Tarkovski, a continuat să filmeze.
Urmatorul lui film, "Solaris" (1972), a fost aclamat în ţările comuniste şi a fost considerat replica sovietică a filmului american "2001: Odiseea Spaţială", regizat de Stanley Kubrick, cu toate că Tarkovski mereu a afirmat că el nu văzuse filmul. De asemeni în cartea sa postumă “Timpul eternizat “ şi în propriul său testament din cadrul documentarului "Tempo di viaggio", Andréi Tarkovski a considerat "Solaris" ca fiind filmul cel mai puţin elaborat.

Fără îndoială, pentru un artist ca Tarkovski, să lucrezi în URSS însemna să-ţi limitezi imaginaţia şi creativitatea.
Următorul lui film, "Oglinda", din 1974 prezenta o împletire a unor episoade din copilăria sa şi a unor poeme ale tatălui. Din cauza acestui film, a cărui premieră a avut loc în 1975, Tarkovski a avut probleme cu autorităţile şi puţin a lipsit să nu-l coste libertatea.
La filmul "Călăuza), a trebuit să reia din nou filmările cu o reducere substanţială de fonduri, după ce un accident de laborator a distrus prima peliculă.
"Nostalgia" a fost filmat în Italia, în 1983 şi a fost ultimul film realizat sub vigilenţa cenzurii sovietice. Anul următor, sătul de hărţuielile la care era supus pleacă împreună cu soţia în Suedia şi aici, cu ajutorul colaboratorilor obişnuiţi ai regizorului suedez Ingmar Bergman realizează ultimul său film,"Sacrificiul".
Acest film a primit 4 premii la Cannes, dar regizorul, foarte bolnav, nu a putut ridica premiile, acestea i-au fost înmânate fiului său, Andriushka, care a fost primit cu aplauze ce nu au contenit minute în şir.

Andréi Tarkovski, s-a stins din viaţă la 29 decembrie 1986 la París, la vârsta de 54 ani, departe de ţara sa natală şi la câteva luni de la terminarea filmului său "Sacrificiul". A fost înmormântat într-un cimitir pentru emigranţii ruşi în Sainte-Geneviève-des-Bois, din Île-de-France.

vineri, 25 decembrie 2009

Un gând de bucurie la Naşterea Domnului


Orice sărbătoare, în afară de spiritul caracteristic, mai trebuie să aducă şi multă bucurie. Multă linişte sufletească. Din nefericire, secolul vitezei, a redus la tăcere multe din aceste momente, dedicate sufletului nostru. Şi, cred că cel sau cei care au adus pe lume acea vorbă cu "graba strică treaba", au avut în gând şi acest aspect. În graba asta care ne caracterizează pe toţi de ceva timp încoace (şi mă refer la câteva secole!!!), uităm să ne bucurăm pentru noi, pentru cei din jurul nostru, dar mai ales pentru cei dragi. Suntem, realmente, striviţi de problemele zilnice, şi totuşi, nu ezităm să ne încărcăm cu ele şi în momentele de sărbătoare.

Din această cauză, dar nu numai, eu, vă invit la o sărbătoare specială. Doresc ca începând cu acest Crăciun, să renaştem în sufletele noastre, toată bucuria de care suntem în stare! Reţeta este simplă şi extrem de eficace. Îmbrăţişaţi, rând pe rând, fiecare persoană dragă inimii voastre şi oferiţi-i un moment de bucurie şi de linişte sufletească! Atât! Efectul se va întoarce asupra voastră înmiit!

Vă urez tuturor celor care intraţi pe aceste pagini, multă sănătate, mult noroc, multe bucurii, iar sărbătorile noastre de suflet, să vă aducă liniştea sufletească atât de mult dorită!

LA MULŢI ANI!

cu mult drag, B.B

Paula Seling


S-a născut la data de 25 decembrie 1978 la Baia Mare. Marea pasiune pentru muzică şi-a manifestat-o de la vârsta de 6 ani când, încurajată şi de părinţi, a început să studieze pianul la Şcoala de Arte din Baia Mare cu doamna profesoară Tilca Mariana.
La 10 ani a început să cânte în corul şcolii şi în scurt timp am devenit solista acestui cor. La 15 ani s-a înscris la Şcoala Populară de Arte. Anul 1997 în care şi-a susţinut bacalaureatul, a fost unul cât se poate de prolific în cariera sa muzicală. A cântat în deschiderea concertului susţinut de Joan Baez la Bucureşti dar mai ales a câştigat Trofeul Mamaia.

Ulterior a urmat primul său album, în limba engleză "Only Love" înregistrat la Sound House Records - Germania. Prima sa piesă „Ploaie în luna lui Marte” s-a bucurat de un uriaş succes. A urmat în 1999 albumul „De dragoste”, iar în 2001 albumul „Mă voi întoarce. Tot în 2001 a câştigat Premiul pentru cea mai bună voce feminină la Premiile Industriei Muzicale Româneşti.

A urmat cel mai important premiu al carierei sale şi anume marele trofeu al Festivalului Cerbul de Aur de la Braşov, ediţia 2001. În 2002 Tony Hawks, producător, compozitor, regizor şi scriitor i-a propus să facă un documentar pe canalul Discovery în care să expună publicului reţeta succesului unui cântec, ea fiind aleasă ca „subiect” de studiu în România. În urma acestei colaborări s-a născut în 2003 albumul „Fără sfârşit”, cel mai consistent album de până atunci.

Este unul dintre puţinii artişti români care au cântat alături de nume sonore din muzica internatională: Al Bano, Anita Doth (solista trupei 2 Unlimited), Tony Hawks , Chick Corea (9 noiembrie 1998), Michael Bolton (7 iulie 2007), Beyonce (26 octombrie 2007). A colaborat cu realizatoarea de video clipuri Andreea Păduraru obţinând pentru una din aceste colaborări şi un premiul (împreună cu regizoarea) în anul 2003 pe MTV.

Fiind împlinită în viaţa profesională, a urmat ca şi viaţa sa personală să fie împlinită. Astfel în 2005, Paula s-a măritat cu Radu Bucura, împreuna cu care a deschis casa de producţie UNICORN RECORDS. Pe 10 iulie 2009 Paula a lansat videoclipul single-ului Believe de pe albumul cu acelaşi titlu, album ce a fost lansat cu o luna înainte, adică pe 10 iunie, la Silver Church.

Charles Chaplin


S-a născut la 16 Aprilie 1889 în Walworth, Londra. Chaplin a fost fiul unui cabaretist şi a apărut pe scenă de la o vârstă fragedă. Ulterior, tatăl său a murit, iar mama sa a fost internată la un spital de boli mintale, ceea ce a dus la o copilărie dificilă, care a luat sfârşit în momentul în care Chaplin s-a alăturat, la vârsta de 17 ani, trupei de vodevil al fratelui său vitreg. Mack Sennett, inovatorul comediilor americane de tip scenetă, l-a descoperit pe Chaplin în timpul unei apariţii în America a trupei de vodevil. În 1913, a semnat un contract pentru a apare în filmele produse de Compania Keystone a lui Sennett. În al doilea său film, Kid Auto Races at Venice (1914), Chaplin a creat personajul care avea să-l facă faimos ämicul vagabond. Vagabondul purta o şapcă, avea o mustaţă bine întreţinută, pantaloni largi şi baston, şi mergea crăcănat, în pantofii săi mult prea mari. Personajul său era un ratat, iubit însă de cinefili. Chaplin avea să interpreteze acest personaj în mai bine de 70 de filme. În era filmului mut, umorul grosolan era rege, iar Chaplin era un maestru al comediei fizice. A devenit una dintre cele mai cunoscute personalităţi americane şi cerea salarii din ce în ce mai mari. A început să-şi regizeze singur filmele, iar împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W. Griffith, a fondat în 1919 compania United Artists, pentru a controla mai eficient proiectele sale. Chaplin a regizat, a interpretat rolul principal, a scris scenariul, a produs şi compus muzica comediilor sale de lung metraj, dintre care amintim Puştiul (1921), Febra aurului (1925), Luminile oraşului (1925), Vremuri moderne (1936) şi Dictatorul (1940). Aceste filme au ridicat probleme sociale şi politice ale vremii, care, văzute prin ochii Micului vagabond, păreau uşor intensificate.

După apariţia filmului sonor, la sfârşitul anilor 20, Chaplin a apărut mai rar în filme, însă faima sa a continuat să crească, pe măsură ce filmele sale au dobândit un public nou şi au fost recunoscute drept filme clasice. În spatele camerelor de filmat, viaţa personală a lui Chaplin era deseori pe prima pagină a ziarelor. S-a căsătorit de patru ori, de trei ori cu partenerele sale din filme, iar în 1943 a fost acuzat de altă femeie că este tatăl copilului ei. În acelaşi an, s-a căsătorit cu Oona O'Neill, fiica în vârstă de 18 ani a dramaturgului Eugene O'Neill, o căsătorie care a dat naştere multor controverse. La vremea respectivă, Chaplin era în vârstă de 54 de ani. Opiniile politice ale lui Chaplin au fost de asemenea criticate, la fel şi faptul că nu a obţinut cetăţenia americană. Forţat să-şi plătească impozitele şi acuzat că a susţinut cauzele subversive ale preşedintelui McCarthy, Chaplin a părăsit Statele Unite în 1952. Informat că nu va fi primit prea bine dacă se întoarce, a răspuns "Nu m-aş întoarce acolo nici dacă Iisus Christos ar fi preşedinte" şi a cerut permis de şedere în Elveţia.

A locuit împreună cu familia sa la Corsier-sur-Vevey, Elveţia şi a făcut alte câteva filme. La 10 aprilie 1972, în timpul primei sale vizite în Statele Unite după 20 de ani, pionierul filmului Charlie Chaplin accepta un premiu Oscar pentru întreaga activitate, mai precis pentru incalculabila sa contribuţie la arta cinematografică. Chaplin, la un moment dat cel mai de succes star de cinema şi regizor din America, părăsise ţara în anul 1952, în urma unei imense controverse. Moare din cauze naturale la 25 Decembrie 1977 în localitatea elveţiană în care trăia, Corsier-sur-Vevey.

marți, 22 decembrie 2009

Théodore Rousseau


Théodore Rousseau, fiul unui croitor, s-a născut la 15 aprilie 1812 în Paris. În copilărie a avut probleme cu sănătatea, din această cauză a petrecut mult timp la ţară. Când în 1821 se reîntoarce la Paris, ia primele lecţii de pictură. Câţiva ani mai târziu, pictează în atelierul peisagistului Rémond Rousseau. La Muzeul Louvre, loc foarte des vizitat de el, pictează un mare număr de copii după operele maeştrilor olandezi. Pentru că este atras în mod deosebit de pictura în plein-air, caută teme în împrejurimile Parisului. Călătoreşte mult în Franţa. Vizitează, printre altele, localităţile Lyon, Royan, Overnie, locuri din Normandia şi Jura.
Tânăr fiind, descoperă în 1827 împrejurimile pădurii Fontainebleau. Din 1833, locuieşte la Chailly, apoi se mută în 1836 la Barbizon, unde în 1841 închiriază o casă. Tablourile sale nu au fost admise vreme îndelungată la expoziţiile anuale ale Salonului din Paris. Reuşeşte să expună abia în 1849. În acelaşi an,se împrieteneşte cu Jean-François Millet, care îi va fi vecin la Barbizon.

În pădurile Fontainebleau - la câţiva kilometri de Barbizon - se găseşte satul Apremont, celebru pentru vazele pictate, create sub influenţa picturii sfârşitului secolului XVIII-lea. Stejari la Apremont este unul dintre cele mai remarcabile tablouri ale lui Rousseau. Printr-o minimă adaptare la perspectivă, artistul obţine un efect vast, spaţial perfect, în ciuda lipsei detaliilor. Pictura este realizată în contre-jour, stejarii sunt priviţi dinspre partea umbrită, iar norii de pe cerul albastru al verii sunt pictaţi în tonuri foarte luminoase. Atmosfera este inundată de soare, peisajul autentic respiră bucurie, nimic nu este pictat cu metodele tradiţionale.
Tabloul intitulat Luminiş în pădurea Fontainebleau, amurg (vezi: Galerie) arată aproape ca negatuvul tabloului anterior. Umbrele copacilor iau forme arhitectonice. În mijloc pătrund în spaţiul deschis razele portocalii ale luminii soarelui care apune. Rousseau redă atmosfera amurgului utilizând cu măiestrie jocul luminilor. Este indiscutabilă influenţa pictorului englez John Constable, amintind în special imaginile din tablourile reprezentând catedrala din Salisbury.
În 1854, Rousseau devine membru al Academiei de Arte Frumoase din Amsterdam. Spre sfârşitul vieţii, ca artist cunoscut şi apreciat, este preşedintele juriului la Expoziţia Mondială din 1967. Cu puţin timp după aceasta, la 22 decembrie 1867, Théodore Rousseau moare la Barbizon. Împreună cu Jean-François Millet a fost cel mai cunoscut pictor al Şcolii de la Barbizon.















Stela Popescu


Misterioasă şi elegantă, veşnic apreciată pentru tot ceea ce face, Stela Popescu, doamna Teatrului de Revistă, a reuşit să se menţină în topul celor mai iubiţi actori ai scenei româneşti timp de aproape jumătate de veac. S-a născut la Slobozia, în 21 decembrie, într-o familie de învăţători modeşti, iar prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci duşman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Braşov. În 1953, susţine examenul de admitere la facultate şi este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxin Gorki“, la care renunţă după un an şi jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. Dorinţa de a ştii totul despre arta actoricească nu-i dă pace şi în 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar în paralel continuă să susţină spectacole de teatru. La sfârşitul facultăţii, este repartizată la Teatrul din Braşov, acolo unde ajunge să susţină 400 de spectacole pe an.

Cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, plină de viaţă şi mereu surâzătoare, Stela Popescu încântă publicul de la primul gong până la căderea cortinei. Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“ pe Stela Popescu o vedem strălucind în „Omul care a văzut moartea“ şi „Mama Boema“, iar la Opera Comică pentru Copii o aplaudăm în „Coana Chiriţa“. În 1958, debutează în cinematografie în pelicula „Alo? Aţi greşit numărul“, iar în 1973, filmează la „Despre o anumită fericire“. Într-o lume în care şi râsul era o ofensă adusă regimului, cuplul Stela Popescu - Ştefan Bănică reuşea să aducă zâmbetul pe buzele celor mai înfocaţi comunişti. Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Arşinel, nici nu mai trebuie să amintim, ei fiind garanţia umorului de calitate şi în prezent, dar şi în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian, nimeni altul decât soţul vedetei. În 1979, alături de Amza Pellea filmează „Nea Mărin miliardar“, iar în 1985, numele Stelei Popescu se regăseşte pe genericul a două filme, „Secretul lui Nemesis“ şi „Vara sentimentală“.

Mergând pe principiul că harul are valoare cu adevărat, numai dacă îl punem în folosul celorlalţi, Stela Popescu ridică ştacheta mai sus, şi mai sus, obligând noua generaţie să se ridice la nivelul prestaţiei sale artistice. Este iubită şi adulată de publicul din România, iar turneele de peste hotare susţinute în faţa diasporei sunt întotdeauna aplaudate la scenă deschisă. În rest, în timpul liber îi place să gătească pentru prieteni, să se ocupe de flori, să se îngrijească. Când este întrebată de unde are puterea şi energia de a susţine spectacole, de a filma şi de a merge în turnee, Stela Popescu răspunde cu un zâmbet uşor reţinut: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne ajută să muncim“.

(acest articol a fost preluat de la www.atac-online.ro)

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Marcello Mastroianni


S-a născut la 28 septembrie 1924, la Fontana Liri, Frosinone, Italia. După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie şi Comerţ, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele "Un tramvai numit dorinţă" de Tennessee Williams, "Moartea unui comis-voiajor" de Arthur Miller şi "Trei surori" de Anton Cehov.

Debutează în film în 1947 în "Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer ("Fetele din Piaţa Spania", "Bigamul"), cu Carlo Lizzani ("Cronica amanţilor săraci") şi Giuseppe de Santis ("Zile de dragoste"), dar primele experienţe hotărâtoare le trăieşte sub regia lui Luchino Visconti în Nopţi albe şi, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică.




Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt şi jumătate, Cetatea femeilor, Ginger şi Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. Obţine în continuare succese în filmele Divorţ italian, în diverse filme alături de Sofia Loren regizate de Vittorio De Sica, colaborează cu Ferreri (Marea îmbuibeală, Povestea Pierei), cu Ettore Scola (Drama geloziei, Splendoare, Cât e ceasul?, O zi deosebită - performanţă excepţională alături de Sofia Loren). Din ultimii ani ai carierei sale actoriceşti este de menţionat filmul de profund dramatism Susţine Pereira.


Marcello Mastroianni a jucat cu entuziasm şi dăruire totală în comedii, în drame psihologice, în melodrame şi în filme istorice, refuzând şi în ultimii ani odihna şi plictiseala unei existenţe comode, departe de platourile de filmare. Astfel că, într-o zi de iarnă, la 19 decembrie 1996, când a fost chemat să joace pe scena Paradisului, el a plecat discret în eternitate, lăsând ca amintire o viaţă dedicată Filmului.


Joseph Mallord William Turner


Fiu de bărbier peruchier şi nepot de măcelar, Joseph Mallord William Turner se naşte la 23 aprilie 1775, în cartierul londonez Convent Garden, strada Maiden Lane.
Fire plăpândă şi bolnăvicioasă, sufocat de existenţa labirintică, incertă moral a familiei şi împovărat mai ales de nevrozele mamei sale, părăseşte "fundul de fântână" al casei unde locuia şi pleacă, sub ocrotirea tatălui, la Brentford, la unchiul său, unde învaţă să scrie.
Precocitatea pictorului se manifestă elocvent în 1787. La 12 ani compune desene şi acuarele - majoritatea reproduceri din memorie - după diferite gravuri. Uimesc la el, încă din această fază, simţul detaliilor, precizia formelor, capacitatea de a structura un ansamblu.
În anul 1788 urmează şcoala de la Margate. Nu are mai mult de 12 ani când, sub puternica impresie a mării, compune două acuarele revelatoare pentru trăsăturile şi evoluţia artei sale. Este momentul care va întări tatălui său convingerea, nezdruncinată până la moarte, în vocaţia de artist a fiului.
La aceasta au contribuit şi rezultatele obţinute de elev în atelierul lui Thomas Malton, autor de acuarele cu subiecte topografice şi arhtecturale.
În anul 1789 este primit ca elev al şcolii de la Royal Academy. Locuieşte apoi un scurt timp la Sunningwell, o localitate între Abingdon şi Oxford.
În anul 1790 expune pentru prima oară. Se opreşte în timpul unei călătorii la Bristol unde face o vizită lui John Narraway, un prieten al tatălui său. În 1792 expune la Academie Catedrala Malmesbury şi Panteonul, dimineaţa, după incendiu. Vizitează Oxford şi Kent (1793), iar cu un an mai târziu Peak District şi Midlands. Execută, conform tradiţiei, numeroase desene şi gravuri topografice.
Nevoia de cuprindere, de confruntare interioară, dorinţa devoratoare de studiu şi examen minuţios a capodoperelor lui Claude Lorrain, Poussin, Salvator Rosa, Van de Velde, Ruysdael sunt definitorii pentru această perioadă.
În 1795 William Turner pătrunde în atmosfera artistică din casa ilustrului doctor Monro, spirit filantropic şi generos cu tinerele talente, unde, alături de prezenţa exaltantă a lui Girtin, strălucit şi inspirat creator de peisaje, cu înrâurire directă asupra picturii sale, descoperă opera lui Cozens. Realizează tabloul Pescari pe mare (1796), o marină în care se întrezăresc marile obsesii cromatice de mai târziu ale pictorului. Expune primul său tablou în ulei Bridgewater Sea Piece (1797) la Royal Academy.

În 1798 compune Buttermere, tot o marină, în care lumina tumultoasă, explozivă, inundă peisajul şi sub aura ei fosforescentă pune în relief cele mai mărunte detalii. La expoziţie, îşi însoţeşte lucrările cu motto-uri din Anotimpurile lui Thompson, din baladele lirice ale lui Wordsworth şi Coleridge - volum abia apărut - şi din Milton, texte reprezentând aluzii poetice la efectele luminii şi atmosferei. În 1799 termină acuarela Castelul Norham care, deşi tributară manierei peisagiste topografice la modă, se impune prin rigoarea construcţiei ca o dată importantă în dezvoltarea artei sale. Este frământat de ambiţia secretă, apoi din ce în ce mai manifestă, de a-l înfrunta şi a-l depăşi pe Claude Lorrain. Lucrează febril "marine", castele, peisaje scoţiene sau din Ţara Galilor cu o îndemânare care uimeşte şi care nu vrea să dezamăgească un public avid de detaliul pitoresc, de atmosferă romantică şi chiar de savoarea anecdotei. Succesul sporeşte considerabil. Pictează totodată Enea şi Sibila, unde asociază rigorii clasice a peisajului şi personajelor - în nota lui Lorrain - prezenţa auriului solar, voluptos iradiant. Simţul valorilor arhitecturale se exprimă deopotrivă şi în seria "biblică" cu A cincea plagă a Egiptului (în realitate a şaptea).
La 27 de ani este numit membru al Academiei Regale. Pictează, având unele elemente comune cu maniera lui Poussin, A zecea plagă a Egiptului. În anul 1802, face prima călătorie în străinătate în timpul căreia vizitează Parisul şi Elveţia. La Luvru este atras de pânzele marilor peisagişti Ruysdael şi Poussin şi nu-şi poate înăbuşi observaţii de pătrunzătoare şi autorizată subtilitate. Face numeroase schiţe după Rafael, Correggio, Guercino, Domenichino şi Tiţian. Impresionat totodată de peisajele alpine, notează: " Pe scurt, aceste ţări sunt mai frumoase decât Ţara Galilor sau Scoţia". Din această perioadă datează tablourile :Pescari pe coastă în bătaia vântului (în care marea agitată, surprinsă pe viu de o memorie prodigioasă, relevă deja calităţile picturale şi instinctul dramatic al pictorului) şi faimosul Aruncarea de la Calas, pescari francezi ieşind în larg - o reprezentare convulsivă şi foarte exactă a stării de furie marină, a frământării ciclopice a valurilor scoase din experienţa nemijlocită a pictorului. Anul 1805 este anul celei de-a doua mari pânze de inspiraţie marină, Naufragiul.

În 1807 sunt expuse uleiurile pe pânză Tamisa lângă Windsor şi Colegiul Eton văzut dinspre apă. Tot acum termină Tamisa lângă Walton Bridge. Prezintă într-un stadiu definitiv Bătălia de la Trafalgar la British Institution. Simultan cu această orientare gravă spre istoria imediată, poate chiar şi mai dinainte, pictorul părăseşte pentru un timp "marinele" sale şi se reculege într-o serie de experienţe calme, în picturi de gen, de rezonanţă parcă olandeză, cu ecleraje blânde, cu transparenţe şi simetrii manieriste : Răsărit de soare în ceaţă, Fierăria, Dugheana Cârpaciului, Dimineaţă de îngheţ.
John Leicester îl invită să-i picteze reşedinţă din Ceshire, Tabley House. Termină tabloul Echipaj ridicând o ancoră (1809) şi execută două lucrări pentru lordul Lonsdale de Westmoreland. În anul 1810, Turner vizitează la Farnley Hall pe Fawkes, colecţionarul său. Această perioadă corespunde, după unii biografi, rupturii legăturii cu Sarah Danby.
După ce în 1807, atras de peisajele Tamisei, se mutase la Hammersmith Mall, în 1811 se mută la Sion Ferry House, în Isleworth. În 1812 realizează Coliba distrusă de avalanşă, proiecţie halucinantă a unui dezastru alpin. Grandioasa "furtună de zăpadă" numită Armata lui hanibal traversând Alpii îl contrazice şi îl confirmă totodată:
"În afara întoarcerii la viziunea apocaliptică, ne aflăm în prezenţa unei compoziţii nu numai răscolitoare, dar în care efectul răscolitor ia un chip cumplit. Spaţiul izbucneşte şi se revarsă asupra lui însuşi şi asupra tuturor." (J.J. Mayoux). În catalogul care însoţeşte expoziţia, publică primele versuri din amarul său poem Erorile speranţei. Sfârşeşte "Devonshire, pescuit la mare pe furtună. În 1813 expune Dimineaţa cu chiciură, protest hotărât împotriva "etichetării peisajului drept lucrare cartografică" (G. Reynolds).
Didona construind Cartagina sau Renaşterea imperiului cartaginez(1815), stilistic, reprezintă unapogeu: o adevărată poerică picturală a mării şi a norilor. Dăruind-o muzeului National Gallery, pictorul îşi exprimă dorinţa (împlinită dealtfel) să fie expusă alături de Îmbarcarea Reginei din Saba de Claude Lorrain. Traversarea izvorului este mai apropiat de pictura de gen dar şi aici surprind, prin prosprţime, caracteristicele lui modulări coloristice.
În 1819 Turner face prima călătorie în Italia. Compune peisajul Raby Castle. Lasă neînchiat grupul celor 70 de gravuri Liber Studiorum, intitulat în maniera lui Lorrain, gravuri realizate de-a lungul câtorva ani. Din Italia se întoarce cu aproape 1500 de desene în creion şi peniţă. Nesemnificativă, sub raportul tablourilor în ulei, această călătorie este reluată de patru ori, timp în care va vizita Veneţia, Torino, Como, Genova, Milano, Bologna, Rimini, Orvieto, Ancona, Florenţa, Napoli. Achiziţia cea mai importantă a acestei perioade cuprinse între 1819 - 1840 şi supranumită "intermediară' este, alături de decantarea continuă a luminii, de frăgezimea, transparenţa, puritatea ei, dizolvarea imperceptibilă a formei, absorbirea şi mutarea ei înrt-un plan inefabil. Alt peisaj semnificativ :England:Richmond Hill. Cu prilejul expoziţiei din 1823, Turner prezintă, printre altele, Golful de la baiae cu Apollo şi Sibila şi într-o vastă versiune Bătălia de la Trafalgar.
În timpul verii anului 1825, Turner vizitează Olanda, Belgia şi nordul Germaniei. Se întoarce în Franţa şi Germania, cu gândul să exploreze priveliştile râurilor Meuse şi Moselle. În 1828 Turner expune la Royal Academy Castelul Cowes, Regata zburând în bătaia vântului , Întoarcerea regatei. Pictează la Roma Orvieto. Creează capodopera Ulise înfruntându-l pe Polifem, care produce un şoc puternic asupra opiniei critice.

Dincolo de anecdotica mitologică sau de unele armonii clasicizante, tabloul impune prin sonoritatea triumfală şi înmărmuritoare de apoteoză wagneriană, diafanizată totuşi, căptuşită cu aur şi purpură.
Pilat spălându-şi mâinile (1830) introduce deja unele nuanţe din tonalitatea şi atmosfera "interioarelor" de la Petworth. Lordul Egremont îl invită să locuiască la castelul său din Petworth.
În 1830 realizează vignetele la volumul lui Rogers Italy şi tablourile Interior la Petworth şi Seara de muzică, în Insula Staffa:Grota Lui Fingal (1832) , Incediu pe mare (1834),Incediul Parlamentului (1834). Realizează desenele pentru poemele lui Byron editate de Murray şi vignetele la volumul lui Roges Poems.
În 1838 realizează Vasul de linie Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a fi distrus născut din intenţia polemică a pictorului de a demostra în spirit ruskinian dispreţul naiv pentru "industrialismul" şi pozitivismul burghez al epocii sale, tabloul propune comparaţia şocantă între două vase, unul vechi, cu pânze, aureolat de strălucire şi glorie (participase la bătălia de la Trafalgar) şi remorcherul nou, întunecat şi mexchin, expresie a noii tehnici, pus să fie "groparul marin al celui dintâi.
Turner cercetează îndelung şi adnotează Ştiinţa culorii de Goethe, apărută în traducerea englezească a lui Bastlake. Călătoreşte la Dieppe şi Tréport pentru a contempla furtuni şi asfinţituri. Compune evocatoarele schiţe Diligenţa la Eu şi Interior de biserică (1845). În 1846 expune Vânătorii de balene (creat cu un an mai înainte), două "scene veneţiene" şi Undine dând inelul lui Masaniello, pescarul napolitan.
Are viziunea apocaliptică a Îngerului în soare, compoziţie stranie, turbionar circulară.



















miercuri, 16 decembrie 2009

Ludwig van Beethoven


S-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.

În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.


Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.



Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Vasili Kandinski


S-a născut pe 4 decembrie 1866, într-o familie de burghezi bogaţi şi moderni din Moscova. În 1871, familia Kandinski părăseşte Moscova şi se mută la Odessa. De la vârsta de 8 ani, Vasili începe să ia lecţii de pian şi violoncel. Frecventează cursurile liceului clasic şi studiază desenul. În 1882, la vârsta de 26 ani se însoară cu verişoara lui, Anna Semiakina. În anul 1885, se întoarce la Moscova pentru a urma cursurile Facultăţii De Drept şi apoi lucrează ca profesor la facultate. În 1896 ia o decizie irevocabilă: va deveni pictor. Pleacă la München, unde se afla una dintre cele mai renumite Academii de Artă din Europa acelor vremuri.
După ce soseşte în Germania, în decembrie 1896, începe să studieze între 1897-1899 la o şcoală celebră condusă de pictorul Anton Azbe (1855-1905). În 1900, este primit în Academia de Arte Frumoase. Dezamăgit, părăseşte şcoala renunţând definitiv la educaţia academică. În primăvara anului 1901, înfiinţează grupul "Phalanx". Această societate, născută în spiritul opoziţiei faţă de academismul omipotent şi omiprezent în artă, organizează în cursul celor 4 ani de existenţă un număr de 12 expoziţii care luau apărarea curentelor cele mai novatoare. "Phalanx" îşi deschide propria şcoala unde Kandinski devine profesor de desen şi pictură. În 1902 se îndrăgosteşte de una dintre elevele sale, Gabriele Munter (1877-1962).

Din luna ianuarie 1909, Kandinski înfiinţează împreună cu prietenii săi Neue Kunstlervereinigung (Noua Societate Artistică). Ei sunt animaţi de acelaşi nonconformism faţă de arta oficială.
Organizează expoziţii care prezintă –pe lângă lucrările membrilor societăţii- operele unora dintre cele mai marcante personalităţi ale lumii artistice: Picasso, Braque, Derain. Aceste manifestări declanşează un scandal de proporţii nu numai în rândul publicului, ci şi în cercul criticilor. Tânărul pictor Franz Marc va fi alături de Kandinski, unul dintre fondatorii noului grup Der Blaue Reiter (Călăreţul Albastru), care apare la München în anul 1911. În mai 1912, vede lumina tiparului ediţia specială a revistei intitulate Almanach. Der Blaue Reiter, care prezintă lucrările câtorva artişti aparţinând unor direcţii şi discipline dintre cele mai variate.

După izbucnirea primului război mondial este constrâns să părăsească Munchenul, fiind cetăţean rus, deci persona non grata. Kandinski se întoarce la Moscova, unde o cunoaşte pe Nina Nikolaievna Andreevska cu care se va căsători în anul 1917. În septembrie, se va naşte primul lui fiu, Vsievolod. Din păcate, copilul va muri la doar trei ani. În 1920, devine profesor la universitatea din Moscova, iar un an mai târziu înfiinţează Academia de Ştiinţă şi Artă. Concepţiile lui Kandinski vor fi în scurtă vreme din ce în ce mai mult criticate. În decembrie 1921, pleacă cu soţia la Berlin. Nu se va mai întoarce niciodata în Rusia.

În 1922, la Weimar este numit profesor la Bauhaus. După ce naziştii închid facultatea Bauhaus, în 1933 pleacă la Paris. La sfatul lui Marcel Duchamp se stabileşte împreună cu soţia la periferia de vest a oraşului, la Neuilly-sur-Seine. Duce aici o viaţă liniştită, departe de lume.
În martie 1944, este diagnosticat cu arteroscleroză, dar va continua să lucreze până în iulie. Moare la Neuilly-sur-Seine, pe 13 decembrie 1944 ca urmare a unei hemoragii cerebrale.





















sâmbătă, 12 decembrie 2009

Amza Pellea


S-a născut la Băileşti, într-o familie cu cinci copii, tatăl său s-a numit tot Amza Pellea şi a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băileşti în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Naţional Carol I din Craiova. Un reprezentant al Promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotaţi ai scenei româneşti. A fost profesor la IATC.

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puţin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).
Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de răţoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranţe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill şi indienii de A. Kopit- 1973),"inginerul" din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti dă viaţă lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu- 1977) şi lui Vlad Ţepeş (A treia ţeapă de Marin Sorescu - 1979).
Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moşier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.
Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât şi personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar şi personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horaţiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

Rămas probabil în constiinţa publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul şi prin Nea Marin, reuşeşte în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, şi câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză şi tragică a soldatului ţăran din primul război.
A câştigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepţional (Manlache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică şi Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim şi Veler Doamne" de Victor Ion Popa.

22 martie 1973 - 24 septembrie 1974 A fost Director al Teatrului National Craiova
A fost căsătorit timp de 25 de ani cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriţei Oana Pellea.
A decedat la vârsta de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Frank Sinatra


Născut Francis Albert Sinatra pe 12 decembrie 1915, viitorul cântăreţ şi actor a crescut în Hoboken, New Jersey. A fost singurul fiu al imigranţilor italieni Natalie Della şi Anthony Martin Sinatra. A părăsit liceul înainte de absolvire, fiind exmatriculat datorită unor probleme comportamentale. Mama lui, cunoscută ca şi Dolly, era o persoană influentă în cercul Partidului Democratic local. Pe de altă parte, Dolly se ocupa acasă cu avorturile ilegale, fiind arestată de mai multe ori şi condamnată de două ori pentru aceasta. Tatăl lui Frank, Tony a fost pompier. În perioada anilor 1930, când Marea Depresie chinuia din greu America de Nord, Dolly îşi răsfăţa singurul copil cu bani de buzunar, pentru a ieşi cu prietenii şi a-şi cumpăra haine la modă.
După ce a lucrat pentru un ziar, a format un grup numit The Hoboken Four. În 1935 a obţinut primul succes, după ce mama lui a insistat pe lângă formaţia The Three Flashes să îl accepte în trupă. Cu Sinatra, grupul a început să fie cunoscut ca şi Hoboken Four, şi au reuşit să-l impresioneze suficient pe Edward Bowes, o mare personalitate radio care în perioada anilor '30 - '40, promova muzicieni amatori talentaţi. A dat lovitura o dată cu câştigarea unui premiu acordat de radio, numit "Major Bowes Amateur Hour". După ce au apărut în emisiunea lui, Major Bowes Amateur Hour, formaţia a primit 40.000 de voturi, câştigând premiul I - un contract de 6 luni pentru a cânta pe scenă şi la radio, în Statele Unite.
Cu toate că vărul lui Frank, Ray Sinatra, avea la mijlocul anilor '30, o orchestra şi propriul post de radio (Cycling the Kilocycles), Frank şi Ray nu au lucrat niciodată împreună. Sinatra a părăsit formaţia Hoboken Four şi s-a întors acasă la sfârşitul anului 1935. Mama lui i-a asigurat o slujbă ca şi cântăreţ, precum şi gazdă a evenimentelor de pe scena restaurantului Rustic Cabin, în Englewoods Cliffs, New Jersey, pentru care primea 15 dolari pe săptămână.



În 18 martie 1939, Frank a înregistrat prima melodie numită "Our Love", cu formaţia Frank Mane. În iunie, muzicianul Harry James l-a angajat pe Sinatra cu un contract pe un an şi cu 75 dolari pe săptămână.
In 1939 se casatoreste cu Nancy Barbato, cu care va avea trei copii: Nancy , Frank jr. si Tina.
Nefiind multumit de formatia lui James, Frank s-a alaturat formatiei lui Tommy Dorsey, in luna ianuarie 1940. In primul an cu Dorsey, Sinatra lansat mai mult de 50 de melodii, dintre care "I'll Never Smile Again" s-a aflat in fruntea clasamentelor timp de 12 saptamani, la mijlocul lunii iulie. In 8 iulie 1940 s-a nascut primul lui copil, Nancy Sandra Sinatra, viitoare actrita si cantareata celebra (marele ei hit These Boots Are Made for Walkin).
In toamna anului 1940, Sinatra a aparut in primul sau film, Las Vegas Nights. In mai 1941, Sinatra se afla atat in fruntea topului Billboard, cat si al revistei Downbeat. Relatia lui Frank cu Tommy Dorsen era tensionata si Sinatra a inregistrat prima sesiune solo fara trupa lui Dorsey in ianuarie 1942. In acelasi an, Frank a parasit formatia lui Dorsey.




Frank Sinatra a fost primul idol al adolescentilor. In 31 decembrie 1942, Sinatra a deschis spectacolul de la Teatrul Paramount, din New York.
In perioada grevei muzicienilor, intre 1942 - 1944, casa de inregistrari Columbia a lansat melodia lui Harry James, "All or Nothing at All", inregistrata in august 1939 si lansata inainte ca Sinatra sa el insusi cunoscut. Lansarea initiala nici nu mentiona numele vocalistului. Cand inregistrarea a fost lansata a doua oara in 1943, cu numele lui Sinatra iesit in evidenta, a fost pe lista cealor mai bine vandute inregistrari timp de18 saptamani si a ajuns numarul 2 in 2 iunie 1943.

In 1943, Sinatra a semnat un contract cu Columbia Records, ca si cantaret solo. Frank a semnat contractul pe 1 iunie 1943, iar greva muzicienilor a inceput 10 luni mai tarziu. In timp ce nici un disc nu era vandut in perioada grevei, Frank a cantat la radio (la emisiunea Your Hit Parade), precum si pe scena. Columbia dorea o noua inregistrare cat mai curand, si Sinatra i-a convins sa-l angajeze pe compozitorul Alec Wilder. Au urmat 4 sesiuni de inregistrari, in 7 iunie, 22 august si 10 noiembrie, 1943. Din 9 melodii inregistrate in aceasta perioada, 7 au fost clasate in lista celor mai bine vandute.
Cand Sinatra s-a intors la Paramount in octombrie 1944, 35.000 de fani au cauzat o adevarata revolta pentru ca nu au fost lasati inauntru. Pe 10 ianuarie 1944 s-a nascut Francis Albert Emmanuel Frank Sinatra jr.
In 1945 Sinatra a jucat alaturi de Gene Kelly in Anchors Aweigh. In acelasi an, a fost cooptat de RKO Radio Pictures, intr-un film scurt, The House I live In, in care se combatea antisemitismul si prejudecatiile rasiale de la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Filmul a primit special al Academiei de Film si un premiu special Golden Globe in 1946. In acelasi an a lansat primul sau album, The Voice of Frank Sinatra, debutul si l-a facut la emisiunea sa saptamanala de la radio. In 20 iunie 1948 s-a nascut Christina Sinatra, cel de-al treilea copil. Va deveni producator de film si actrita.
La sfarsitul anului 1948, Sinatra a simtit o stagnare in cariera, acest lucru fiind confirmat de caderea pe locul 4 in topul Down Beat, al celor mai populari cantareti.
In 1949 Frank joaca din nou cu Gene Kelly in Take Me Out to the Ball Game.

A fost bine primit de critici si a inregistrat un succes comercial major. In acelasi an, Sinatra va juca cu Gene Kelly pentru a treia oara in On the Town. Sinatra a atras dupa sine o atentie deosebita datorita legaturilor personale si profesionale cu membrii ai crimei organizate, incluzand figuri precum Carlo Gambino, Sam Giancana, Lucky Luciano si Joseph Fischetti. In prezent FBI detine 2.403 pagini despre Sinatra. Legaturile sale cu Mafia si prietenia cu J.F. Kennedy au fost urmarite permanent de J. Edgar Hoover. FBI l-a tinut pe Sinatra sub urmarie 5 decade, incepand cu anii '40, pana in 1980.
Dupa o absenta de doi ani, Sinatra s-a reintors pe scena, in 2 ianuarie 1950, in Hartford Conneticut. Avea probleme cu vocea si o hemoragie a corzilor vocale i-a incheiat concertul de pe scena de la Copacabana pe 26 aprilie 1950.
In septembrie 1951 Sinatra si-a facut debutul in Los Angeles, la Desert Inn. O luna mai tarziu, o a doua serie Frank Sinatra la studiourile CBS. Divorteaza de Nancy.
In 7 noiembrie 1951 Sinatra s-a casatorit cu actrita Ava Gardner. Relatia dintre cei doi a fost extrem de furtunoasa, si ascensiunea carierei lui Gardner parea sa coincida cu declinul lui Sinatra. S-au despartit in 1953 si au divortat in 1957.

Pentru a-si completa faima, Sinatra incepe sa joace in mai multe filme muzicale in anii '40. Primul rol l-a avut in Higher and Higher (1943), alte filme notabile din cariera sa sunt: Take Me Out to the Ballgame (1949), unde a jucat cu Gene Kelly si Esther Williams, si Out on the Town, realizat tot in 1949 alaturi de Kelly. Pentru rolul lui Maggio din From Here to Eternity a castigat Oscarul pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar, dar asta nu-l ajuta sa castige recunoasterea colegilor sai de la Hollywood. In 1953 Sinatra a inceput un program de radio la NBC, Rocky Fortune. Personajul sau, Rocky Fortunato era detectiv particular implicat in diferite cazuri ciudate de catre agentia la care lucra. Seria de la NBC Radio a durat din octombrie 1953 pana in martie 1954. In timpul ultimelor luni ale emisiunii, ianinte de premiile Oscar din 1954, se zvonea ca Sinatra introducea fraza "de aici spre eterniate" (from here to eternity) in fiecare episod, ca o recomandare pentru nominalizarea sa la Oscar.
In 1953, Sinatra a semnat un contract cu casa de discuri Capitol Records, unde a lucrat cu cei mai buni muzicieni ai timpului, printre care Nelson Riddle, Gordon Jenkins si Billy May. Sinatra a avut succes cu albume precum In the Wee Small House (1955), Frank Sinatra Sings For Only the Lonely (1958) si Where Are You? (1957). La sfarsitul anului Billboard a numit piesa anului Swing Easy si Sinatra a fost cel mai bun vocalist.
Spre sfarsitul anilor 50, Sinatra condamna frecvent muzica rock, cel mai tare din cauza ritmului strain.

Sinatra va incepe in 1960 albumul Nice'n'Easy, clasat in topul revistei Billboard si primind critici pozitive. Melodiile lui se aflau in fruntea clasamentelor, alaturi de el aflandu-se doar noua muzica a lui Elvis Presley. Aparitia lui Presley dupa terminarea stagiului militar era oarecum ironica, Sinatra spunand despre el "Felul sau de muzica este deplorabila, un miros ranced de afrodisiac. Stimuleaza o reactie negativa si distructiva in tanara generatie". Presley i-a raspuns " Sinatra are un mare succes si este un mare actor, dar cred ca nu ar fi trebuit sa vorbeasca astfel, rock and roll-ul este o moda, la fel cum a fost muzica lui acum mai multi ani". Mai tarziu, pentru a-si mentine succesul comercial, Sinatra va inregistra hit-ul lui Presley Love Me Tender, dupa cum va lucra cu Paul Simon (Mrs. Robinson), George Harrison (Something) si Joni Mitchell (Both Sides Now).
In 27 ianuarie 1961, Sinatra a cantat intr-un spectacol caritabil la Carnegie Hall, pentru Martin Luther King jr. La 11 septembrie 1961, a inregistrat ultimul cantec pentru Capitol Records.

A avut aparitii memorabile in filme ca The Man with the Golden Arm (1955), Suddenly (1954) si The Manchurian Candidate (1962), probabil cel mai bun rol din intreaga sa cariera. In acelasi an, Sinatra si Count Basie au colaborat pentru albumul Sinatra - Basie.
Unul din cele mai ambitioase proiecte ale lui Sinatra a fost albumul lansat la mijlocul anilor '60 The Concert Sinatra, care cuprindea 73 piese acompaniate de orchestra simfonica. Primul album live, Sinatra at the Sands, a fost inregistrat in perioada ianuarie si februarie 1966, la Hotelul Sands din Las Vegas.
Sinatra continua sa joace in filme, aparand alaturi de marii sai colegi de breasla: Dean Martin, Sammy Davis Jr., Peter Lawford si Joey Bishop in Ocean's 11 (1960). In iunie 1965, Sinatra, Sammy Davis jr. si Dean Martin a cantat live in St.Louis. Concertul a fost transmis in direct. In primavara a aparut melodia That's Life, impreuna cu albumul, care a devenit un hit in top 10 Billboard. Strangers in the Night a ajuns pe locul intai in topul Billboard si a castigat premiul Grammy. Se casatoreste in 1966 cu Mia Farrow, dar casnicia va dura doar doi ani.
La sfarsitul anului 1967 a cantat un duet cu fiica lui, Nancy, melodia Something Stupid, ajunsa melodia anului.

Intors la micul ecran, Sinatra a lucrat cu Antonio Carlos Jobim, cu Ella Fitzgerald in spectacolul TV A Man and His Music + Ella +Jobim.
Watertown (1970) a fost unul din cele mai bune albume, dar a fost ignorat de publicul comercial. Gandindu-se la Sinatra, Paul Anka a compus melodia My Way, care a devenit probabil identificatoare cu Frank Sinatra.
In 12 iunie 1971, la concertul de strangere de fonduri pentru Motion Picture si TV Relief Fund, din Hollywood, la varsta de 55 de ani, Frank Sinatra si-a anuntat retragerea si sfarsitul carierei de 35 de ani. Albumul de adio a fost intitulat "Ol' Blue Eyes is Back", ajungand un mare succes.
In ianuarie 1974 Sinatra s-a intors in Las Vegas pentru un concert la Caesars Palace, cu toate ca a jurat in 1970 sa nu mai cante aici, dupa o altercatie cu managerul Sanford Waterman, care l-a amenintat cu arma .
In Australia a cauzat o adevarata revolta a ziaristilor, dupa ce Sinatra le-a adresat cuvinte jignitoare. Si-a cerut scuze public, si in final concertul a avut loc. In octombrie 1974, Sinatra a aparut intr-un concert televizat la Madison Square Garden, la New York. In 1976 se castoreste cu Barbara Marx.

In 1980, Sinatra a scos primul album in ultimii sase ani, Trilogy: Past Present Future, un ambitios triplu ablum pe care Sinatra a inregistrat melodii din trecut (perioada pre-rock), si prezent ( perioada rock si contemporana). Albumul a primit sase nominalizari din care a catigat un premiu Grammy.
In 1990, Sinatra isi celebra varsta de 75 de ani intr-un turneu national, si a fost recompensat cu al doilea "Ella Award" de catre Societatea Muzicienilor sin Los Angeles. La sfarsitul ceremoniei, a cantat in duet cu Ella Fitzgerald.
Ultimul concert public a fost timut in Japonia, in decembrie 1994. Anul urmator, in 25 februarie 1995, la petrecerea privata pentru 1.200 de invitati selecti, Sinatra a cantat live audientei pentru ultima data. Cantecul final a fost The Best Is Yet to Come. In acelasi an a fost recompensat cu Legend Award, la decernarea Premiilor Grammy. A fost prezentat de Bono. In 1995, pentru a marca 80 de ani de la nasterea lui Sinatra, Empire State Building a stralucit in albastru.
De-a lungul vietii sale Sinatra a suferit de tulburari bipolare, fiind cunoscut ca maniac-depresiv. El insusi a recunoscut acest lucru, intr-un interviu din anii 1950.

Ultimul sau rol a fost cel din The First Deadly Sin (1980).
Moare, suferind un infarct, pe 14 mai 1998 in Los Angeles, California, la Spitalul Cedars - Sinai, sotia sa Barbara fiindu-i alaturi. Frank avea 82 de ani. Ultimile sale cuvinte au fost "Pierd..." Pe 20 mai 1998, la Biserica Good Shepherd din Beverly Hills, au fost tinute funerariile, pe ultimul drum conducandu-l 400 de personalitati din show business, precum Gregory Peck, Tony Bennett si alte sute de fani. Azi, o stea cu numele sau se gaseste pe bulevardul Walk of Fame.
Pe mormantul lui au fost gravate cuvintele "The Best Is Yet To Come".

miercuri, 9 decembrie 2009

Leopoldina Bălănuţă, actriţa devenirii


Şi a fost Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2009. Şi, preocupat febril de prezent, a uitat să-şi aducă aminte de cele ale trecutului. Şi înainte a fost, fireşte, ediţia 2008. Care nu şi-a amintit, nici ea, că de zece ani, din 1998, pe scândura teatrelor noastre nu mai calcă Leopoldina Bălănuţă. Cine ştie, poate pentru unii chiar nu e timp de comemorări a celor din lumea umbrelor…
La mijlocul lui octombrie 1998 se stingea Poldi, smerita slujitoare a scenei, cum şi-a dorit să fie şi a fost, actriţa tăcerilor din versuri şi omul care a vrut să schimbe lumea. Se întâmpla într-o toamnă târzie, când lumea îşi vedea de ale ei, iar Poldi nu contenea să spună ce frumos e să trăieşti. Ovidiu Iuliu Moldovan mărturisea: “Era o toamnă târzie, o toamnă bolnavă, frumoasă, cu seri ce se prelingeau dincolo de miezul nopţii, acolo la Vama Veche. A fost ultima oară când Poldi a văzut marea. Stătea întinsă pe nisipul fin ca un val de mătase. Soarele era blând, mângâietor şi, din când în când, Poldi se arunca în mare, înota sau privea cerul şi apoi îşi aşternea gândurile pe fâşia aceea de nisip, vorbindu-mi despre bucuria de a trăi. Este o întâmplare ce mă leagă de ea în arcul ultimei dorinţe înainte de moarte: să vadă marea. Un presentiment? M-am grăbit, ca prieten, să-i împlinesc această dorinţă.”
Se întâmpla după ani de gânduri şi poezii recitate, de roluri jucate mereu altfel, la teatru sau în faţa camerei de luat vederi. Se întâmpla după ce descoperise libertatea şi credinţa, într-o epocă legată în lanţuri, după ce emoţionase şi înfricoşase, prin glasul şi tăcerile ei, atât poporul care nu se dezlipeşte de televizor, cât şi pe cel care merge la teatru. Se întâmpla la câteva decenii după ce tânăra fiică de preot, născută într-un burg din Vrancea, absolvise IATC-ul, în 1957, la clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu, şi debutase la Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Iar rolul cu care şi-a încheiat lucrarea (căci pentru ea arta era o formă de religiozitate, după cum a mărturisit adesea) a fost cel din “O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Naţional, montat de acelaşi regizor…
Arta, “o ştafetă a Dumnezeirii”



Leopoldina Bălănuţă a făcut film şi teatru dorind să-şi locuiască personajele, ci să se lase locuită de ele, care vin şi pleacă şi nu sunt niciodată, prin natural lor, la fel. Într-unul dintre imterviurile realizate de Viorica Ghiţă-Teodorescu (strânse în volumul “Lepoldina Bălănuţă - şoapte şi lacrimi”), actriţa explica: “Acesta a fost supremul vis al vieţii mele în artă: să nu-mi plimb propria personalitate în personajele ce mi-au fost încredinţate, ci, printr-un efort supreme de imaginaţie, să fac posibil un chip cât mai apropiat personalităţii personajului. Truda să fie mai grea în a găsi ceea ce le deosebeşte de mine, şi nu ceea ce le apropie Idealul ar fi ca întruchiparea personajului să nu fie niciodată gata. Nu-mi place să spun niciodată: Asta e! Totul aş vrea să rămână în acel spaţiu al spiritului în care mai e posibilă mişcarea, devenirea.” Mai ales cei care au ascultat-o recitând, în vreun oraş sau în înregistrări, dacă nu pe viu, ştiu despre ce e vorba. Cine a văzut-o jucând în piese de Caragiale, Ibsen, Ostrovski, Cocteau, Băieşu, în “Trilogia antică” sau “Livada de vişini” semnate de Andrei Şerban, în “Antigona”, “Raţa sălbatică”, Unchiul Vanea” sau “Doi pe un balansoar”, precum şi cei care şi-o amintesc din multele filme în care a jucat ştiu că e vorba despre un arta de a fi actor mai ales dincolo de cuvinte, despre unicitatea care trece dincolo. Unicitate pe care ea însăşi o descria astfel: “Unicitatea e deplinul har pentru că are forţa de a trece şi dincolo, în lumea umbrelor. O personalitate unică are privilegiul de a nu fi multiplicată. Doar Dumnezeu, unicul, în marea lui generozitate, s-a gândit să trimită părticele din el printre noi, numindu-le Bach, Mozart, Beethoven, Shakespeare, Homer, Dante, Eminescu şi Nichita. Dar mereu şi mereu, aceste părticele ale lui Dumnezeu sunt numai artişti. Şi doar prin ei vom fi reperaţi de oaspeţii cosmici. Întotdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.”
Actriţa care a vrut să lase lumea altfel
A fost o actriţă iubită. De pretenţioşi şi de intelectualii sau neintelectualii de provincie, lume pe care o îndrăgea şi pe care a cutreierat-o mai ales cu spectcolele de poezie, visând s-o schimbe, adică să-i pună în faţă frumuseţea şi adevărul care o va elibera. “M-am îndemnat să mă alătur prin ceea ce fac eu acelei categorii umane care doreşte din tot sufletul să nu lase lumea în starea în care a găsit-o”, povestea într-un interviu din volumul amintit. “Pentru că generaţia mea a găsit o lume jalnică. A găsit o lume bântuită de nebuni care s-au substituit lui Dumnezeu şi au transformat pământul ăsta hărăzit să fie rai pentru noi toţi, au transformat pământul ăsta în iad. Eu stau şi mă gândesc cu oroare că de când m-am născut n-a fost o clipă de pace pe pământ. (…) Ce mă cutremură este că aceşti nebuni, care ne-au decis nouă viaţa şi destinul, au forţa viruşilor, molipsesc mulţimile de ură şi de vrajbă, parcă îşi varsă peste lume, peste cei din jur, propriile dezechilibre, propriile tumori, propriile miasme scârboase. Mă gândeam câte dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, parcă în ultimele zile ale existenţei lui: dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ ar muri de infarct. Şi tot el spunea: Doamne, am obosit aşteptându-te!”



“Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu”
A jucat patetic şi pe scenă, şi în afara ei. Şi-a asumat patetismul, unul nobil, de a fi un poem cu mesaj, un poem incomod pentru spiritele leneşe şi îngăduitoare cu sine, de a fi, cum a caracterizat-o Emil Botta, “o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie”.
Azi figura ei are o singularitate care aproape că o izolează şi o marginalizează. O trimite în galaxii care, perene şi intangibile fiind, te inhibă pentru că te fac să te simţi mic, dar şi să te ruşinezi pentru că şi tu, care nu eşti Poldi, ai simţit aşa câteodată, ai gândit aşa şi ai reacţionat aşa. Şi nu viaţa n-a fost un rol pentru ea, ci viceversa. Şi continuă să fie. Nenumărate ca rolurile, neîncheiate ca ele, vieţile actriţei merg mai departe. Iar lumea îşi vede de ale ei, nesinchidindu-se cu adevărat mai mult de o clipă de întrebarea retorică a actriţei “Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu. Cum se poate să dai cu parul în el?” Şi nedându-şi seama că ar trebui să se întrebe, mai puţin retoric, “Cum poţi să dai cu uitarea în el?”

(articol scris de Dana Ionescu şi postat în revista Yorick)