duminică, 31 ianuarie 2010

Marin Moraru


S-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în oraşul Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) "I.L.Caragiale" în anul 1961, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.

După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul Lucia S. Bulandra (1968-1971) şi la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" (1971-1974).


După o perioadă în care a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale", unde este actor şi în prezent. Din anul 2002 este Societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti.


Ovidiu Lipan "Ţăndărică"


S-a născut la Iaşi, în data de 31 ianuarie 1953, unde a urmat Liceul Negruzzi, în paralel cu Şcoala de Muzică. A fost pasionat de muzică de la o vârstă foarte fragedă,prima trupă pe care a înfiinţat-o fiind grupul Crystal, în 1962. Avea doar 9 ani în acel moment! După doi ani de activitate cu această trupă, înfiinţează, în 1964, al doilea grup, Dragons, pentru ca din 1967, la doar 14 ani, să fie cooptat în grupul Roşu şi Negru, până în 1973. Din 1970 se stabileşte la Bucureşti, unde are ocazia să colaboreze cu nume de marcă precum Richard Oshanitski, Peter Werthaimer, Marius Ţeicu, Radu Goldish şi Orchestra Radiodifuziunii Române condusă de Sile Dinicu.
Din 1974 îşi începe cariera în cadrul grupului Phoenix, cu care înregistrează albumul dublu "CantaFabule".

În 1977 fuge din ţară până în 1990. Din 1978 îşi continuă activitatea muzicală colaborând cu artişti internaţionali: Eruption, Yloi, Herman Rarebell de la Scorpions, Ginger Baker şi editează albumul "From the East - Mad House". Împreună cu vechii membri ai grupului Phoenix, editează albumul "Transilvania" şi în formula Rated X lansează albumele "Rock Bolded" şi "Forbidden for the Youth". În acest timp concertează în Germania şi în toată lumea. După revoluţia din 1989, îşi reia activitatea muzicală în România, printr-un mega-turneu Phoenix prin cele mai mari oraşe ale ţării. Surpriza vine atunci când alături de audienţa de aceeaşi vârstă cu a sa, îşi aude numele scandat de tineri, care nu trăisera marile concerte Phoenix din anii '70. În 1992 şi 1994, ia parte la Festivalul Internaţional de Muzică Cerbul de Aur cu albumele grupului Lipan Connection, "Waiting for you" şi "Excalibur", care au concurat atât la discografie cât şi la videoclip. Cotat drept cel mai bun baterist român al tuturor timpurilor, Ovidiu se bucură de o popularitate în creştere în rândul generaţiilor de la 17 la 50 de ani.

Ovidiu Lipan lansează în 2000 un proiect de anvergură - "Visul Toboşarului", album produs de Roton şi Modus Production. Lucrarea, definitivată către sfârşit de mileniu II pune în valoare bateria şi percuţiile, instrumentele de suflet ale artistului. Aşa cum spune singur, "lucrarea a venit de la sine, din adâncul sufletului meu, din dorul de muzică, de aerul şi spiritul românesc". "Visul Toboşarului" exprimă cum nu se poate mai bine chintesenţa spiritului românesc şi se doreşte a fi o punte de legătură, un mesaj care ia forma muzicii transmis de pe "Planeta România", aăa cum îşi numeşte Ovidiu ţara, către restul universului. Opera este o muzică de sinteză, cu rădăcini foarte adânci în folclorul românesc, o muzică simplă, pe înţelesul tuturor dar finisată până la cel mai mic detaliu, ca o sculptură de Brancuşi. La acest proiect contribuie o serie de artişti din medii muzicale destul de diferite: Dumitru Fărcaş la taragot, Nicolae Voiculeţ la nai, Corneliu Stroe - percuţie, Orchestra de cameră Camerata Valahică a Radiodifuziunii Române, Corul Preludiu al Ansambului Tinerimea Română, dirijor Voicu Enăchescu, Fanfara ţărănească din Zece Prăjini şi nu în ultimul rând, orchestratorul George Natsis.



Ovidiu, care a scris în totalitate muzica şi care a ştiut de la început ce instrumente doreşte să includă în această operă, a beneficiat de influenţele de gen şi origine geografică ale artiştilor cu care a colaborat, artişti care au înţeles pe deplin acest proiect şi s-au integrat perfect în operă. După peregrinările şi strădaniile Toboşarului, sugerate de titlurile pieselor, acesta ajunge să-şi afle rostul, exprimat în finalul albumului printr-o explozie muzicală de bucurie şi în vorbele lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică: "Visul Toboşarului s-a îndeplinit, dar visul continuă, pentru că eu n-am să pot să nu visez". Lansarea pe piaţă a albumului a avut loc în decembrie 1999, dar proiectul a avut adevărata premieră naţională în cadrul unui concert desfăşurat la începutul anului 2000, la Opera Română din Bucureşti. Albumul a fost prezentat în perioada 23-28 ianuarie la Cannes, în cadrul Târgului Internaţional de Muzică MIDEM 2000.

Alte memorabile albume din creaţia sau cu colaborarea lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică: Renaşterea (2001) * Aniversare (2003) * Bachiţa (2004) * Getica (2004) * Visul Tobosarului , re-editare (2005) * La Passion (2006) cu Phoenix (vezi Transsylvania Phoenix): * Cantafabule (1975) * Transsylvania (1981) * Timişoara (1992) * Aniversare 35 (1997) * Baba Novak (2005) cu Madhouse: * From the East (1979) cu Roşu şi Negru: * Roşu şi Negru, single (1971) * Leopardul, single (1971) * Oameni de Zăpadă, single (1974) * Imnul Copiilor, single (1974) cu Lipan Connection: * Excalibur, single (1997) * Transilvania (1998)


joi, 28 ianuarie 2010

Camil Ressu


S-a născut la 28 ianuarie 1880 la Galaţi. Provine dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) din regiunea Epirului, stabilită în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. În 1887, Camil Ressu este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; îşi continuă studiile la Iaşi cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termină studiile la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, obţinând medalia de argint şi pleacă în acelaşi an să se perfecţioneze în străinătate. Se opreşte două luni la München vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris şi se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu şi Ion Theodorescu-Sion.
În 1908 revine în ţară şi, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicaţiile Furnica, Facla şi Adevărul. În acelaşi an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România. Participă pentru prima dată în 1910 la expoziţia "Tinerimii Artistice" cu peisaje şi compoziţii pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la ţară, iar în anul următor, la "Tinerimea Artistică", portretul de grup Terasa Oteteleşeanu, cu "şapte figuri ale boemei literare, muzicale şi pictoriceşti". În 1914 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti.



În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ştefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu şi cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea şi Oscar Han înfiinţează asociaţia "Arta Română", la Iaşi. Vara se retrage la ţară şi pictează ţărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori dar şi naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor pesonalităţi ale timpului şi autoportrete. Participă activ la înfiinţarea "Sindicatului Artiştilor plastici din România" în 1921, fiind ales preşedinte, funcţie din care demisionează după doi ani. În urma unei şederi mai lungi în satul Ilovăţ (judeţul Mehedinţi), realizează compoziţia Cosaşi odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu îşi dezvăluie vigoarea sa plastică.


Camil Ressu a fost profesor şi rector al Academiei de Belle-Arte din Bucureşti până în anul 1941. Din 1950 a fost preşedinte de onoare al "Uniunii Artiştilor Plastici", reluându-şi şi activitatea de profesor la Institutul de Arte "Nicolae Grigorescu". În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.
Cu o formaţie solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj şi după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reuşit ca, prin combinarea capacităţilor formative ale desenului şi culorii, să realizeze o creaţie care păstrează valorile tradiţiei, în condiţiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.







Giuseppe Verdi


S-a născut la 10 octombrie 1813 în localitatea Le Roncole Verdi, o fostă mică localitate, înglobată în prezent în oraşul Busseto din provincia Parma.
Încă de copil ia lecţii de muzică de la organistul din comună, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia şi Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia muzicii de operă.



În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege şi îşi continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte şi interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până către sfârşitul vieţii.



Începe o perioadă în care Verdi munceşte "ca un ocnaş", cum spunea el însuşi, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 şi 1850 compune într-un ritm susţinut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth şi Luisa Miller. Tot în acest timp ia naştere relaţia sa cu Giuseppina Strepponi.



În 1848 se mută la Paris. Forţa lui creativă este tot mai fecundă, în aşa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", şi anume: Rigoletto, Il Trovatore şi La Traviata, la care se mai adaugă şi I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabileşte împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În acelaşi an se căsătoreşte cu Giuseppina Strepponi.




Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del destino („Forţa destinului”) şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" şi îşi ia adio de la activitatea componistică. În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.


luni, 25 ianuarie 2010

Grigore Vasiliu "Birlic"


S-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului.
Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povesteşte în cartea Oraşul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia... Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”
La dorinţa familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În paralel, până a-şi lua licenţa în drept, a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. Remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold şi Bach, şi adaptată de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” şi astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.
În urma succesului obţinut la public, este angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. La Cernăuţi, Grigore Vasiliu cucereşte simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul şi omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.
Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi a trecut prin nu mai puţin de şapte tentative nereuşite. Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic şi scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza şi mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie şi cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti.

Grigore Vasiliu Birlic - D-ale carnavalului
Vezi mai multe video din Divertisment
În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, a fost adus la Bucureşti, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru îşi ţinea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din Bucureşti; teatrul fusese înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu şi avea să-şi continue activitatea până în anul 1940.
Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold şi Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt şi Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese şi Karl Fellman, Corabia lui Noe, Aşternutul de mătase de A. Birabeau şi G. Dolley, Părintele căţeilor de Glinger şi Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.
Din această perioadă îşi trage şi porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Acţiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcţionar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.
Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaş, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul şi să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărţile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.
Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese uşoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul şi criticii teatrali prin creaţiile sale actoriceşti complexe, având capacitatea de a trece foarte uşor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic şi invers.
În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat şi azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu şi Mişu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârţoaga.
A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Datorită talentului artistic Grigore Vasiliu Birlic a fost impus ca director şi patron al mai multor companii teatrale (printre care şi trupa „Colorado”). Însă legea comunistă a teatrelor din anul 1947 a făcut ca Birlic să reziste în această postură doar un an, fiind până la urmă înlocuit din funcţie.
Instalarea la putere în România a regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i însă graniţele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, după naţionalizarea teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcţia de Propagandă a Comitetului Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa O scrisoare pierdută, Birlic interpretându-l iniţial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu.
Radu Beligan îl consideră un „geniu al comediei, al umorului românesc”, aşezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul şi fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internaţională de excepţie, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale, aservite propagandei de partid.
În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneţia cu Birlic, Alexandru Giugaru şi George Calboreanu pentru a prezenta piesa Bădăranii în traducerea lui Iancovescu. Apariţia lui Birlic în Italia, în piesa Bădăranii, a oprit din fugă spectatorii care doreau să se adăpostească de ploaia torenţială care izbucnise în actul III al piesei care se juca în aer liber, în grădina de la Palazzo Grassi. Publicul a rămas pe loc, ţintuit sub ploaie, hohotind şi aplaudând în delir fiecare replică a lui jupân Conciano – Birlic, deşi nu cunoştea limba în care se juca piesa.

A fost strălucit în piesele de teatru D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi O scrisoare pierdută de Caragiale, Avarul şi Burghezul gentilom de Molière, Bădăranii de Carlo Goldoni, Egor Bulicov de Maxim Gorki, Revizorul de Nikolai Gogol, Oameni care tac de Al. Voitin, Nunta lui Krecinski de Suhovo-Kobalin, Mielul turbat de Aurel Baranga. Jocul său era caracterizat de un puternic timbru personal şi de o intonaţie inimitabilă. A jucat în peste 25 de filme, într-o perioadă în care numărul realizărilor cinematografice era redus.
Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără:
Crăcănel în D-ale carnavalului de I. L. Caragiale
Lefter Popescu în Două loturi de I. L. Caragiale
Costăchel Gudurău în Telegrame de I.L. Caragiale
Spirache Necşulescu în Titanic vals de Tudor Muşatescu
Jupânul Conciano în Bădăranii de Carlo Goldoni
A interpretat un număr de 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Amintim rolurile: Crăcănel şi Candidatul în D-ale carnavalului, Spiridon şi Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, Brânzovenescu şi Dandanache în O scrisoare pierdută, Coana Efimiţa în Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Lefter Popescu în Două loturi, Costăchel Gudurău în Telegrame.


Simţind că se apropie momentul plecării sale de pe scena vieţii, Birlic a cerut impresarului Gaby Michăilescu să reia pentru public piesa de succes care l-a consacrat: „Birlic”, la care a fost şi regizor. Alături de el, au jucat actori de mare renume cum ar fi: Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru Giugaru, Petre Ştefănescu-Goangă, N. Gărdescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuş. A fost ultimul mare triumf al lui Birlic.
Artist al poporului, Grigore Vasiliu Birlic s-a stins din viaţă la data de 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Marina Florea


S-a născut în 25 ianuarie 1962, la Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă (1980-1982) la clasa Mihaela Runceanu - Ionel Tudor. Debutează în 1982 la TVR în emisiunea "Album Duminical" cu piesa "Să nu te miri" compusă de George Grigoriu.
În 1983 participă la Festivalul Naţional de muzică uşoară de la Mamaia şi câştigă trofeul la secţiunea Interpretare cu piesa "Marea mea iubire marea" compusă de George Grigoriu.
De-a lungul vremii obţine premii la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale:
Premiul I la Festivalul Bucureşti '82;
Premiul al-III-lea la Festivalul "Lotca de Aur" de la Brăila în 1982;
Premiul Juriului la Festivalul Naţional de muzică uşoară Mamaia 1983, secţiunea Creaţie;

Premiul al-III-lea la Concursul Internaţional de muzică de la Praga în 1984;
Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania îi decernează în 1993, Premiul la categoria "Cea mai bună voce a anului";
Melodiile prezentate de Marina Florea la diferite ediţii ale Concursului de Televiziune "Şlagare în devenire" deţin frumoase distincţii.
Marina Florea participă la realizarea coloanelor sonore ale filmelor:
"Omuleţul" (1984, regia Ion Popescu-Gopo);
"În fiecare zi mi-e dor de tine" (1985, regia Gheorghe Vitanidis);
"Un studio caută o vedetă" (1989, regia Nicolae Corjos);
"Atac în bibliotecă" (1991, regia Mircea Drăgan).

De asemenea, apare în spectacolele Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" din Bucureşti şi susţine programe muzicale-recital în nightcluburi precum: Melody Athenée Palace, Odobeşti, Internaţional din Oplimp.


joi, 21 ianuarie 2010

Plácido Domingo


José Plácido Domingo Embil s-a născut la Madrid, pe 21 ianuarie 1941. Este fiul unor cântăreţi de zarzuela Plácido Domingo şi Pepita Embil Echaniz. Este cunoscut în familie ca "El Granado", pentru că a cântat încă de mic copil melodia "Granada" de Agustín Lara. În 1949 familia sa s-a mutat în Ciudad de México pentru a lucra în teatrul muzical de acolo, şi atunci el a început să ia lecţii de pian şi apoi să studieze în Şcoala Naţională de Arte (Escuela Nacional de Artes) şi apoi la Conservatorio Nacional de Música din capitala mexicană, pianul şi arta dirijorală. Acolo a cunoscut-o pe pianista Ana María Guerra Cué, cu care s-a şi căsătorit, în 1957. Împreună au un copil, José Plácido Domingo Guerra, Pepe, născut la 16 iunie 1958. Căsătoria însă, nu a durat. În 1962 Plácido se căsătoreşte cu soprana din Veracruz, Marta Ornelas, pe care a cunoscut-o în Conservator.

Înainte de cariera solistică, Placido a încercat în anii '50 să se dedice fotbalului în México DF. A debutat ca bariton în 12 mai 1959 la Teatrul Degollado din Guadalajara, México, cu rolul lui Pascual, din "Marina". Au urmat rolurile Borsa din "Rigoletto", Padre Confesor din "Diálogos de carmelitas" şi multe altele. Ulterior a debutat şi ca tenor, interpretând rolul lui Alfredo din "Traviata", în Ciudad de Monterrey (1959). După aceea a continuat să interpreteze zarzuela alături de părinţii săi. În 1962 făcea parte din colectivul Óperei din Tel Aviv, Opera Naţională din Israel, acolo începând să cunoască faima. A petrecut doi ani şi jumătate acolo cântând în mai bine de 280 de reprezentaţii. După plecarea din Israel, soţia lui a abandonat cariera de solistă dedicându-se creşterii copiilor: Plácido, Jr. (născut în 1965) şi Álvaro (născut în 1968). Mai târziu s-a ocupat şi de regie scenică.

În anul 1982 artistul a înregistrat tema oficială pentru Cupa Mondială de Fotbal organizată în Spania. Trei ani mai târziu, în 19 septembrie 1985, un cutremur de pământ a devastat întreaga capitală a Mexic-ului. Au murit mătuşa şi unchiul său, un nepot şi copilul mai mic al nepotului, care au fost prinşi sub dărâmăturile blocului Edificio Nuevo León din complexul urbanistic din Tlatelolco. Însuşi Plácido Domingo a intervenit în munca de căutare. În anul următor a dat concerte de binefacere în favoarea victimelor şi a publicat un album tot pentru acelaşi scop. Pe 21.08.2007 , ca o recunoaştere a muncii sale artistice şi a muncii pentru ajutorarea victimelor cutremurului din 1985, artistul a fost omagiat în capitala mexicană printr-o statuie a artistei Alejandra Zúñiga; statuia face parte dintr-un proiect numit 'Grandes valores'.

În 1966 a cântat în rolul principal din "Don Rodrigo" de Alberto Ginastera, la New York City Opera, cu un succes deosebit. Se spune însă că faima internaţională a cunoscut-o cu debutul de la Hamburg din 1967. Interpretează prima dată la Metropolitan Opera din New York pe 28 septembrie 1968, în "Adriana Lecouvreur" de Francesco Cilea, cântând cu Renata Tebaldi. De atunci a deschis stagiunile acestui teatru în 21 de ocazii, depăşind astfel recordul anterior care era deţinut de Enrico Caruso. A cântat practic pe toate marile scene ale lumii, a cântat pentru prima dată la : Ópera din Chicago în 1968, La Scala, Teatro Municipal de Santiago şi Ópera din San Francisco în 1969, la Covent Garden în 1971, la Teatro Colón de Buenos Aires în 1972.

A cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Herbert von Karajan, Zubin Mehta, James Levine. Este considerat cel mai versátil dintre tenorii aflaţi în viaţă. A cântat în nenumărate limbi: italiană, franceză, germană, spaniolă, engleză, rusă, etc. A participat la Ceremonia de Închidere a Jocurilor Olimpice de la Pekin.
În primii ani ai secolului XXI şi-a intensificat munca de dirijor. A dirijat pentru prima oară în data de 7 octombrie 1973, "Traviata" de Verdi, la New York City Opera. A avut un succes deosebit cu "Carmen" pentru inaugurarea Expoziţiei Universale de la Sevilla din 1992. A dirijat Orchestra Simfonică din Montreal pe 8 noiembrie 2005.

A inregistrat în 1981 cântecul "Perhaps Love" în duet cu popularul cântăreţ de folk şi pop american John Denver. Apoi, în 1987 Plácido Domingo şi John Denver împreună cu Julie Andrews au făcut un spectacol special de televiziune numit "The Sound of Christmas", înregistrat în Salzburg, Austria. Spectacolul câştigat un premiu Emmy.
A mai înregistrat multe alte cântece, alături de artişti ca José María Cano, Alejandro Fernández, Carlos Santana, Luis Cobos, Caetano Veloso sau Patricia Kaas.

În 1993 a înfiinţat "Operalia", un concurs pentru tinerii cântăreţi de operă. Plácido Domingo deţine, de altfel, şi recordul mondial la...aplauze! Artistul a fost aplaudat o oră întreagă la Opera din Viena, după ce a cântat "La bohème", recordul fiind înregistrat în Guinness Book. Un alt record al său îl constituie un concert cu 400.000 persoane, în Central Park din New York, în timp ce ploua.

Alături de José Carreras şi Luciano Pavarotti, a format în 1990, celebra societate artistică "Los Tres Tenores"(Tre Tenori, The Three Tenors), în Roma, având ca motiv Campionatul Mondial de fotbal din Italia din acel an. Evenimentul a fost conceput iniţial pentru a strânge banii necesari Fundaţiei “ Fundación Internacional contra la Leucemia José Carreras”. Apoi s-a repetat şi la următoarele trei Campionate Mondiale: 1994, Los Angeles; 1998, París; şi 2002, Yokohama. Aceste apariţii ale celor trei tenori sub conducerea lui Zubin Mehta, îşi doreau ca să apropie genul operei de marele public.

În iunie 2006, a cântat alături de soprana rusă Anna Netrebko şi de tenorul mexican Rolando Villazón pentru Mondialul de fotbal din Germania. În 2002 a înregistrat Imnul centenarului Clubului Real Madrid CF, cântec pe care l-a interpretat la ceremonie, pe stadionul Santiago Bernabéu, pe o ploaie interminabilă, chiar în ziua în care clubul implinea 100 de ani.

În ultimii ani a făcut incursiuni în lumea múzicii pop, făcând duete cu Carlos Santana (Shaman), cu solistul "ranchero” Alejandro Fernández, cu americanul Michael Bolton, sau cu cântăreaţa şi actrişa mexicană Lucero. Cu Lucero s-a întâlnit prima dată în anul 1994, când au interpretat împreună tema "Yo vendo unos ojos negros" la Festivalul de Viña del Mar din Chile.

Domingo a apărut în şase spectacole de operă filmate : "Madame Butterfly", dirijată de Jean-Pierre Ponnelle, "Carmen", dirijată de Francesco Rossi(câştigătoare a unui premiu Grammy), "Tosca" dirijată de Gianfranco de Bosio, şi de asemeni dirijate de Franco Zeffirelli: "Otello", "Cavalleria rusticana" & "Pagliacci", şi "La Traviata", cu Teresa Stratas, care de asemeni a primit un premiu Grammy.

Jean-François Millet


S-a născut pe 4 octombrie 1814 într-o familie de ţărani înstăriţi, la Gruchy, în apropiere de Cherbourg. Moşia părintească se întindea pe colina de pe malul canalului La Manche. Pictura l-a atras pe Millet foarte devreme, în 1833 pleacă la Cherbourg, unde îşi începe studiile sub îndrumarea peisagistului Mouchel. Începând cu anul 1835, se dedică exclusiv picturii.
La Paris, Millet este admis la Academia de Arte Frumoase şi se înscrie la atelierul lui Paul Delroche. Când în 1839 i se sfârşeşte bursa, Millet îşi acoperă cheltuielile pictând portrete. În anul 1841 se căsătoreşte cu Pauline-Virginie Ono, împreună se mută la Paris. În această perioadă - denumită mai târziu "perioada înflorată" - Millet pictează tablouri frivole şi senzuale sub influenţa stilului rococo, după exemplul lui Jean-Honoré Fragonard. În anul 1844, Pauline moare de tuberculoză, iar Millet se întoarce la Cherbourg.

După doar un an, 1845, Millet se mută la Le Havre împreună cu noua prietenă, Catherine Lemaire. Aici pictează portrete şi scene păstoreşti. La sfârşitul aceluiaşi an, se reîntoarce la Paris şi cunoaşte pictori ca Constant Troyon, Narcisse Diaz de la Peña, Honoré Daumier, Antoine Louis Barye, Théodore Rousseau. Reuşeşte să-şi expună tablourile în diverse galerii. Se împrieteneşte cu Alfred Sensier, cu care va coresponda până la sfârşitul vieţii şi care va scrie în 1881 o amplă monografie asupra vieţii şi operei artistului.
Când revoluţia din februarie 1848 pune capăt domniei regelui Ludovic Philip şi ia naştere efemera "A Doua Republică" (1848-1852), Millet păstrează distanţă faţă de aceste evenimente. Tabloul său intitulat Vânturarea grâului a fost totuşi cumpărat cu cinci mii de franci de ministerul de interne al guvernului provizoriu, un preţ exorbitant pentru acel timp. A mai primit şi alte comenzi de stat în valoare de 1800 de franci.

Aceste sume îi oferă lui Millet posibilitatea de a părăsi Parisul. În iunie 1849, pleacă împreună cu prietenul său, sculptorul Charles Jacque, la Barbizon, aşezare aflată în pădurea Fontainebleau. Millet va ajunge împreună cu prietenul său, pictorul Théodore Rousseau, conducătorul grupului de artişti, care mai târziu va căpăta denumirea "Şcoala de la Barbizon".
În sfârşit apar şi cumpărătorii amatori de pictură, ceea ce îi oferă un venit regulat, deşi modest. În anii cincizeci este vizitat din ce în ce mai des de pictori de peste ocean. Din această perioadă datează, printre alte opere, celebrul tablou intitulat Culegătoarele de spice (1857). Critica reproşează artistului că a avut curaj să înfăţişeze trei ţărănci cărora li s-a permis să adune spicele rămase pe câmp după recoltă şi este acuzat de un realism exagerat de radical. Alţi critici apreciază în schimb meticulozitatea autorului în elaborarea temei, descoperind iniţierea unei noi tendinţe în artă. Millet a zugrăvit cu un talent incontestabil munca şi oboseala fizică a acestor ţărănci. În planul al doilea al tabloului se desfăşoară secerişul, la care nu iau parte personajele principale din pictură, dovadă a nedreptăţii vieţii ţărăneşti.

În 1867, cu ocazia Expoziţiei Universale, are loc şi expoziţia sa retrospectivă. În 1870, din cauza războiului, se mută pentru şase luni într-o localitate aproape de Cherbourg. În 1871, când capitala Franţei este cuprinsă de tulburările revoluţionare, Millet refuză să devină membru al Uniunii Artiştilor Adepţi ai Comunei. Din ce în ce mai bolnav, nu reuşeşte să execute comanda decorării Pantheonului cu scene din viaţa Sfintei Genoveva.



































































S-a stins din viaţă în data de 20 ianuarie 1875, la Barbizon.

luni, 18 ianuarie 2010

Carmen Tănase


S-a născut la 18 ianuarie 1961,la Ploieşti. A urmat, între 1980 şi 1984, cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, secţia Actorie, la clasa profesoarei Olga Tudorache şi a asistentei Adriana Popovici. I-a avut drept colegi de promoţie pe Bogdan Gheorghiu, Radu Duda (Alteţa Sa, principele de Hohenzollern-Veringen), Patricia Grigoriu, Marina Procopie, Dan Bădărău, Carmen Ciorcilă, Mihai Verbiţchi şi (de la clasa Sandei Manu) Oana Pellea, Carmen Trocan, Mioara Ifrim, Luminiţa Stoianovici, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Adrian Păduraru, Claudiu Istodor. Ca studentă a jucat, printre altele, în Demonii, dramatizare după romanul omonim de F.M. Dostoievski, Joia dulce, după John Steinbeck, şi Suflete tari de Camil Petrescu (spectacol de absolvire).


A debutat pe o scenă profesionistă alături de Olga Tudorache şi de Radu Duda, colegul ei de la Actorie, în rolul Foca din piesa Fluturi, fluturi de Aldo Nicolaj, regizată de Cristian Hadjiculea la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti (data premierei: 26 octombrie 1982), spectacol preluat ulterior de Teatrul Naţional din Iaşi. Între 1984 şi 1990 a fost actriţă la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi, fiind repartizată iniţial la secţia suceveană a acestuia, împreună cu Radu Duda, Bogdan Gheorghiu, Carmen Ciorcilă, Adrian Păduraru, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Mioara Ifrim şi alţi câţiva tineri absolvenţi de teatru din ţară. Din anul 1990, Carmen Tănase este actriţă la Teatrul Odeon din Bucureşti.


Oliver Hardy


Oliver Norvell Hardy s-a născut în Harlem, Georgia, S.U.A. la 18 Ianuarie 1892. Tatăl său a fost judecător iar mama sa o pricepută administratoare de hotel. De mic copil a avut darul cântatului şi de la 8 ani a participat la mici spectacole. În 1913 devine actor de comedie semnând un contract cu compania Lubin din Florida şi începe să joace într-o lungă serie de filme scurte. Filmul de debut a fost "Outwitting Dad" din 1914, apoi a mai interpretat roluri în serii de filme ca "Pokes and Jabbs", "Plump and Runt" şi altele. În 1921 a avut un mic rol în "The Lucky Dog", prilej cu care s-a întâlnit cu cel cu care avea să formeze cel mai celebru cuplu de actori de comedie, Stan Laurel. Primul rol împreună cu Laurel a fost în filmul "Forty-five Minutes from Hollywood", în anul 1926.

Cele mai multe producţii şi cea mai mare popularitate au avut-o în timpul celui de-al doilea război mondial.
După câteva filme jucate împreună şi colaborări cu MGM şi Twentieth Century-Fox, Laurel şi Hardy şi-au întemeiat propria companie de producţie de film. Au jucat alături în peste 100 de filme. Ultimul lor film împreună a fost "The Bullfighters" din 1945.

Oliver Hardy fost căsătorit de trei ori: cu Madelyn Saloshin(1913-1921), apoi cu Myrtle Reeves (1921-1937) şi, în cele din urmă, cu Virginia Lucille Jones (1940-1957).
Împreună cu Stan Laurel au reprezentat subiectul unei mărci poştale comemorative de 29 de Cenţi, apăruta la 29.08.1991.


Pasiunea sa favorită a fost jocul de golf.
În ciuda zvonurilor nu obezitatea a dus la moartea sa ci invers, din cauza faptului că a ţinut o dietă masivă şi prelungită care i-a slăbit constituţia fizică. A suferit un prim atac cerebral serios la 12 septembrie 1956 în urma căruia a rămas cu o pareză şi în imposibilitatea de a mai vorbi.
S-a stins din viaţă, în urma unui alt atac cerebral, la 7 August 1957.


vineri, 15 ianuarie 2010

Léo Delibes


Fiu al unei familii cu înclinaţii spre artă şi cu o veche tradiţie muzicală, Léo Delibes s-a născut în ziua de 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val (Franţa). Beneficiază în copilărie de o educaţie muzicală din partea mamei şi al unui unchi (organist). După moartea tatălui în 1847 se stabileşte la Paris unde studiază la Conservator.

Léo Delibes a intrat de timpuriu în contact cu scena muzicală franceză, căreia îi va dedica întreaga viaţă. Prima sa compoziţie de balet "La source" ("Izvorul"), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia - baletul său cel mai popular - apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l'a dit” (1873) cunoaşte succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique) va înregistra un triumf copleşitor.

În 1881 este numit profesor de compoziţie la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.
Acţiunea capodoperei sale, opera Lakmé, este plasată într-o lume cu totul deosebită faţă de cele obişnuite în lumea operei de până atunci, anume în lumea hindusă.


Oliver Stone


William Oliver Stone, s-a născut în 15 septembrie 1946 şi este fiul lui Jacqueline şi al lui Louis Stone. Oliver a urmat Şcoala Trinitară, apoi părinţii l-au timis la colegiul din Pennsylvania, "The Hill School". În această perioadă părinţii lui au divorţat din cauza legăturilor extraconjugale ale tatălui său. Vacanţele de vară le petrecea la buncii materni din Franţa, lucrând la o casă de schimb valutar. Mai târziu, această experienţă îl va inspira pentru Wall Street. A absolvit "The Hill School" în 1964 şi a fost admis la Universitatea Yale.
Dupa un an a renunţat. A lucrat pe un vas comercial american, călătorind în Oregon şi Mexic. Va relua studiile la Yale. Renunţă a doua oară şi se înrolează în armata americană. Va lupta în războiul din Vietnam în perioada aprilie 1967 - noiembrie 1968. A fost rănit de două ori în lupte. Pentru meritele sale deosebite a fost decorat cu "Bronze Star" şi "Purple Heart". S-a căsătorit în 22 mai 1971 cu Najwa Sarkis. În acelaşi an este absolventul Universităţii New York, secţia film, mentor fiindu-i regizorul Martin Scorsese. Împreună cu vechiul său prieten, Lloyd Kaufman joacă în filmul "The Battle of Love's Return" din 1971. Divorţează de soţia sa în 1977. Câştigă primul premiu Oscar în 1978, cu cea mai bună adaptare la un scenariu, pentru filmul "Midnight Express".



Se căsătoreşte pentru a doua oară în 7 iunie 1981 cu Elizabeth Burkit Cox. Vor avea împreună doi copii, Sean (în prezent actor) şi Michael Jack. În perioada 86-93 va face trei filme pe tema războiului din Vietnam: "Platoon" (1986) - inspirat din experienţa de combatant pe front, film recompensat cu premiul Oscar, "Born on Fourth of July "(1989), pentru care, deasemenea, primeşte un premiu Oscar şi "Heaven and Earth" (1993). "Born on Fourth of July" se bazează pe autobiografia lui Ron Kovic, un veteran al războiului din Vietnam, activist anti - război şi scriitor, rămas în scaunul cu rotile (la 22 de ani), în războiul din Vietnam. "Heaven and Earth", este povestea adevărată a vietnamezei Le Ly Hayslip, a cărei viaţă a fost drastic afectată de război.




Însă filmul care a ridicat cele mai mari controverse a fost "Natural Born Killers" din 1994. Filmat cu combinaţii de film de 8 mm alb-negru şi film de 35 mm color, un psihedelic montaj de imagini care arătau nu numai acţiunea în sine, ci şi exprimarea sentimentelor personajelor. Filmul a fost drastic criticat datorită scenelor de violenţă. Dar Stone a explicat că este o satiră la adresa mediei americane care descrie atât de des acte de violenţă.



Quentin Tarantino, scenaristul filmului, a fost nemulţumit de rezultatul filmului, mai ales din cauza accentului pe care l-a pus Stone pe implicarea mediei, solicitând în final ca numele lui să nu mai apară.

În 1987 Michael Douglas câştiga premiul Oscar pentru rolul jucat în "Wall Street", în regia lui Stone. Regizorul divorţează de Elizabeth în 1993. Relaţia cu actriţa şi modelul Chong Son Chong îi aduce al treilea copil, Tara Chong, născută în 1995.

În anul 1997 Stone, alături de alte 34 de celebrităţi semnează o scrisoare deschisă, adresată cancelarului german Helmut Kohl în care condamnă tratamentul rău la care sunt supuşi scientologii din Germania, făcând o similaritate cu prigonirea evreilor de către nazişti. Printre semnatarii scrisorii s-au mai numărat Dustin Hoffman şi Goldie Hawn. În 1997 regizează "U-Turn", pe care Stone îl descrie ca un film uşor, pentru adolescenţi. "Any Given Sunday" (1999), reuneşte o serie de nume ca Al Pacino, Cameron Diaz şi Charlton Heston şi este un film despre lupta pentru supravieţuire a unei echipe de fotbal.





În 1999 Oliver Stone produce o miniserie pentru ABC Television, "Wild Palms". În acelaşi an apare filmul "Dave", o comedie despre teoria conspiraţiei.


Oliver Stone este arestat în 1999 pentru posesie de droguri şi conducerea maşinii sub influenţa acestora. Urmează un program de reabilitare. În 1997 încearca să publice o autobiografie, "A Child's Night Dream", cu evenimente din copilărie, din studenţie şi din război, scrisă iniţial între anii 1966-1967. După câteva încercări nereuşite, a scos câteva capitole şi a rescris autobiografia, publicând-o.
Din nou este arestat, în 27 mai 2005 pentru posesie de marijuana. Filmul "Scarface" se bazează pe propria lui dependenţă de heroină.
În 2003 realizează două filme documentare: primul, "Persona Non Grata", este un documentar despre conflictul Israeliano-Palestinian. Al doilea, documentarul "Comandante", realizat după ce şi-a petrecut trei zile împreună cu Fidel Castro. Documentarul nu a mai fost difuzat datorită unor incidente politice. Stone se întoarce în Cuba şi filmează "Looking for Fidel", lansat de HBO în 2004. Stone a mai semnat regia câtorva filme, dintre care "Alexander"(2004), un adevărat fiasco financiar, "World Trade Center"(2006) şi W(2008) - film biografic despre George W. Bush, despre copilărie, relaţia cu tatăl său, cariera politică şi implicarea în războiul din Irak. Filmul a fost lansat în 17 octombrie 2008, cu o lună înainte de alegerile prezidenţiale.


În aprilie 2009 s-a confirmat faptul că Stone va regiza un sequel "Wall Street", în care va juca Michael Douglas.
Oliver Stone obişnuia să folosească mai multe feluri de camere de filmat şi diferite tipuri de filme, trecând de la film de 8 mm la 70 mm, uneori chiar la regizarea unui singur film - "JFK" sau "Natural Born Killers". Filmele lui Stone au fost adeseori criticate că promovează teorii ale conspiraţiei sau că nu respectă istoria. "JFK" a fost criticat că este un amalgam între adevăr şi ficţiune.
Oliver Stone a adunat în cariera sa trei premii Oscar pentru filmele "Midnight Express" (1978), "Platoon" (1986) şi "Born on Fourth of July (1989) trei premii Golden Globe: Platoon (1986), Born on Fourth of July" (1989) şi "JFK" (1992) şi un premiu Bafta pentru filmul "Platoon".


marți, 12 ianuarie 2010

Rodica Tapalagă


S-a născut la 12 ianuarie 1939, la Dorohoi. Este sora cunoscutului actor Ştefan Tapalagă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1959.












A debutat în 1958 pe marile ecrane în comedia „Alo?...aţi greşit numărul!”, alături de alte mari nume ale scenei şi filmului românesc(Ştefan Tapalagă, Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Stela Popescu ). Actriţa este căsătorită cu scenograful Ion Popescu-Udrişte, cu care are şi un băiat.







În dramaturgie a creat roluri pe scenele mai multor teatre: Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Notarra şi Teatrul Mic.



Din 1981 şi până în prezent, este actriţă a Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti.

Lee Ritenour


S-a născut la 11 ianuarie 1952 la Los Angeles. A cântat primele acorduri la vârsta de 16 ani cu cei de la The Mamas & The Papas, pe piesa "Captain Fingers", fiind remarcat pentru dexteritatea manuală de care a dat dovadă. A fost unul dintre instrumentiştii căutaţi la mijlocul anilor '70, câştigând de două ori titlul de cel mai bun chitarist de studio. Lee a mai fost remarcat şi pentru cele două chitare roşii Gibson ES-335 şi Gibson L5.


Unul dintre modelele sale muzicale a fost chitaristul american Wes Montgomery, alături de alţi mari instrumentişti de jazz ca Joe Pass, Kenny Burrell sau John McLaughlin. Cariera lui Ritenour, a inclus şi un premiu Grammy pentru albumul scos în colaborare cu Dave Grusin, "Harlequin" din 1985, alături de alte 17 nominalizări la acest premiu. El deţine, de asemenea, distincţia de a avea două dintre videoclipurile de promovare pentru piesele lui "Is It You" şi "Mr. Briefcase", difuzate în prima zi de emisie a MTV-ului! Lee Ritenour a fost în primele locuri ale topurilor chitariştilor din toată lumea.


De-a lungul carierei sale, Ritenour a experimentat diferite stiluri de muzică. Un adevărat fuzionist, el a combinat în muzica sa elemente de funk, pop, rock, blues, muzică braziliană şi, mai nou, în ultimul său album, "Amparo" din 2008, muzica clasică şi jazz-ul. La începutul anilor '80, el şi-a dat ca model chitara sa, o Ibanez LR-10 cu semnătura sa. Această chitară a fost produsă în ediţie limitată, între anii 1980 şi 1987. Acest instrument poate fi auzit în exclusivitate pe albumul său "Rit". Actualmente, Lee Ritenour foloseşte chitarele Gibson pe care le folosea la începutul carierei, şi mai foloseşte o chitară specială, cu semnătură, "Lee Ritenour Model archtop", produsă tot de Gibson.




Mai multe informaţii despre Lee Ritenour şi muzica sa, se găsesc pe site-ul artistului, la http://www.leeritenour.com/

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Jimmy Page


S-a nascut la data de 9 Ianuarie 1944. Si-a inceput cariera de chitarist intr-un studio din Londra si a fost membru al formatiei The Yardbirds intre anii 1966 si 1968, dupa care a fondat grupul rock Led Zeppelin. Page a fost descris drept ''unul din cei mai influenti, importanti si versatili chitaristi si compozitori din istoria muzicii rock''. In anul 2003, revista Rolling Stone l-a inclus in topul celor mai buni 100 chitaristi din toate timpurile, pe locul 9. A fost primit in Rock and Roll Hall of Fame de doua ori: o data ca membru al The Yardbirds (in 1992) si o data ca membru al Led Zeppelin, in anul 1995.


Page este fiul lui James si al Patriciei Page si s-a nascut in suburbia Heston, situata in vestul Londrei. Tatal sau lucra ca sef de personal, in timp ce mama sa era secretara unui doctor. In anul 1952 s-au mutat in Feltham si apoi in Miles Road, Epsom, unde Page a gasit prima sa chitara, chiar in casa in care locuiau. A inceput sa cante la varsta de treisprezece ani, luand lectii de muzica in Kingston, desi in cea mai mare parte a timpului studia singur. Printre primele sale influente de natura muzicala se numara chitaristii Scotty Moore si James Burton.

Fiica lui Page, Scarlet Page (nascuta in 1971) este fotografa. Mama acesteia este Charlotte Martin, care a fost partenera lui Page intre anii 1970 si 1982 sau 1983 si care era numita de acesta, 'My Lady'. Page a avut de asemenea relatii cu Pamela Des Barres, Lori Maddox, Krissy Wood (fosta sotie a lui Ronnie Wood de la Rolling Stones) si cu Bebe Buell. Intre anii 1986 si 1995, Page a fost casatorit cu Patricia Ecker, care era model si chelnerita. Au impreuna un fiu, James Patrick Page al III-lea, nascut in Aprilie 1988. Dupa divortul din 1995, Page s-a casatorit cu Jimena Gomez-Paratch. Are impreuna cu aceasta trei copii: Jana, Zofia Jade si Ashen Josan. In prezent, Page locuieste in Berkshire.


Cristian Minculescu


S-a născut la 9 ianuarie 1959, în Bucureşti. ncepând din anul 1980 este vocalistul trupei de rock IRIS. Cristi Minculescu reprezintă alături de IRIS simbolul rezistenţei culturale pentru generaţii întregi de fani rock în perioada comunismului, şi, de asemenea, unul dintre puţinii artişti care au făcut legătura între acele generaţii şi cele actuale, el activând cu mare succes şi după 1990, până în prezent.
Cristi Minculescu crede că a moştenit vocea de la mama sa: „mama era în cor la mănăstirea Bistriţa, de lângă Râmnicu Vâlcea. Mai mult ca sigur că de la ea am moştenit”.

Defectul pe care şi-l Minculescu recunoaşte este sinceritatea. Asemenea lui Eliade, trăieşte într-o perpetuă evoluţie spirituală, o nouă trăire necontrazicând alta mai veche, ci aducând un ceva al său, nou. Sinceritatea conciliază aparenta contradicţie dintre trăirile noi şi cele vechi, iar succesul său în tulburile vremuri ale aplaudacismului politic, respectiv, în prezent, ale celui financiar, s-a datorat sincerităţii cu care a transmis prin muzică, voce şi coreografie ceea ce simte şi crede, direct, fără canoane.

Cristi Minculescu şi-a început cariera în 1979 ca solist vocal al trupei Harap-Alb, alături de muzicieni precum chitaristul Gabi Nacu sau basistul Anton Haşiaş. El a participat la imprimarea pentru radio a unor piese precum „Harap alb”, „Scatiul” (compoziţie a lui Gabi Nacu), „În calea norilor”, „Tu doar tu”, „Vei veni”. Minculescu rămâne la Harap-Alb până în 1980, când Anton Haşiaş îl prezintă celor de la IRIS, care aveau nevoie de un vocalist.
Cristi a dat probă la IRIS chiar de ziua lui şi a reuşit să-i cucerească pe membrii trupei cu vocea sa inconfundabilă. Minculescu a cântat piese din Free, Led Zeppelin şi Deep Purple, iar examinatorii săi au fost Nelu Dumitrescu, bateristul şi liderul trupei, şi chitaristul Nuţu Olteanu.
La primul său concert cu IRIS, pe data de 5 februarie 1980, „a fost de balamuc, moşule! N-au vrut ăia să mă primească la intrare. Eu le ziceam «Bă, sunt solistul de la Iris, am cântare», ăia nimic. «Pleacă, mă, că îi ştim noi pe băieţii de la Iris». I-am «rezolvat» până la urmă cu o sticlă de vodcă. Asta e, am dat şpagă la primul meu concert”, îi place lui Cristi să se amuze.

La sfârşitul anului 1981, revista „Săptămâna”, care avea unul dintre cele mai apreciate topuri muzicale din presa comunistă, l-a desemnat pe Cristi Minculescu drept cel mai bun solist din 1981.
În 1982, împreună cu chitaristul Adrian „Adi“ Ilie, Cristi Minculescu părăseşte IRIS şi înfiinţează trupa Voltaj. În locul său, la IRIS este adus ca vocalist Dan Bittman.
„Voltaj a avut o personalitate prea puternică pentru regimul comunist, reprezentând pentru unii un pericol social“, scrie pe pagina oficială a trupei. Prima piesă a formaţiei, „Nori de hârtie“, a constituit capul de afiş al primului concert, ţinut la Casa de Cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Următoarele apariţii scenice au avut în repertoriu piese de succes ca „Aceasta-i întrebarea”, completate de hituri AC/DC. Componenţa iniţială (Horaţiu Rad — bass, Nikki Dinescu — tobe, Gabi Nacu — chitară, Cristi Minculescu — voce, Adrian Ilie — chitară) nu rezistă, iar trupa se desfiinţează în 1983. Octombrie 1986 este considerat un nou început, cu apariţia lui Cristi Ilie ca solist, Amedeo Bolohoi la chitară, Dan Mateescu la bass, Doru „M. S.“ Istudor la tobe şi Adrian Ilie la chitară, singurul ce rămâne din formula anterioară.
În 1984 Cristi Minculescu cântă în trupa Totuşi, în Cenaclul „Flacăra“, alături de Andrei şi Ioana Păunescu. Din această perioadă datează piesa „Trenul fără naş“ a trupei IRIS, pe versuri de Adrian Păunescu. La Cenaclul Flacăra Minculescu a mai cântat şi alături de trupa Flacăra Pop - Flapo (Al.Jimmy Zărnescu, Jerry Schwartz, Romeo Beianu).

În 1984 Dan Bittman pleacă la Holograf, iar în februarie 1985 Cristi Minculescu se întoarce la IRIS, alături de care va rămâne până în ziua de azi. În total, Cristi Minculescu a înregistrat cu IRIS 19 CD-uri şi DVD-uri, a întreprins sute de turnee şi şi-a pus o amprentă de neşterş asupra trupei. Salutul „Bună seara, prieteni”, ajuns o emblemă personală, a devenit celebru, iar imaginea lui Cristi Minculescu este practic inseparabilă de cea a formaţiei IRIS.
În 1992, împreună cu Minculescu, în cadrul festivalului de la Cannes IRIS ocupă locul II la secţiunea rock şi îi este consacrat un reportaj ce a fost difuzat pe postul MTV, fiind prima formaţie românească ce a fost difuzată pe celebrul post.