vineri, 29 octombrie 2010

Jean Alexandru Steriadi

S-a născut la 29 octombrie 1880 la Bucureşti, oraş în care şi-a şi început studiile, definitivate însă la München și la Paris. La Bucureşti a studiat artele plastice sub îndrumarea pictorului George Demetrescu Mirea. Apoi i-a avut ca profesori pe Jean Paul Laurens şi Simon Lucien. 


A fost societar al "Tinerimii artistice" (1907), fondator al societăţii "Grafica" (1916), al Academiei libere de pictură (1918) şi al asociaţiei "Arta" (1937). A fost profesor universitar la Bucureşti şi a deţinut funcţii importante în domeniul artei: director al Muzeelor Aman (1909) şi Kalideru (1913) fapt care i-a permis să ajute la organizarea unei retrospective Grigorescu, Andreescu, Luchian. 






Ca recunoaştere a meritelor sale artistice şi a contribuţiei aduse artei româneşti a primit titlul de artist al poporului şi premiul de stat. 




După cel de al doilea război mondial este atras de curentul muncitoresc, influenţa acestuia putându-se observa în temele unora dintre lucrările sale ("Furnale la Reşiţa". Lucrări de referinţă: portrete - "George Enescu", "Gala Galaction", "Theodor Pallady"; peisaje: "Iarna la Cărbuneşti", "Piaţă la Cernavodă", "Cârciumă la Bucureşti", "Brişcari în Piata Mare".

Steriadi este inițiatorul și promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creație, Steriadi a fost preocupat de compoziția de mari dimensiuni, înfățișând scene din viața oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), 


și de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibrațiile sufletului uman. 

Mai târziu a pictat, cu o emoție uneori învăluită de o ușoară melancolie, peisaje urbane și acvatice, colțuri ale vechiului București, imagini din Dobrogea și din numeroasele sale călătorii.


 Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanțată, atestă asimilarea celor mai prețioase trăsături ale impresionismului. 



Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiță (în creion sau în peniță), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observație, umorul inteligent. 






Steriadi a practicat cu succes și litografia. 

marți, 26 octombrie 2010

Corina Chiriac

Întotdeauna a iubit muzica, indiferent de gen, zilele senine, animalele, florile albe, sunetul clopotelor mari de biserică şi zâmbetul ochilor frumoşi... Pur şi simplu, Corina Chiriac... Astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere. La mulţi ani!


"Datorez întreaga mea carieră poporului român"
În fiecare an, în preajma unor date anume, devin foarte atentă şi poate un pic melancolică. Ca şi cum m-aş afla în faţa unei hărţi bine întinse pe un perete curat, mintea mea revede şi recapitulează nişte puncte colorate ca tot atâtea pioneze colorate la răscrucea unor date importante din viaţa mea. Iată data de 25 iunie când am fost afişată ca admisă la Institutul de Teatru, secţia actorie, ori asta se întâmpla în anul 1967. Aveam 17 ani. Iata dată de 28 decembrie, când umblam desculţă pe Drumul Crucii în Ierusalim şi mă vindecam miraculos de o răceală urâtă, dar mai ales de necredinţă în Mântuitorul Iisus Hristos. Asta se întâmpla în 1983 şi aveam 33 de ani. Şi iată data de 26 octombrie când într-o preafrumoasă dimineaţă de toamnă mă năşteam la Spitalul Giuleşti din Capitală, la aceeaşi Maternitate Giuleşti... Asta se întâmpla în 1949 şi aveam pe atunci... câteva ore!




Când se apropie ziua mea de naştere, fără să vreau mintea mea calculează, aşa de capul ei şi absolut fără s-o fi rugat cineva, un soi de bilanţ: mă întreb ce am realizat important de la ultima aniversare, care dintre noi a mai călătorit către eternitate, ce alte cunoştinte m-au dezamăgit eventual şi mai ales ce prieteni mi-au rămas alături. Încep de obicei prin a mulţumi bunului Dumnezeu pentru că sunt sănătoasă sau că am scăpat cu bine din vreo spaimă nouă. Apoi le mulţumesc tuturor binefăcătorilor mei, vii sau adormiţi pentru că mi-au fost alături în încercări diferite ale destinului. Şi desigur îmi cântăresc planurile de viitor. Sau caut să le adaptez la vremurile pe care le traim. Ah, vremurile pe care le trăim!!!! Amare şi urâte ca furtuna de acum câteva seri care a rupt crengi proaspete şi a dărâmat câteva fire abia agăţate pe stâlpul din faţa blocului meu. Vremuri pe care aş fi preferat să le trăiesc în splendida Argentina alături de picul de familie pe care l-am redescoperit acolo, lângă o carafă cu vin roşu şi câteva acorduri de tango... Dacă vocaţia mea nu m-ar fi ţinut încă pe aceste drumuri româneşti, dacă n-aş fi datorat întreaga mea carieră poporului român împrăştiat pe glob, public român care m-a ridicat din anonimat şi m-a recreat ca artistă vreme de 40 de ani deja... Poate azi nu mai aveam de ce să scriu aceste rânduri.





Dacă n-ar fi fost nenumăratele vizualizari de pe You Tube accesate mai ales de către tineri curioşi să afle ce cântă ieri şi azi Corina Chiriac, dacă n-ar fi atâtea voci prieteneşti care-mi repetă «Lasă, nu te necăji de oamenii răi, sunt aşa de muuulţi cei care te iubesc» atunci poate că mă aflam în alte puncte cardinale ale planetei şi poate ar fi fost trist să am o cu totul altă meserie! Dar atunci când soarta destinează pe cineva unei anumite meserii, acel drum de viaţă se realizează fie că vrei sau nu, fie că acel drum te face sau nu fericit. E deja vorba de un destin. Dacă mi s-ar da să aleg ce aş face altceva cu viaţa mea, şi dacă nu aş avea talent de artistă, aş fi ales să fiu arheolog şi aş fi căutat încă vreun mormânt uitat de faraon în fierbintea Vale a Regilor din Egipt. Mult mai sigur mi-ar fi plăcut să trăim deja în era zborurilor interplanetare şi să fiu un mare admiral Kirk la bordul unei impresionante nave interprise. Ori eu sunt aici, în Bucureştiul imposibil de aglomerat al anului 2010, încercând să schimb cu maşina mea vişinie o bandă cu alta pentru a spera că ajung la televiziune la timp... 





Aş schimba în România noastră grosolănia cu politeţea obligatorie, libertatea cuvântului prost înţeleasă cu eleganţa de exprimare şi lipsa de perspectivă cu bruma de speranţă într-o viaţă mai bună pe care o aveam cu toţii acum câţiva ani... Dar... mă ascultă cineva?! Şi, totuşi, iată că pe data de 18 februarie 2010 când lansam la Sala Palatului cel mai recent album muzical al meu «O rochie de mireasă» prin traficul nebun au venit mai mulţi spectatori decât puteau încape în sala de concerte, şi oameni de toate vârstele şi pregătirile mă aplaudau încă în picioare după mai bine de 4 ore de spectacol... Nu cred că le-am mulţumit îndeajuns, încă... aşa că deocamdată la mine nu voi schimba prea mult... Poate doar să muncesc la fel de mult ca şi până acum, să nu renunţ la regimul meu alimentar, la gimnastică, la speranţa că prin muzica mea, prin emisiunile mele de televiziune, pot aduce un zâmbet altora, o glumă inofensivă şi o recreere de câteva minute sau ore! Căci acel concert de lansare a unui nou CD a fost cel mai frumos moment din anul acesta şi va rămâne unul dintre momentele cele mai frumoase din întreaga mea carieră şi viaţă. Am avut alături colaboratori vechi şi noi, oameni al căror talent remarcabil şi-au pus amprenta pe o muncă de ani de zile... 





Compozitorul Nicolae Caragia, Marcel Pavel, Fanfara din Giurgiu, Corala Appasionata din Târgovişte şi muuulţi alţii... Poate că dacă mă năşteam în altă ţară mai dincolo de Ocean spre vest şi aveam acelaşi destin, azi aş fi fost, alături de alţi colegi ai mei, o vedetă internaţională poate mai apreciată şi precis mai bogată, un fel de Carol Burrnet zic eu, dar oare nu meritam eu şi spectatorii de pe  acest tărâm un concert ca cel din 18 februarie, aici la noi acasă?!




Azi, când am fost de dimineaţă la cimitir să aprind cuvenitele candele părinţilor mei, după ce am aranjat un enorm buchet de crizanteme şi dalii galbene, am scris pe marmura fiecăruia dintre morminte, cu cariocă neagră, «I love you mom, I love you dad!». Iar dacă iarna care va veni va şterge cu viscolele ei aprige declaraţia mea de dragoste de pe lespezi, la anul, înaintea zilei mele de naştere, voi scrie din nou «Te iubesc mamă, te iubesc tată!».



(articol preluat din Jurnalul Naţional)


vineri, 22 octombrie 2010

Catherine Deneuve


Una dintre cele mai respectate actrițe din industria filmului francez, Catherine Deneuve şi-a câștigat reputația jucând într-o serie de filme ale renumiților regizori Luis Bunuel și Roman Polanski. Fiică a actorului de teatru și film Maurice Dorleac, Catherine s-a născut la Paris pe 22 octombrie 1943.
A debutat în cinematografie la vârsta de 13 ani, cu un rol în filmul din 1956 "Les Collegiennes" și a mers mai departe pentru a juca în filmele unor regizori precum Roger Vadim (cu care are un copil) înainte de marele succes cu musical-ul lui Jaques Demy, "Les Parapluies de Cherbourg" (Umbrelele din Cherbourg) din 1964. Are o izbucnire cu două roluri în filmul lui Roman Polanski, "Repulsion" în 1965 și în filmul lui Bunuel din 1967 "Belle de Jour". Mai târziu, în același an, dă dovada de talent în filmul lui Demy, "Umbrellas", urmat de "Les Demoiselles de Rochefort", în care a jucat alături de sora ei, Françoise Dorleac.
Catherine Deneuve a fost premiată de Academia Fanceză de Cinema pentru cea mai buna actriță în 1980 cu "The Last Metro" și în 1982 la acelaşi festival şi aceeaşi categorie a câştigat cu "Le Choc". La Festivalul de Film de la Veneția în 1998 a câștigat premiul pentru cea mai buna actriță cu "Place Vendome", iar în 1992 a fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță cu filmul "Indochine".
În anul 2000, Deneuve a primit mai multă atenție din partea criticilor când a fost distribuită alături de islandeza Björk în filmul lui Lars von Trier, "Dancer in the Dark". Polarizând criticii și audiența deopotrivă, "Dancer in the Dark" a câștigat premiul Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes; continuând tradiția lui von Trier de a crea filme dificile și provocatoare, și acesta pare a nu fi cu nimic mai prejos.
În ultimii 10 ani Catherine Deneuve a dovedit că este încă un nume de prim rang al cinematografiei franceze şi mondiale totodată. Artista a făcut parte din distribuţia a cel puţin un film în fiecare an, câştigând încă numeroase premii şi distincţii prin rolurile sale. "
"Absolument fabuleux" şi "The Musketeer"(2001), "8 Femmes"(2002), "Les Liaisons Dangereuses"(2003), "Persepolis"(2007) sau " La Fille du Rer"(2009), reprezintă filme de referinţă ale cinematografiei franceze din ultimii 10 ani, în care Catherine Deneuve poate fi admirată.
Nici în 2010 actriţa nu se dezminte, jucând alături de Gerard Depardieu în pelicula "Potiche"; filmul a fost nominalizat la premiul Golden Lion la ediţia a 67-a a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia. 

marți, 19 octombrie 2010

Ernest Maftei

S-a născut la 6 martie 1920 în comuna Prăjești, lângă Bacău. La școala normală (școala de învățători) din Bacău a debutat cu versuri în revista Liliacul, editată împreună cu patru colegi.

Tot aici a aderat la organizația de tineret a mișcării legionare, Frățiile de Cruce, al cărei lider a devenit la vârsta de 17 ani.
În 1937 a participat la tabăra Frățiilor de Cruce de la Carmen Sylva (Eforie Sud). În 1938, a fost arestat de autoritățile dictaturii regelui Carol II și încarcerat în lagărul de la Vaslui, unde, la 21 septembrie 1939, au fost executați câteva zeci de membri ai partidului „Totul pentru Țară”, moment descris în numeroase interviuri.
Între 1941-1945 a urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași. În aceeași perioadă a fost arestat și condamnat de autoritățile antonesciene pentru activitatea de membru în Frățiile de Cruce. Ca deținut politic, a fost închis în penitenciarele din Galați, de la Jilava și Văcărești. Judecat de patru ori pentru apartenență la Mișcarea Legionară, a fost achitat de fiecare dată.
După război a fost șomer, fiind hăituit pentru orientarea sa politică. A jucat la Teatrul Poporului sub numele de Erman Valahu. Aici a primit Meritul Cultural clasa I, la care a fost nevoit să renunțe pentru a nu se deconspira.
A fost arestat și condamnat de regimul comunist. A avut o șansă unică, reușind să scape de condamnare grație talentului înnăscut.
Ernest Maftei se afirmă în cinematografie cu pelicula Desfășurarea, regia Paul Călinescu, 1954. A urmat o carieră de excepție, Maftei însumând în palmaresul său multe filme. A devenit unul dintre monștrii sacri ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români. Alături de Colea Răutu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A primit premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea consiliului director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România „Diploma de recunostință” pentru contribuția la dezvoltarea artei și culturii naționale. A colaborat la realizarea emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR 2. A refuzat oferta de a juca într-o telenovelă românească, în ciuda onorariului impresionant (300 euro pe zi), considerând-o o producție mediocră. A respins și premiul „Cel mai bun român” pe anul 2005, deoarece între nominalizați se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani și pseudovedete ale unor emisiuni de televiziune de nivel submediocru.
În noaptea de 21 decembrie 1989 a participat, alături de tineretul român, la manifestația anticomunistă din Piața Universității. Avea să lase familiei un bilet cu următoarele versuri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simțire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Și jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câștigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă” .
În acea noapte, la baricada de la „Intercontinental”, a reușit să ia dintr-un TAB două automate AK-47. Cu acestea a pătruns a doua zi în clădirea Comitetului Central al P.C.R după fuga lui cuplului Ceaușescu.
Prima perioadă a regimului lui Ion Iliescu a însemnat pentru „Bădia” (cum îi ziceau prietenii și simpatizanții) persecuții mai mari decât în perioada lui Ceaușescu. Ernest Maftei a fost o permanență a manifestațiilor de stradă începând din ianuarie 1990. A fost de asemenea unul din reperele Pieței Universității, îndemnând tineretul să lupte împotriva comuniștilor care își consolidau puterea.
Venirea minerilor în București, la instigațiile lui Iliescu, a însemnat teroare și moarte răspândită pe străzile capitalei. La 14 iunie 1990, Maftei a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizati în mineri, bătut și aruncat pe malul Dâmboviței, unde a zăcut inconștient circa șapte ore. A fost salvat de un cetățean care l-a recunoscut și l-a transportat la urgență la spital. Soția lui Maftei avea să decedeze, în urma unui infarct, din cauza acestor persecuții.
În august 1991, în timpul puciului de la Moscova, la postul de radio german Deutsche Welle, Maftei a fost nominalizat al cincilea pe o presupusă listă a celor mai periculoși anticomuniști, listă întocmită de autoritățile de la București. Rămâne memorabil răspunsul lui Ernest Maftei: „Hai că-s porci! Tocmai pe locul cinci și nu pe primul?”
În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturîndu-se camarazilor săi împreună cu care luptase și suferise în închisori.


sâmbătă, 9 octombrie 2010

Astăzi, John Lennon ar fi împlinit 70 de ani


S-a născut în Liverpool, Anglia în toamna anului 1940. Tatăl său, Alfred Lennon, care era marinar, lucra departe, pentru lungi perioade iar John era crescut de mătușa sa Mimi și de unchiul său, George. Moartea unchiului său a avut un impact puternic asupra adolescentului. Turnura în viața lui a apărut atunci când a dezvoltat o puternică pasiune pentru skiffle, un fel de rock and roll. Motivat de rock și de idolii săi Buddy Holly, Chuck Berry, Elvis Presley, Little Richard, a fondat un grup, The Quarry Men cu Pete Shotton, Nigel Walley și Ivan Vaughan.
L-a întâlnit pe Paul McCartney în timp ce cânta în această formație, în liceu. Cei doi s-au împrietenit imediat, au legat o prietenie strânsă și au început să compună cântece împreună. După ce au cântat sub mai multe nume, cei doi, alături de George Harrison și Pete Best au hotărât să se numească "The Beatles". După o perioadă, bateristul Pete Best a fost înlocuit cu Ringo Starr iar la puțin timp după aceasta au semnat un contract cu George Martin de la "EMI Records".
Formația a început să scoată hit după hit, cu numeroase locuri 1. Lennon și McCartney erau forța creatoare din spatele grupului. Au început să facă turnee prin lume și au devenit foarte populari, mai ales în SUA. Acest lucru   s-a schimbat când, la o conferință de presă, Lennon a susținut că trupa era chiar mai populară decât Iisus, provocând un scandal imens în toată America.
Au hotărât să termine turneul și să se întoarcă acasă în 1966. În jurul acestei perioade, Lennon a cunoscut-o pe Yoko Ono. Deși au fost imediat atrași unul de celălalt, John era căsătorit cu Cynthia Powell din august 1962 și aveau un copil, Julian Lennon, ce avea să devină muzician mai târziu.
John și Yoko s-au căsătorit în 1969. În anul 1970, Paul McCartney a părăsit trupa, provocând tensiune între el și John. Un an mai târziu, Lennon a lansat popularul album Imagine. El și Yoko făceau campanie pentru pace mondială.
Între 1975 și 1979, Lennon a preferat să stea acasă cu fiul său și al lui Yoko, Sean Lennon, care, aidoma fratelui său de tată, a devenit muzician.
În 1980, Lennon a scris albumul "Double Fantasy". Pe 8 decembrie 1980 a fost acostat de un tânăr în afară apartamentului său și rugat să semneze o copie a albumului. Lennon și-a continuat drumul. Când s-a întors acasă, tânărul, pe nume Mark Chapman, l-a împușcat mortal, lăsând lumea fără unul dintre cei mai iubiţi artişti.
Aşa s-a terminat viaţa unuia dintre muzicienii cei mai influenţi ai muzicii secolului XX ce a trecut în categoria “mituri “. În anii care au urmat au fost organizate numeroase concerte de comemorare la care au participat cei mai  consacrati muzicieni. Din anul 2000, orasul sau natal Liverpool a hotarat schimbarea numelui aeroportului in Aeroportul John Lennon. 

Lennon a fost un exemplu clar al influenţei pe care muzica o poate avea în inocularea ideilor pacifiste în rândul tinerilor în special prin opoziţia muzicianului faţă de războiul din Vietnam. 

În octombrie 2007 a fost inaugurat monumentul "I
magine Peace Tower" din insula islandeză Videy, creat în amintirea lui John Lennon. Inaugurarea s-a făcut în cadrul unui concert comemorativ organizat de Yoko Ono, care a fost acompaniată de fiul lor, Sean Lennon, Ringo Starr şi de Olivia Harrison, văduva lui George Harrison .