sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Oana Pellea

S-a născut la 29 ianuarie 1962, la Bucureşti. După absolvirea studiilor la Academia de teatru şi Film, în 1984, a jucat la teatrul din Piatra Neamţ până în 1987, iar apoi la teatrul Lucia Sturza Bulandra din Bucureşti, până în 1999. 
Performanţele sale notabile au inclus, printre altele, rolurile Maşei din "Trei surori" a lui Cehov, a lui Lucius din "Iulius Cezar" de W Shakespeare — pentru care i-a fost acordat Premiul Criticii Internaţionale pentru „Cea mai bună actriţă”. Alte roluri de scenă importante au inclus: Julieta din "Mefisto" a lui Klaus Mann, Catarina din producţia lui Mihai Măniuţiu, "Îmblânzirea Scorpiei" după Shakespeare şi Drussila din "Caligula" a lui Albert Camus, Timpul din "Poveste de iarnă" a lui Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie şi altele. A interpretat, de altfel, peste 30 de roluri importante în teatru şi 20 în film.
Munca sa cinematografică a inclus "Unde la Soare e frig" al lui Bogdan Dreyer, la fel ca şi filmele regizate de Alexandru Tatos, Dan Piţa şi Stere Gulea,Ion Popescu Gopo. Oana Pellea a primit numeroase premii internaţionale pentru rolul principal din "Stare de fapt", filmul lui Stere Gulea, inclusiv premiile pentru Cea mai bună Actriţă la Festivalul de Film de la Geneva, premiul Orasului Geneva,premiul la Festivalul Filmului Politic de la San Marino şi la Festivalul Internaţional de Film "Vulturul de Aur" din Batumi, Georgia.
În 2006 a jucat alături de Clive Owen în filmul "Children of men", în regia lui Alfonso Cuaron, produs la studiourilor Universal Picture. Acest film a fost realizat în întregime la Londra şi a fost nominalizat pentru premiile Oscar la 3 categorii.


În 2007 a fost distribuită în producţia britanică "I really hate my job", regia Oliver Parker.
În 2007 a fost distribuită în producţia americană "Fire and Ice", regia Jean-Christophe Comar ("Pitof").
În prezent, lucrează la filmul "Biblioteque Pascal", în regia Szabolcs Hajdu.
Oana Pellea joacă în româna, franceză, engleză şi italiană, participând la numeroase producţii internaţionale, inclusiv producţia româno-franceză "Ioana d'Arc-Extrase dintr-un dosar" şi producţia franceză din Canada a lui Marc Doré "Mă tot duc".



Oana Pellea a avut onoarea de a reprezenta România la mai multe festivaluri internaţionale de teatru inclusiv la festivalul anual al Uniunii Teatrelor Europene, Festivalul Klang Bogen de la Viena, Festivalul Internaţional Francofon din Franţa şi Festivalul Americilor din Canada. Face parte din Jurii internaţionale de film.
În stagiunea 2008-2009 poate fi admirată la teatrul Bulandra în spectacolul "Scaunele", la teatrul Foarte Mic în spectacolul "Mă tot duc" şi la teatrul Metropolis în "Buzunarul cu pâine".
La 13 mai 2009, Oana Pellea a primit Marele Premiu al Festivalul Comediei Româneşti "FestCO", ediţia a VII-ea pentru "Cel Mai Bun Spectacol" cu piesa "Buzunarul cu Pâine" de Matei Vişniec, traducere Virgil Tănase. Titlul piesei în franceză este "Du pain plein les poches".
În iunie 2009 a apărut prima carte semnată Oana Pellea la editura Humanitas Jurnal 2003-2009.
August 2009 -Jurnal 2003-2009 - devine Cartea cea mai vanduta a Editurii Humanitas cu peste 15.000 de exemplare cumparate in mai putin de trei luni.
In Octombie 2009 Jurnalul ajunge la un tiraj record de 22.000 de exemplare
2010 martie Oana Pellea revine pe scena Teatrului Bulandra cu rolul Tanti Roz din Oscar si Tanti Roz -autor Eric-Emmanule Schmitt.




marți, 25 ianuarie 2011

Lucas Cranach cel Tânăr


S-a născut la 4 octombrie 1515, la Wittenberg. A fost cel mai mic copil al familiei şi şi-a început cariera ca ucenic în atelierul tatălui său, pictorul Lucas Cranach cel Bătrân, împreună cu fratele său Hans. După moartea tatălui său, tânărul Lucas şi-a asumat conducerea atelierului.

În 20 februarie 1541 s-a căsătorit cu Barbara Brück cu care a avut trei fii şi o fiică. După decesul primei soţii,survenit la 10 februarie 1550, tânărul pictor s-a recăsătorit şi a mai făcut trei fiice şi doi fii.



Lucas Cranach cel Tânăr este cunoscut mai ales pentru portrete şi versiuni simple ale scenelor alegorice şi mitologice. Stilul picturilor sale e similar cu al tatălui său de aceea au existat dificultăţi în deosebirea lor. 



Multe decenii după moartea lui Lucas Cranach cel Bătrân, el  a continuat să producă versiuni ale operelor tatălui său.


Numele de "Cranach” nu a fost însă numele real al familiei, ci un pseudonim artistic. 



Acesta provenea de la numele localității Kronach din Franconia, unde s-a născut tatăl său, Lucas Cranach cel Bătrân, în anul 1472.



Bunicul lui era tot pictor şi semna cu numele Hans Maler, ceea ce înseamnă de fapt Hans “Pictorul”.



Lucas Cranach cel Tânăr s-a stins din viaţă la 25 ianuarie 1586 în localitatea sa natală.

joi, 20 ianuarie 2011

Federico Fellini


S-a născut la Rimini, la data de 20 ianuarie 1920. Copilăria şi-a petrecut-o alături de fraţii săi mai mici,  Ricardo şi Maddalena. În această perioadă este atras de desen, fiind influenţat de desenatorul  Antonio Rubino. În 1936 îi sunt publicate primele caricaturi. În 1938 devine colaborator al săptămânalului “La Domenica del Corriere”; la rubrica destinata cititorilor de povestiri scurte i se publicau caricaturi, pe care le va semna sub pseudonimul  Fellas. În 1939 s-a mutat la Roma unde s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Juridice. Nu o va absolvi însă. În schimb, aici are primele contacte cu lumea teatrului şi filmului şi cunoaşte personaje renumite. Începe o colaborare susţinută cu bisăptămânalul umoristic şi satirico-politic, "Marc` Aurelio".  În perioada 1940-1943 devine colaborator la radio, unde avea rubrici semnate împreună cu Ruggero Maccari. Începe să publice diverse articole despre cinematografie. Ulterior, va scrie scenariul filmului "Il pirata sono io!" regizat de Mario Mattoli. În 1941 o cunoaste pe Giulietta Masina, tânără actriţă de teatru, de care se va îndrăgosti şi cu care se va căsători. 


Prima experienţă de regie o are în Africa, la Tripoli, cu filmul "Gli ultimi Tuareg o I cavalieri del deserto".  În vara anului 1944 deschide la Roma  un atelier de portrete şi caricaturi, "The Funny Face Shop", împreună cu alţi caricaturişti. La solicitarea lui Roberto Rossellini va semna un contract de colaborare pentru scenariul filmului  "Roma città aperta", film ce va avea un mare succes.  


Un an mai târziu devenea tată, dar copilul, unicul fiu,  va trăi doar 2 săptămâni.  În 1946 călătoreşte prin Italia devastată de război,  pentru realizarea  scenariul filmului "Paisa`", împreună cu prietenul său, Roberto Rossellini. Această perioadă va fi crucială pentru viaţa lui Fellini şi îi va lăsa amintiri extraodinare.


În 1947 se va număra printre scenariştii filmelor "Il passatore", "Il delitto di Giovanni Episcop", "Senza pieta" (printre interpreţi o vom întâlni şi pe Giulietta Masina) şi "L'ebreo errante". În 1948 a debutat ca actor într-una dintre cele două părţi, "Il miracolo", din filmul "L`amore".  A jucat rolul unui vagabond, San Giuseppe. Cealaltă parte a filmului, "La voce umana", este monolgul lui Jean Cocteau. De asemenea, a scris scenariile pentru "In nome della legge", "Il mulino del Po" şi "Città dolente".  Tot în 1948 a scris scenariul unui al film al lui Roberto Rossellini, "Francesco giullare di Dio".
Din 1950 are o intensă activitate ca scenarist. Este perioada în care a scris "Il cammino della speranza", "Persiane chiuse". În 1951 pleacă la Paris pentru relizarea scenariului "Europa '51", având-o ca actriţă în rol principal pe Ingrid Bergman. Va semna scenariile pentru "La città si difende", "Cameriera bella presenza offresi" şi  "Il brigante di Tacca del Lupo".  Îl întâlnim ca şi co-regizor, alături de Alberto Lattuada, în filmul "Luci di varieta`", unde, din nou printre interpreţi o vom reîntâlni pe Giulietta Massina.  A regizat primul său film, "Lo seico bianco". În rolul principal a jucat actorul de comedie Alberto Sordi. 


În perioada 1952-1953 a regizat coproducţia franceză, "I vitelloni", film cu care a câştigat primul său "Leu de Argint", la Venezia.  Din acest moment premiile şi distincţiile naţionale şi internaţionale primite de Fellini vor atât de numeroase, încât se spune că a avut nevoie de o cameră întreagă, fără nici un alt mobilier,  doar pentru a le expune. În 1954 scrie scenariul pentru primul său film de notorietate internationala, "La strada", cu care va câştiga atât "Leul de Argint", cât şi alte 5 premii. Circul, saltimbancii, artiştii ambulanţi, sunt lumi care l-au atras şi l-au fascinat permanent. Străbătând Italia de după război, vedem povestea când tandră, când încordată, când tristă,  a Gelsominei şi a lui Zampano. "La strada" va rămâne unul dintre cele mai frumoase filme ale sale. 


În 1955 a regizat "Il bidone": un film despre corupţie urbană, personaje dezumanizate, însingurate. 
În 1956 semneaza regia filmului "Le notti di Cabiri", drama unei prostituate, film în care va colabora la scenariu cu Pier Paolo Pasolini. După acest film, în 1959, se face un musical American.  "La strada" îi va aduce primul Oscar pentru cel mai bun film străin. Soţia sa, Giuletta Masina cunoaşte un scucces internaţional imens.


În 1957 Fellinni pleacă pentru prima dată în Statele Unite pentru a-şi ridica Oscarul câştigat cu "La strada" şi va fi, timp de o lună şi jumătate, invitatul lui Burt Lancester şi al societăţii Hetch-Hill-Lancaster, care îi propun realizarea unui film în America. Căştigă cel de al doilea premiu Oscar cu "Le notti di Cabiria", tot pentru cel mai bun film străin. Va scrie împreună cu Tullio Pinelli scenariul intitulat "Viaggio con Anita", dar care nu se va materializa decât în 1979 sub regia lui Mario Monicelli. 
În 1958 scrie împreună cu Flaiano e Tullio Pinelli scenariul filmului "La dolce vita" şi pregăteşte regia acestuia.  Este momentul în care îl întâlneşte pe Marcello Mastroiani, care va deveni principalul interpret al filmelor sale.


În 1960 filmul "La dolce vita" este primit cu reţineri, ba mai mult,  publicul fiind scandalizat, la avanpremiera de la cinematograful  Capitol. În ciuda acestui fapt, tot în acest an, Fellinni câştiga premiul Palmes d`Or la festivalul de la Cannes pentru "La dolce vita". Apoi, în 1961 regizează "Boccaccio '70".
În 1963 pleacă pentru prima dată în Uniunea Sovietică, la festivalul de la Moscova,  cu filmul "8 ½", cu care a câştigat Premiul cel Mare.
Un an mai târziu, în 1964 acelaşi film câştigă cel de al treilea Oscar pentru cel mai bun film străin, plus alte două Oscaruri, pentru cele mai bune costume, tot cu "La Dolce Vita" şi "8 ½".




În 1965 regizează primul lungmetraj color, "Giulietta degli spiriti" şi va participa  la New York la lansarea filmului. În cinstea acestui eveniment, Jaqueline Kennedy va organiza o petrecere privată la reşedinţa sa. În acelaşi an Fellinni scrie împreuna cu Dino Buzzati, scenariul pentru "Il viaggio di G. Mastorna", inspirat de moartea unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, Ernest Bernhard. Filmul, realizat cu dificultate şi obstacole din partea producătorilor, indisponibilitatea actorilor, nu va circula şi va fi regizat în episoade abia după un sfert de secol.
În 1967 Fellinni a fost internat pentru o lună  într-o clinică, din cauza unei boli pulmonare. Vocile rele spuneau însă că ar fi fost diagnosticat cu  sindromul “Sanarelli-Schwarzmann”, o boală diplomatică pentru a evita lansarea în Italia a filmului "Il viaggio di G. Mastorna".



În perioada 1968-1969 regizeaza "Block-notes di un regista", pentru canalul de televiziune  americana  National Broadcasting Company (NBC). Apoi, se ocupă de regia  producţiei "Satyricon" ce va un success internaţional.  


Între 1970 şi 1974 regizează câteva filme de eferinţă ale carierei sale;  "I clown" pentru televiziunea publică italiană, "Roma", "Amarcord". În 1973 apare în rolul propiu în filmul  "Alex in Wonderlan", regizat de Paul Mazursky. Anul 1974 îi aduce cel de al patrulea Oscar pentru "Amarcord", la categoria cel mai bun film străin şi tot în 1974 apare în rolul propriu din filmul  "C'eravamo tanto amati", regizat de Ettore Scola.
În anii 1975 şi 1976  regizeaza "Il Casanova",  film ce va avea un success enorm mai ales în Japonia.


În 1978 regizează  "Prova d'orchestra". Filmul a dat naştere multor discuţii şi interpretări politice, avanpremiera fiind urmărita de preşedinţii Republicii şi Camerei Deputaţilor.


În 1979 se ocupă de regia filmului "La città delle donne". 
În 1980 publică la editura Einaudi note despre propria muncă şi date autobiografice sub titlul "Fare un film".
În 1982 regizeaza "E la nave va" şi expune cu succes câteva desene-caricaturi  la o expoziţie la Paris. Apare în rolul propriu din filmul  "Il tassinaro", regizat de Alberto Sordi.
În 1984 pleacă pentru prima dată în Mexic, pentru a-l întâlni pe scriitorul şi antropolgul  Carlos Castaneda, pe care îl admiră.  
În anul 1985, după ce semnează regia pentru "Ginger e Fre", film ce va fi lansat la Paris,  Fellinni primeşte premiul "Leul de Aur" pentru întreaga carieră, la festivalul de la Venezia. 
După filmul  "L'intervista" din 1987 , Fellinni regizează  în1989 ultimul său film, "La voce della luna".


În 1991 se luptă, împreună cu alţi cineaşti, pentru combaterea legii ce conferă dreptul posturilor de televiziune să întrerupă filmele cu difuzarea spoturilor publicitare. Protestul acestora rămâne fără ecou.  
În 1993 primeşte, la Los Angeles,  al cincilea Oscar pentru întreaga carieră. Alături de el la acest eveniment sunt  soţia sa, Giulietta Masina, Sophia Loren şi Marcello Mastroiani. În luna august a aceluiaşi an, marele cineast suferă un accident cerebral şi se stinge din viaţă,  la 31 octombrie, într-un spital din Roma.  


luni, 17 ianuarie 2011

Anton Şuteu

S-a născut la 17 ianuarie 1947, la Bucureşti. După absolvirea studiilor primare este înscris la cursurile Liceului de Muzică nr. 1 din Bucureşti, cu profesoara Emilia Vlangali. Ulterior, la Consevatorul "Ciprian Porumbescu", ale cărui cursuri le-a urmat după terminarea liceului, a studiat cu o serie de profesori de renume ai şcolii româneşti de muzică: compoziţie cu Anatol Vieru,  armonie cu Ion Dumitrescu, orchestraţie cu Aurel Stroe, istoria muzicii cu Octavian Lazăr Cosma, etc. Ca şi compozitor s-a specializat cu profesorul Virgilio Mortari de la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma, obţinând diploma în anul 1974. 
Pe lângă succesul avut ca şi compozitor, Anton Şuteu a desfăşurat şi o frumoasă carieră în învăţământ, parcurgând aproape toate treptele didactice: Asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferenţiar (1992-2006) şi profesor (din 2006). În anul 2005, artistul a obţinut titlul de Doctor în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din România. De-a lungul carierei sale universitare, Anton Şuteu a susţinut conferinţe, prelegeri, emisiuni de radio şi televiziune. A publicat articole în Muzica. A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul Internaţional din Olanda (1979), cu Menţiunea specială a juriului "Trandafirul de aur" de la Montreux/Elveţia (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaştilor din România (1991, 1992, 1993, 1995, 1996), cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989) şi cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler (2000). 





În articolul "Profesionalism şi diletantism" publicat în revista "Muzica", Bucureşti, nr. 3, III 1985, criticul şi muzicologul Viorel Cosma face o scurtă şi elocventă referire la Anton Şuteu şi la cariera sa, scriind:





"Când încerci să caracterizezi creaţia lui Anton Şuteu, ai senzaţia că porneşti de la şlagărul Deschideţi poarta soarelui (un model al genului de divertisment autohton împins până la limita superioară a muzicii universale din secolul XX), pentru ca apoi să traversezi muzica de scenă şi de film (zăbovind la coloanele sonore ale peliculelor Triunghiul morţii şi Pasărea în spaţiu sau la jocul de scenă al spectacolelor de teatru Steaua fără nume şi Numele trandafirului), spre a descifra vechea pasiune a compozitorului - muzica simfonică -, mărturisită permanent prin legăturile indestructibile între noile forme şi genuri muzicale, sfârşind totuşi prin revenirea la acelaşi refren obsesiv din Poarta soarelui - devenit emblema inconfundabilă a unui compozitor particular. Chiar dacă Anton Şuteu afirma, în singurul său jurnal componistic subiectiv, obsesiv intitulat Deschideţi poarta soarelui (Bucureşti, Arpeggione Publishing House, 2006), cd «în faţa acestor coloane sonore mă simt pe deplin împlinit», deoarece muzica sa de scenă a devenit o componentă activă a spectacolului şi doar una conjunctural - ambientală, totuşi se pare că posteritatea - admirându-i ambiţia şi riscul profesional de a se menţine la «graniţa dintre creaţia majoră şi cea a dezinvolturii exprimării cotidiene» – va admira mai mult «părticelele» genului uşor (Nu-ţi spun adioDeschideţi poarta soarelui) ce i-au marcat destinul. 





«Cazul» Anton Şuteu nu are egal în peisajul artistic românesc din veacul trecut decât poate în cel al lui Ion Vasilescu (care a alunecat de la Cvartetul de coarde, încununat în tinereţe cu un premiu de compoziţie de către George Enescu, care spera să-l convingă pe discipolul Scholei Cantorum să nu părăsească teritoriul clasic, pentru muzica uşoară), în ciuda unui pronunţat palmares, cu două simfonii şi două cvintete, de incontestabila originalitate. Încercând să ilustreze prin sunete Albastrul de Voroneţ prin clepsidra unor ostinaţi de percuţie (Între cer şi pământ), apelând la vocea de soprană şi la cornul englez spre a obţine timbruri speciale (Aspiraţii), refugiindu-se în ritmurile muzicii de jazz pentru a căuta o binemeritată relaxare sufletească, Anton Şuteu a rămas acelaşi artizan riguros, logic în discursurile sonore, stăpân pe tehnică şi care a ştiut să se exprime cât mai firesc, spre a i se deschide mereu «poarta soarelui»”.





Artistul s-a stins din viaţă la 13 septembrie 2010, în urma unui atac cerebral. 

marți, 11 ianuarie 2011

Jean Béraud

Jean Béraud s-a născut la Sankt-Petersburg, la 12 ianuarie 1849, ca fiu al sculptorului francez Jean Béraud, care lucra în acea perioadă la ridicarea Catedralei Sf. Isaac. După moartea tatălui său, viitorul artist se mută împreună cu mama sa - Geneviève Eugénie Jacquin - la Paris, acolo unde va studia avocatura până la ocuparea capitalei franceze, în timpul războiului franco-prusac din 1870. 
Mai târziu, tânărul Jean a devenit elevul  pictorului Léon Bonnat, care l-a şi ajutat în 1872 să-şi expună primele lucrări la Salon de Paris, principala sală de expoziţii a Academiei Franceze de Arte Frumoase.  Cu toate acestea, el nu şi-a câştigat notorietatea, decât în 1876, cu tablou l"Pe drumul de întoarcere de la funeralii" (On the Way Back from the Funeral). 








Artistul a avut expoziţii în alături de Societatea Acuareliştilor Francezi, în cadrul "Bazarului lumii" (World's Fair) din Paris. A pictat scene din viaţa cotidiană caracteristică perioadei Belle Époque, într-un stil apropiat oarecum atât de arta academică întâlnită la Salon de Paris, cât şi de Impresionism. 






În 1887 a câştigat titlul de Cavaler în Legiunea de Onoare, pentru ca în 1894 să devină ofiţer în cadrul renumitului ordin francez.





Lucrările sale au la bază elemente de caricatură şi satiră la adresa moravurilor societăţii pariziene din secolului al XIX-lea. Aceste elemente erau exprimate de multe ori prin apariţia unor personaje biblice în contextul acelor vremuri. Picturi ca "Maria Magdalena în Casa lui Simon Fariseul" au provocat multe controverse în cadrul expoziţiilor lui Béraud. 






Începând cu ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Jean Béraud şi-a dedicat tot mai puţin timp creaţiilor proprii; a preferat să lucreze însă în cadrul multor expoziţii de grup, inclusiv pentru cele ale renumitului Salon de la Société Nationale. 






La 4 octombrie 1935, Jean Béraud se stingea din viaţă la Paris, lăsând lumii aproximativ 200 de portrete, imagini  şi scene din viaţa Parisului de altă dată. 



joi, 6 ianuarie 2011

Rowan Atkinson


Rowan Sebastian Atkinson s-a născut la data de 6 ianuarie 1955, în regiunea Durham County din nord-estul Angliei. Este cel de-al treilea fiu al lui Eric Atkinson, propietar al unei ferme, şi al Ellei May. După studiile primare şi medii urmate la şcolile din zona sa natală, viitorul Mr. Bean a devenit student la Universitatea din Newcastle, specialitatea inginerie în domeniul electric.
A urmat un masterat la Oxford, perioadă esenţială, nu atât pentru perfecţionarea în tainele ingineriei, cât pentru începutul cochetăriei cu actoria. A interpretat scheciuri pentru Oxford University Dramatic Society şi a făcut parte din trupa clubului de teatru experimental al faimoasei universităţi.
Cariera sa actoricească a debutat la Festivalul Franjului din Edinburgh şi s-a dezvoltat în televiziune. La început a fost serialul "Not the Nine O'Clock News", apoi sitcomul medieval  "The Black Adder". Succesul acestuia din urmă a determinat realizarea unui şir de continuări, având ca eroi pe urmaşii personajului original.


Marea lovitură a lui Atkinson a fost însă binecunoscutul "Mr.Bean", personaj inconfundabil, care a văzut lumina ecranelor Tv în 1990 la Thames Television. Popularitatea neajutoratului erou a devenit în scurt timp enormă, "înghiţind" aproape personalitatea actorului. Eroul a fost desemnat de critici ca urmaş al lui Charlot, într-o original de britanică mezalianţă cu Jacques Tati.


Filmele lui Atkinson - "Bean ";"Mr. Bean's Holiday";" Johnny English" - au rămas în umbra scurt-metrajelor, dând impresia că Mr.Bean nu are suflu pentru cursele lungi.
Rowan Atkinson este căsătorit cu Sunetra Sastry, împreună cu care are doi copii, Benjamin şi Lily. 



E arhicunoscută pasiunea actorului pentru maşini, colecţia sa având, incontestabil, capacitatea de a speria cunoscătorii. Câteva exemple: un Aston Martin V8 Zagato, un Morgan Aero Max şi, nici mai mult nici mai puţin, un McLaren F1.
Într-un sondaj din anul 2005 despre comedianţi, publicat de publicaţia The Observer , actorul a fost caracterizat drept unul dintre cei mai amuzanţi  50 actori din comedia britanică, din toate timpurile.  

marți, 4 ianuarie 2011

SALVAŢI CENTRUL NAŢIONAL AL DANSULUI !!!

Dragi prieteni, 


începem anul 2011 gândindu-ne la ceea ce avem de făcut în acest an. În primul rând vă doresc să aveţi cât mai multe succese pe toate planurile. Din nefericire însă, unii încep anul în situaţii mai grele. Este şi cazul Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti, instituţie pe care eu o apreciez în mod deosebit. 
Apelul şi comunicatul de mai jos au fost preluate de pe site-ul editurii LiterNet.




"Dragi colegi şi prieteni ai dansului contemporan,

La final de an 2010, Centrul Naţional al Dansului se află din nou într-o situaţie dificilă care pune în pericol continuarea activităţii sale. Alăturat găsiţi un semnal de alarmă iniţiat de comunitatea dansului la care vă invităm să vă alăturaţi. Puteţi face acest lucru, trimiţând textul de mai jos (copy & paste) cu semnătura dumneavoastră la adresele de email 
ministru@cultura.ro,cabinet.ministru@cultura.rovasile.timis@cultura.roraduenache.i@gmail.com cu CC la adresele: office@cndb.ropentru.cndb@yahoo.com.

Este extrem de important să existe o reacţie rapidă şi o solidarizare din partea artiştilor, publicului spectator, organizaţiilor / instituţiilor culturale şi a tuturor celor care sunt conştienţi de singuralitatea CNDB pe scena culturală din România. Mesajul dvs. trebuie trimis până la data de 4 ianuarie 2011, ora 12.00, urmând ca acest text să fie depus la sediul MCPN la registratură cu semnaturile tuturor susţinătorilor.

Vă mulţumim pentru sprijin.


Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti (CNDB) este singura instituţie publică de cultură din România, creată cu scopul de a susţine, dezvolta şi promova dansul contemporan. Înfiinţat în 2004, CNDB este rezultatul unei îndelungi campanii de sensibilizare, susţinute de artişti şi de sectorul cultural neguvernamental din domeniul dansului. Statutul său de instituţie de spectacole, dar şi de finanţator al coregrafiei contemporane face din CNDB o instituţie singulară şi vitală pentru dezvoltarea culturii coregrafice din România. De la începuturile sale CNDB a fost un spaţiu care a găzduit spectacole, a finanţat producţii, a lansat concursuri de proiecte pentru artişti din zone culturale diferite, a lansat dezbateri, a susţinut ateliere de formare şi proiecte educaţionale, a invitat artişti din străinătate.

Începând din 2008, CNDB se află în pericol de a fi evacuat ca urmare a lucrărilor de reconsolidare ce trebuie să înceapă la clădirea Teatrului Naţional. Deşi instituţia a făcut demersuri pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în favoarea găsirii unor soluţii şi a unui nou spaţiu, nici una dintre acestea nu s-a concretizat până în prezent. CNDB a primit în 27 decembrie 2010 din partea conducerii Teatrului Naţional o scrisoare de informare cu privire la faptul că lucrările de reconsolidare vor începe în ianuarie 2011 şi sunt "incompatibile cu desfăşurarea activităţii Centrului Naţional al Dansului în spaţiul ocupat în prezent". Prin această adresă, instituţia este practic somată să-şi suspende activitatea şi să anuleze evenimentele şi proiectele programate pentru anul 2011.

Ţinând cont de reducerea drastică a bugetului CNDB în ultimii ani şi de inexistenţa unei soluţii prin care dansul contemporan să beneficieze în continuare de o sală de spectacole şi de studiouri de dans, după 5 ani de activitate, dansatorii şi coregrafii se află din nou în aceeaşi situaţie de provizorat ca la începutul anilor 2000. Activitatea lor artistică este serios perturbată, iar proiectele internaţionale în derulare sînt puse în pericol.

Ne exprimăm îngrijorarea faţă de această situaţie limită şi solicităm de urgenţă Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi tuturor instituţiilor implicate găsirea unei soluţii viabile care să ofere artiştilor, publicului şi întregii scene artistice din România posibilitatea continuării misiunii cu care a fost investit Centrul Naţional al Dansului.

Dansul contemporan şi scena culturală din România au nevoie de CNDB pentru continuarea unor proiecte culturale care şi-au demonstrat necesitatea, legitimând acest fenomen artistic."




Bogdan Butariu, blog "Remember pentru un artist"