duminică, 29 noiembrie 2009

George Harrison


Deşi John Lennon şi Paul McCartney erau principalii compozitori ai formaţiei, George Harrison cânta şi compunea cel puţin o piesă sau două pentru fiecare album. Imaginea sa publică a fost cel mai bine reprezentată de primul cântec pe care l-a scris pentru Beatles, intitulat "Don't bother me". A preferat întotdeauna să fie muzician mai degrabă decât vedetă. Poate că tocmai firea lui liniştită, retrasă, l-a atras către misticismul religios şi către spiritualitatea hindusă.


George Harrison s-a născut la 24 februarie 1943 la Liverpool. A urmat cursurile Şcolii Penny Lane iar la mijlocul anilor '50, în timp ce era student la Institutul din Liverpool, l-a cunoscut pe Paul McCartney. În 1958, s-a alăturat formaţiei "The Quarrymen", fondată cu un an în urmă de prietenul său de liceu, John Lennon. În 1961 trupa "The Quarrymen" îşi schimbă numele în "The Beatles". În vara lui 1966, a avut loc prima întâlnire cu Ravi Shankar, devenit ulterior un model pentru George Harrison, care a început să ia lecţii de sitar (muzică hindusă). Artistul are meritul deosebit de a fi primul muzician care a introdus elemente de muzică hindusă în muzica occidentală, semnând, pe când era încă membru al formaţiei, coloana sonoră a filmului "Wonderwall Music", prima piesă solo a artistului (1968).

După destrămarea trupei "The Beatles", în 1970, a continuat să cânte, cu unele întreruperi, pe cont propriu. "Living in the Material World" (1971), "Dark Horse" (1974), "Somewhere in England" (1979) şi "When we were fab" (1980) sunt doar câteva titluri de album care au făcut înconjurul lumii şi i-au adus foarte mulţi fani.




Se căsătoreşte în anul 1978 cu Olivia şi din relaţia lor rezultă un băiat, pe nume Dhani. În 1992 a colaborat cu Eric Clapton, lansând "Live in Japan". În 1999, a reuşit să scape cu viaţă după ce un necunoscut a intrat în casa sa din Henley, Oxforshire, şi l-a înjunghiat de mai multe ori. Pe 30 decembrie 1999, Michael Abram a pătruns în casa artistului din Henley-onThames şi l-a înjughiat de mai multe ori, reuşind să-i fisureze un plămân. George Harrison şi soţia lui - Olivia - s-au luptat cu atacatorul şi l-au reţinut până a venit poliţia. Atacatorul în vârstă de 35 de ani credea că este posedat de fostul Beatles şi că a fost trimis de Dumnezeu să-l omoare pe Harrison. Bărbatul a fost achitat mai târziu pe motiv că era nebun. În 2000, a început să lucreze la albumul "All Things Must Pass", pe care îl lansează în 2001.

Acesta avea să fie ultimul material pentru George Harisson care moare de cancer, la 29 noiembrie 2001, în casa unui prieten. În 2004 George Harrison a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame ca artist solo.


Cary Grant


Pe numele său adevărat Archibald Alexander Leach, Cary Grant s-a născut pe data de 18 ianuarie 1904 în oraşul Bristol. De mic şi-a dorit să ajungă actor la Hollywood, dar se pare că visul lui s-a îndeplinit ceva mai târziu, el lucrând în diferite domenii înainte de a deveni un mare actor.
După ce evoluează pe Broadway în music-hall-uri, Grant semnează în 1932 cu Paramount Pictures. După un an în care nu a primit roluri prea strălucitoare, Grant a fost ales de Mae West să joace alături de ea în "She Done Him Wrong" (1933)


şi "I'm No Angel" (1934).


A primit 2 nominalizări la Oscar pentru rolurile din "None But the Lonely Heart" (1944) şi Penny Serenade (1941). De asemena a primit şi 4 nominalizări la Globurile de Aur.


În filmele sale a jucat alături de nume mari ale cinematografiei mondiale: Ginger Rogers, Deborah Kerr, Grace Kelly, Doris Day, Marilyn Monroe, Audrey Hepburn sau Sophia Loren. După ce reuşeşte să scape de obligaţiile contractuale cu Paramount în 1935, Grant nu mai vrea să lucreze cu nici un studio. Semnează totuşi cu Columbia şi RKO, putând astfel să-şi aleagă singur rolurile. A fost actorul preferat al lui Alfred Hitchcock, acesta distribuindu-i câteva roluri de excepţie în filmele regizate de el.


A dat viaţă unor personaje memorabile în filme extraordinare precum "North by Northwest" (1959), "An Affair to Remember" (1957), "Charade" (1963), "The Amazing Adventure" (1936), "Only Angels Have Wings" (1939), "The Philadelphia Story" (1940), "Suspicion" (1941) sau "Arsenic and Old Lace" (1944).




Cary Grant a decedat la 29 Noiembrie 1986 din cauza unui atac cerebral.


joi, 26 noiembrie 2009

Tina Turner


Considerata “regina muzicii rock’n’roll”, Tina Turner este cea mai dinamica solista din intreaga istorie a muzicii. Este, de asemenea, bunica, actrita, adepta a religiei budiste, dar mai ales o supravietuitoare. Concertele sale au "aruncat in aer" marile sali de spectacole din lume, cu aparitiile scenice ce emanau sexualitate prin fiecare por. Tina este un artist complet, cu o cariera ce se intinde pe cativa zeci de ani, un artist ce a demonstrat ca nu trebuie sa ai 16 ani ca sa faci in continuare valuri in muzica.
Povestea incepe la sfarsitul anilor ’30, mai exact pe 26 noiembrie 1938, in oraselul Nut Bush din statul american Tennessee, unde Anna Mae Bullock – acesta este numele real al Tinei Turner – s-a nascut. Tatal sau era fermier.
Revistele, muzica si filmele ce ajungeau in Nut Bush au facut-o pe Anna sa viseze inca de la o varsta frageda la o viata in lumea din afara orasului natal, cu atat mai mult cu cat certurile dintre parintii sai erau tot mai dese. Atunci cand Anna implineste 17 ani, sora sa, Alline, ii face o surpriza ducand-o la unul dintre cele mai cunoscute localuri din St Louis, Club Manhattan. În acea seara, invitati erau the Kings of Rhythm. Solistul era nimeni altul decat Ike Turner. Un nou capitol din viata celei ce acum este cunoscuta sub numele de Tina Turner avea sa inceapa.

La varsta de 18 ani Anna naste primul sau copil, un baietel, al carui tata este unul dintre membrii formatiei Kings of Rhythm. Anna si copilul sunt abandonati la scurt timp. Doi ani mai tirziu, micuta Anna era principala vocalista a trupei Kings of Rhythm si inregistreaza alaturi de Ike piesa “A Fool In Love” care ajunge un hit in topurile din Statele Unite fiind ceea ce Ike astepta de mai mult de zece ani. Ike si Anna se muta in California, despartindu-se de Kings of Rhythm. Este momentul pentru o schimbare, astfel ca Anna isi schimba numele devenind Tina Turner. Ideea a fost a lui Ike, care in copilarie adora salbaticele femei africane si povestile cu “Sheena – Regina Junglei”. In 1962, Ike a cerut-o pe Tina de sotie, pentru a o putea controla mai bine. S-au casatorit doua zile mai tarziu in Mexic, la Tijuana. Tina era nefericita, nunta fiind doar o calatorie pentru a semna cateva hartii, nu o nunta adevarata cu rochie de mireasa si tort.

Intra in scena Phil Spector, unul dintre cei mai buni producatori ai momentului, care avusese in ultimii ani mai mult de 20 de hituri inregistrate de formatii precum The Crystals, The Ronettes sau The Righteous Brothers. Phil isi dorea sa lucreze cu Tina pentru a inregistra piesa “River Deep, Mountain High”. Ike nu a fost de acord pentru ca el nu era implicat in acest proiect. Însa si-a schimbat pozitia in momentul in care Phil l-a asigurat ca pe coperta discului va aparea titulatura Ike and Tina Turner.
În Statele Unite, “River Deep, Mountain High” a fost o dezamagire pentru Tina si Phil, atingand in luna mai 1966 modesta pozitie 88 in topul Billboard. Tina era de parere ca piesa este prea r’n’b pentru radiourile pop si prea pop pentru radiourile r’n’b.

Urmeaza, insa, o supriza in luna iulie a aceluiasi an! În Marea Britanie piesa atinge pozitia 3 in topurile pop! Succesul le aduce noi fani in Europa, dar si noi prieteni, printre care se numara si membrii trupei Rolling Stones care ii invita sa cante in deschiderea noului lor turneu din toamna acelui an.
Desi din punct de vedere muzical lucrurile stateau din ce in ce mai bine, pe plan personal Tina era foarte nefericita. Certurile cu Ike erau foarte dese si violente. Adeseori ea ajungea la spital. Succesul in plan muzical a stimulat-o, dandu-i motive sa traiasca.
În 1974 Cher divorteaza de Sonny Bono. Cei doi au avut una dintre cele mai faimoase si mediatizate casnicii din show business. Şi daca Cher a putut divorta de Sonny si a supravietuit… Tina de ce n-ar fi putut sa urmeze aceeasi cale?!
La 34 de ani primeste un rol in filmul “Tommy”, un film muzical rock dupa un scenariu scris de trupa The Who. Desi rolul nu este unul important, personajul “Acid Queen” ii aduce o noua prietena, in persoana actitei Ann-Margaret.
2 iulie 1976 a reprezentat inceputul sfarsitului. În drum spre primul concert al noului turneu, ce trebuia sa aibe loc in Dallas, Ike si Tina se cearta pentru ultima oara, de data aceasta Tina ripostand, Ike fiind socat. Ajunsi la Dallas Tina il paraseste pe Ike pentru totdeauna, avand numai 36 de centi in buzunar.
Tina ia o pauza de un an pentru a-si pune viata in ordine. La 37 de ani decide ca ceea ce isi doreste in continuare este sa cante.
În vara lui ’81 totul era pregatit. Trei showuri la Hotel Ritz au fost suficiente pentru a fi remarcata de Rod Stewart, care o invita sa cante alaturi de el piesa “Hot Legs”.

Tina Turner era relansata! Nu mai era doar un star al anilor ’60, ci si unul al anilor ’80. Apoi canta in deschiderea celor de la Rolling Stones si alaturi de Mick Jagger interpreteaza piesa “Honky Tonk Woman”.
În decembrie 1983 melodia "Let's stay together" se afla pe locul 5 in topul britanic. Discul “Private Dancer” a fost dus la Capitol Records in aprilie 1984. Urmatorul single a fost “What’s Love Got To Do With It?”, urmat in iunie de “Private Dancer”.



Tina isi dorea acum sa faca mai mult decat muzica, astfel ca atunci cand regizorul australian George Miller a sunat-o pentru a-I propune un rol in cea de-a treia serie a filmului Mad Max – Beyond The Thunderdome, il accepta. În aceeasi zi, in timpul unei sesiuni de autografe, primeste un telefon care o anunta ca noul ei single, “What’s Love Got To Do With It?” este pe locul 1. Era pentru prima data in 25 de ani cand Tina ajungea in fruntea clasamentelor. Şi pentru a incheia ziua complet, Tina primeste un al treilea telefon in acea zi, de la revista Rolling Stone, pentru a aparea pe coperta urmatorului numar. Albumul “Private Dancer” s-a vandut in peste 10 milioane exemplare in toata lumea si contine 4 super hituri: “Let’s Stay Together”, “What’s Love Got To Do With It?”, “Better Be Good To Me” si “Private Dancer”. La opt ani de la despartirea de Ike, Tina era in top.

La varsta de 44 de ani joaca alaturi de Mel Gibson in blockbuster-ul “Mad Max: Beyond The Thunderdome”.

În 1985 castiga doua trofee la Galele Premiilor Muzicale Americane, iar dupa spectacol, alaturi de multi alti interpreti ai momentului inregistreaza piesa “We Are The World” pentru a ajuta poporul etiopian. O luna mai tarziu aveau sa urmeze trei premii mult mai importante: Premiul Grammy pentru cea mai buna interpreta pop (“What’s Love Got To Do With It?”), Premiul Grammy pentru cea mai buna interpreta rock (“Better Be Good To Me”) si Premiul pentru cea mai buna inregistrare (“What’s Love Got To Do With It?”). În mai putin de un an Tina a ajuns sa nu mai fie cunoscuta ca fiind “sotia lui Ike Turner”, ci “unul dintre cel mai iubiti artisti ai al anilor ‘80”.
Dupa succesul avut cu “Private Dancer”, munca abia incepea pentru Tina pentru ca urmatorul album a aparut in 1986, “Break Every Rule”, si i-a mai adus doua hituri, “Two People” si “What You Get Is What You See”, urmat de un an de promovare cu aparitii TV, filmari de videoclipuri si un nou turneu. 1986 este si anul aparitiei cartii autobiografice intinulata simplu “Eu, Tina” ce avea sa faca subiectul unui film de succes cativa ani mai tarziu.


În 1989 lanseaza un nou album, cel de-al treilea, considerat un succes la scurt timp de la aparitie, pe care sunt incluse hiturile “The Best”, “I Don’t Wanna Lose You” si “Steamy Windows”. Vanzarile albumului le depasesc pe cele ale LP-ului de debut, iar concertele din cadrul turneului de promovare se tin cu casa inchisa fiind unul dintre cele mai mari turnee europene ale tuturor timpurilor. În septembrie 1991 apare prima compilatie cu cele mai mari hituri ale sale, “Simply The Best”, ce ajunge pe primul loc la vanzari in 12 tari.



În 1993 apare un nou single, “I Don’t Wanna Fight” ce ii aduce doua nominalizari la premiile Grammy si pozitii fruntase in clasamentele din toata lumea. Tot in acelasi an apare si filmul biografic de mare succes “What’s Love Got To Do With It?”, in care rolurile principale le detin Angela Bassett si Laurence Fishburne. Filmul este nominalizat la premiile Oscar.

În 1994 Tina se muta in Elvetia si decide ca are nevoie de un an de pauza dupa atat de multa munca.
Revine pe scena muzicala cu un nou succes in 1995. Hitul “Goldeneye” este scris de Bono si The Edge, membri ai grupului U2, si este extras pe single din coloana sonora a primului film din noua serie James Bond, ce il are in rolul principal pe Pierce Brosnan. În urma succesului se pregatesc inregistrarile unui nou album pentru care lucreaza cu faimosul producator Trevor Horn. Pet Shop Boys si Sheryl Crow se numara printre compozitorii ce au scris melodii pentru noul album. “Wildest Dreams” apare in aprilie 1996, fiind precedat de single-ul “Whatever You Want”. În vara aceluiasi an urmeaza un nou turneu european.
În anul 1996, Tina Turner a figurat in topurile americane cu doua discuri single: "Missing You" si "In Your Wildest Dreams".



La sfarsitul anilor ’90, Tina Turner a lansat multe duete de mare succes. Unul dintre ele, cu Eros Ramazotti, “Cose Della Vita / Can’t stop thinking of you” a aparut pe albumul “Best of” al italianului in 1997.

A mai cantat in duet cu Sting si cu Antonio Banderas, iar cantecele sunt incluse pe acelasi album de mare succes, "Wildest Dreams".
În 1999, la implinirea varstei de 60 de ani, Tina e declarata vedeta cu cele mai sexy picioare, devasand-o pe top-modelul Cindy Crawford.
În ciuda succesului, Tina face un anunt soc: nu va mai sustine concerte pe marile scene ale lumii. Astfel ca in ultimul turneu intreprins s-au vandut bilete in valoare de peste 80 de milione de dolari, ceea ce reprezinta, fara indoiala, o performanta pentru cele 118 show-uri tinute.
Ultimul spectacol tinut de Tina Turner a avut loc in Anaheim, la 30 de mile sud de Los Angeles, pe 6 Decembrie 2000, cu un public de peste 18.000 de persoane. Concertul reprezinta finalul unui capitol important al uneia dintre cele mai interesante povesti din istoria rock’n’roll-ului, la 44 de ani de la primul show al divei.
Albumul “Twenty Four Seven” a fost lansat dupa aparitia Tinei in spectacolul “VH-1’s Divas” in anul 1999. Înregistrarile au durat numai cateva luni, pentru ca albumul sa poata fi lansat inainte de finalul anului pentru a marca 25 de ani de cariera solo.

Una dintre cele mai noi realizari ale sale este contributia cu o melodie la coloana sonora a filmului de desene animate “Brother Bear” aparut pe piata la sfarsitul lunii octmbrie 2003. Melodia se numeste “Great Spirits” si este prima piesa ce se aude in film.

Pentru Tina, cariera sa inseamna foarte multa munca si stres, dar adora sa munceasca fara intrerupere. Tina este de parere ca “varsta nu este altceva decat un numar” si ca nu va pune punct carierei sale muzicale decat atunci cand se va simti cu adevarat batrana. Îsi doreste sa inregistreze noi melodii si sa joace in multe filme. Şi desi este foarte hotarata in ceea ce priveste cariera sa, a decis ca la un moment dat sa lase totul deoparte si sa se dedice buddhism-ului care i-a adus putere. Azi, Tina locuieste impreuna cu iubitul sau Erwin Bach, avand o casa in Elvetia si una in sudul Frantei, iar in urma cu cateva luni a fost lansat un nou album "best of" ce contine si cateva melodii noi.

George Gershwin


Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul fu celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care este executată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.

Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".


În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirii "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.


Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine. Moare la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).

Dintre compoziţiile sale în domeniul clasic sunt de menţionat şi un Concert pentru pian şi orchestră (1925) şi Trei preludii pentru pian (1936).

luni, 23 noiembrie 2009

Emil Hossu


S-a născut la 24 noiembrie 1941 la Ocna Sibiului. După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors in România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate.
În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.




Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reuşit să intre la ATF abia din a treia încercare.
Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic.
Este actor la Teatrul Nottara, din Bucureşti. Este căsătorit cu actriţa Catrinel Dumitrescu, de la acelaşi teatru.


Maurice Béjart


S-a născut la 1 ianuarie 1927, în Marsilia. A debutat la Paris, unde, în 1954, a înfiinţat Ballets de l’Etoile, care a devenit în 1957 Ballet-Theatre de Paris.
Celebrul coregraf s-a stabilit în 1960 la Bruxelles unde a înfiinţat "Ballet du XXe Siecle".
Bejart şi-a făcut cea mai mare parte a studiilor de dansator alături de mari coreografi precum Lubov Egorova, Madame Rousanne sau de Leo Staats.
Coregraful s-a lansat cu adevărat pe muzica lui Chopin, sub îndrumarea lui Jean Laurent. În 1955, în cadrul Ballets de l’Etoile, face dovada talentului său coregrafic cu "Symphonie pour un homme seul", fiind primit cu mult entuziasm de presă şi public.


Remarcat de directorul Theatre Royal de la Monnaie, Maurice Huisman, Bejart a realizat spectacolul „Sacre du Printemps” (1959), apoi a înfiintat "Ballet du XXe Siecle", cu care a cutreierat întreaga lume. In 1961 a pus in scena celebrul Bolero al lui Maurice Ravel, împreună cu Jorge Donn, apoi „Messe pour le temps present” (1967) şi „L’Oiseau de feu” (1970).
Regizor de teatru (Regina verde, Casta Diva, Cinq No modernes, A-6-Roc), de opera (Salome, Traviata si Don Giovanni), realizator de filme (Bhakti, Paradoxe sur le comedien...), Maurice Bejart a publicat şi o serie de cărţi (roman, amintiri, jurnal intim, piesă de teatru).


Maurtice Bejart a fost ales membru al Academiei des Beaux-Arts al Institutului Franţei şi a primit de la Papa Ioan Paul al II-lea, în 1995, distincţia Together for Peace Foundation, iar oraşul Lausanne i-a conferit Premiul Grand Siecle.


joi, 19 noiembrie 2009

Kim Wilde


S-a născut în Chiswick, Londra de Vest, pe 18 noiembrie 1960, sub semnul zodiacal Scorpion.
În 1980 semnează cu Mykie Most's RAK Records şi lansează primul ei single ‘ Kids In America ‘ în ianuarie 1981.
Albumul de debut ‘ Kim Wilde ‘ este lansat în acelaşi an şi contine cele 2 hit-uri, ‘ Chequered Love ‘ şi ‘ Water On Glass ‘.
Kim a înregistrat un total de 3 albume cu RAK Records înainte de a semna cu MCA Records în vara anului 1984.
Ulterior au urmat 7 albume pentru MCA Records ce au inclus hit-uri internaţionale cum ar fi, ‘ Another Step(Closer to You) ‘- duet cu Junior, ‘ You Came ‘, ‘ Never Trust A Stranger ‘, ‘ Four Letter Word ‘, ‘ If I Can't Have You ‘ şi un remake ai formaţiei Supremes, ‘ You Keep Me Hangin' On ‘, primul single al cântăreţei ce se clasează pe pozitia 1 în SUA, Canada şi Australia în anul 1986.


‘ The Second Time ‘, lansat pe 1 octombrie,1984, este primul single lansat de Kim cu MCA Records şi este de asemenea prima lansare a cântăreţei în aproape un an de zile, fiind primul extras pe single de pe al 4-lea album al său ‘ Teases And Dares ‘, ce urma să apară le sfârşitul lunii octombrie.
‘ Close ‘- un album produs de fratele artistei, Ricky şi Tony Swain, conţine muzică pop de cea mai bună calitate; albumul este accesibil, energic, melodic şi puternic din punct de vedere liric.' You Came ‘, primul single extras de pe acest album atinge Top Five în Marea Britanie.


Kim Wilde a primit premiul Best Female Vocalist din partea British Phonographic Industry şi ulterior a primit alte 2 nominalizări la aceeaşi categorie.
Kim Wilde a înregistrat cel mai mare succes comercial fără îndoială, în anii 80', printre care amintim şi concertele sale alături de Michael Jackson (1988) şi de David Bowie (1990).
Ea a rămas activă în scena pop, până la mijlocul anilor 90' şi a câştigat numeroase albume de aur şi platină pentru cele 10 albume lansate.


‘ Now & Forever ‘ - despre care artista a declarat că este primul album din întreaga sa carieră care o reprezintă 100%." Pentru acest album am vrut să mă răsfăţ şi să înregistrez muzica care îmi place cel mai mult;sunt norocoasă pentru că sunt în poziţia în care pot să fac muzica exact aşa cum vreau eu, fără nici un fel de restricţie".


Pe 1 septembrie 1996 Kim se căsătoreşte cu Hal Fawler. Pe 3 ianuarie 1998 se naşte primul ei copil, Harry Tristan iar 2 ani mai târziu se naşte Rose Elisabeth.
În 2003, înregistrează alături de cântăreaţa de origine germană Nena single-ul ‘ Anyplace,Anywhere, Anytime ‘ ce ajunge pe poziţia 1 în Austria şi Olanda.

Pe lângă pasiunea sa pentru muzică Kim dezvoltă o afinitate şi pentru grădinărit. Urmează un curs de horticultură la colegiul de prestigiu Capel Manor iar în 1999 înregistrează o serie de programe intitulate Better Gardens, Kim având calitatea de designer de grădină.
În anul 2005 şi respectiv 2006 a publicat primele sale cărţi- "Gardening with Children" şi "The First Time Gardener".

Pe plan artistic în 2006, Kim revine cu un album "greatest hits": "Never Say Never" este o combinaţie de muzică bună cu un sound fantastic.
Pe acest album Kim revine cu marele ei hit "You Keep Me Hangin' On" transformat într-un duet minunat cu Nena şi un remix semnat Paul Oakenfield la melodia "Cambodia", reamintind cele mai mari momente ale anilor 80'.
Piesele noi de pe album sunt bonus şi dezvăluie o Kim Wilde într-o formă excelentă.


Cu 10 milioane de albume şi 20 milioane de single-uri vândute în întreaga lume, Kim Wilde este cel mai de succes star feminin din Marea Britanie.

Jodie Foster


Numele real al actriţei este Alicia Christian Foster. Ea s-a născut pe 19 noiembrie 1962, în Los Angeles, California. Tatăl ei, Lucius, a părăsit familia, lăsând-o pe Alicia şi pe cele trei surori ale ei să fie crescute de mama acestora, Evelyn Foster, o cunoscută jurnalistă de la Hollywood. Având în vedere slujba acesteia, Evelyn nu a avut mari probleme în a încuraja pasiunea fiicelor ei pentru actorie. Astfel, Alicia şi-a făcut debutul pe micul ecran la numai 3 ani într-o reclamă. După alte câteva apariţii în reclame, sau seriale TV precum "Mayberry R.F.D.", sau "The Partridge Family", Foster şi-a facut debutul pe marile ecrane cu "Napoleon and Samantha" din 1972, produs de Disney. Cam în acelaşi timp ea şi-a ales numele de scenă cu care avea să fie cunoscută în lumea întreagă. Familia i se adresa de mult timp pe un nume prescurtat, de fapt numele unei prietene a mamei sale, Josephine D., care era alintată Jo D., iar Alicia Foster a devenit în cele din urmă Jodie Foster.
Foster a demonstrat că are talent la actorie, lucru care i-a adus un rol în
filmul din 1976 "Taxi Driver" (alături de Robert De Niro). Filmul a devenit în
scurt timp unul de referinţă, iar rolul lui Jodie, cel al unei prostituate
adolescente, i-a adus acesteia aprecierile criticilor, precum şi o nominalizare la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar.

La numai 14 ani, Foster a ajuns deja acolo unde mulţi actori doar visează să ajungă. Ştiind foarte bine franceza, ea a apărut şi în filmul franţuzesc "Moi, fleur bleue".
În 1977 joacă în comedia "Freaky Friday" şi pentru rolul său este nominalizată la Globul de Aur. În 1980 a fost acceptată la Universitatea Yale, unde a început să studieze literatura engleză.
În primavăra anului 1981, s-a întâmplat un lucru care avea să-i schimbe acesteia întreaga viaţă. Un necunoscut, pe nume John Hinckley, obsedat de personajul acesteia din "Taxi Driver", a început să-i scrie scrisori, totul culminând cu o tentativă de asasinare a preşedintelui Ronald Reagan pentru a-i atrage atenţia acesteia.
Asasinatul a eşuat, dar a dus la descoperirea adresei de la colegiu şi a
unor fotografii cu Jodie în camera acestuia de motel. Presa şi serviciile
secrete au fost puse pe jar. Lucrurile s-au complicat după descoperirea unui al doilea urmăritor, Edward Richardson, cele două evenimente fiind cele care au condus la izolarea lui Jodie de viaţa publică. Ea a ramas până în zilele noastre una dintre cele mai atente celebrităţi, având o viaţă privată despre care nu se ştie mai nimic. Decizia acesteia de a-şi ţine viaşa personală ferită de ochii publicului nu i-a afectat câtuşi de puţin cariera artistică, ea continuând să apară în filme până în 1985, când a abosolvit Magna cum laude la Yale.

În 1988 a apărut în rolul victimei violate Sarah Tobias în "The Accused".
Pelicula a fost bine primită de public şi Jodie a obţinut un Glob de Aur şi
premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă.
Foster a reuşit performanţa de a mai câştiga un Premiu Oscar şi un Glob de Aur în 1991, pentru interpretarea agentului FBI Clarice Starling din thrillerul "The Silence of the Lambs" (Tăcerea mieilor).
Este singura actriţă de la Hollywood cu o performanţă inegalabilă: inainte de a împlini 30 de ani a avut 3 nominalizări la Oscar pentru cea mai bună actriţă, dintre care două câştigate.


În 1991 a fondat propria companie de producţie - Egg Productions - şi a
regizat primul film "Little Man Tate", peliculă în care a şi jucat. A revenit într-un rol de prostituată în 1992 pentru pelicula "Shadows and Fog". În 1994 a regizat cel de-al doilea film, "Home for the Holidays", a apărut în drama "Nell" (nominalizare la Oscar şi la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă), şi în comedia "Maverick" alături de Mel Gibson.
După apariţia în succesul din 1997 - "Contact" (nominalizare la Globul de
Aur), Jodie Foster a refuzat să-şi reia rolul Clarice Starling în sequel-ul la "The
Silence of the Lambs" –"Hannibal" – din cauza unor conflicte creative.
Următoarea apariţie a ei a fost în 1999, în "Anna and the King" (Anna şi
Regele).

După o pauză de 3 ani, datorată în mare parte eşecului filmului "Anna şi
Regele", Jodie a revenit pe marile ecrane în 2002, cu thrillerul lui David Fincher, "Panic Room"(Camera de refugiu), un real succes.
Apoi au urmat filmele: "A Very Long Engagement"(O logodnă foarte lunga) şi "Flightplan"(Jurnal de bord), un thriller cu un succes extraordinar.
În 1998 a dat naştere la doi copii, pe care i-a crescut singură păstrând
secretă identitatea tatălui sau taţilor.

luni, 16 noiembrie 2009

Nutzi Acontz


S-a născut la 16 noiembrie 1894 la Focşani. A studiat la Gimnaziul "Doamna Oltea " din Iaşi apoi, timp de şapte ani la Şcoala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1917. A primit îndrumări în şcoală, mai ales de la pictorii Gheorghe Popovici, Emanoil Bardasare, Constantin Artachino. După terminarea studiilor, a lucrat, pentru puţin timp, ca profesoară de desen la Focşani şi Constanţa. Din anul 1930 se stabileşte la Bucureşti şi se dedică exclusiv picturii. A călătorit şi a lucrat pe litoralul Mării Negre, în insulele greceşti (Creta, Syra, Mykonos), în Turcia, Franţa, în Asia Mică etc. Genurile spre care s-a îndreptat cu predilecţie au fost peisajul, natura statică, florile, scenele de interior şi, în mai mică măsură, dar cu remarcabile rezultate, portretul şi compoziţia figurativă.

Lirismul picturilor sale poartă amprenta unui spirit solar, înclinat spre bucuriile simple, spre calmul şi echilibrul pe care le presupune existenţa într-un mediu natural însorit, cu o floră şi faună generoasă şi prietenoasă. O uşoară nostalgie a vestigiilor vechilor civilizaţii sporeşte farmecul peisajelor şi compoziţiilor realizate cu prilejul călătoriilor peste hotare. Dintre cele mai reprezentative lucrări ale sale, pot fi enumerate: "Flori roşii", "Cafenea turcească", "În parc", "Vedere din Syra", "Peisaj de coastă", "Peisaj din Balcic", "Peisaj dobrogean", "În vie la Iaşi", "Peisaj din Bucium", "Fructieră cu mere", "Fructieră", "Trandafiri în pahar", "Potcovitul cailor", etc.

Tommy Flanagan


Pianistul Tommy Flanagan s-a născut la data de 16 martie 1930, în Detroit, Michigan.
Cariera sa muzicală a început în 1956 când, alături de basistul Wilbur Little şi de percuţionistul Elvin Jones, a fondat grupul The Tommy Flanagan Trio. Un an mai târziu, în 1957, grupul lansa primul lor album "Tommy Flanagan Trio Overseas". Ca şi instrumentist de acompaniament,Tommy a cântat alături de mari nume ale jazz-ului american, prima şi cea mai fructoasă colaborare de acest fel, fiind cea cu Ella Fitzgerald, între anii 1963 şi 1965 şi, mai târziu, din 1968 până în 1978. Din 1975 îşi începe o carieră solo, continuând totuşi să cânte în formule de trio, alături de instrumentişti valoroşi ca Tal Farlow sau Red Mitchell.

Stilul lui Tommy Flanagan era unul modest şi muzical prin excelenţă, totodată. A reprezentat multe dintre cele mai importante calităţi jazzistice: swing-ul, rafinamentul armonic, inventivitatea melodică, simţul pentru blues şi mai ales, mult umor muzical de o calitate excelentă. Aceste calităţi au condus la cooptarea lui în diverse albume de jazz extrem de inovatoare.

De-alungul carierei sale muzicale, Tommy Flanagan a fost nominalizat la 4 premii Grammy: două pentru "Cea mai bună performanţă a unui grup de jazz" şi două pentru cel mai bun instrumentist solo de jazz.

S-a stins din viaţă la 16 noiembrie 2001, din cauza unui anevrism arterial.


vineri, 13 noiembrie 2009

Gheorghe Dinică: un ultim omagiu


Sute de oameni, colegi de scenă, prieteni sau simpli spectatori, l-au întâmpinat cu aplauze pe maestrul Gheorghe Dinică la intrarea în Cimitrul Bellu din Capitală, acolo unde cortegiul funerar a ajuns, vineri, în jurul orelor 14.30.
Actorul a fost înhumat cu onoruri militare, pe Aleea Artiştilor, alături de mari nume precum Maria Tănase, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Florian Pittiş. Ofiţerii Regimentului de Gardă şi Protocol au tras trei salve de tun. Zeci de coroane de flori, sute de oameni, cunoscuţi artişti ai scenei şi filmului românesc, salve de armă şi multe aparate de fotografiat sau de filmat care căutau să prindă o ultimă imagine cu trupul neînsufleţit al unuia dintre cei mai mari actori români, toate acestea au alcătuit decorul pentru ultimul spectacol al lui Gheorghe Dinică, potrivit Agerpres.
Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Vladimir Găitan, Oana Pellea, George Mihăiţă, George Ivaşcu, Ion Săpdaru, Florin Zamfirescu, Mihai Sandu Gruia, Mircea Diaconu sunt doar câţiva dintre cei care l-au cunoscut şi i-au fost colegi de scenă sau de film maestrului Dinică, veniţi vineri pentru a-şi lua un ultim rămas bun.

S-a născut pe 1 ianuarie 1934, la Bucureşti. Şi-a manifestat intersul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat pentru rolul Inspectorului Goole în piesa "An Inspector Calls". De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România:
1961-1967 Teatrul de Comedie, Bucureşti;
1968-1969 Teatrul Bulandra, Bucureşti;
din 1972 Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti.
A debutat ca actor cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici în anul 1963 şi a jucat în peste 60 de filme.

Gheorghe Dinică a fost de asemenea regizor de film şi un foarte popular actor, jucând în mare parte în producţii Româneşti. Ca şi actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gansteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldoveanu, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniţi, Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stănică Raţiu în „Felix şi Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredinţat rolul de a recita poezii patriotice şi ode închinate "Conducătorului iubit" în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol „Cîntarea României”.
În 1996, după 60 de ani în care a fost „vagabond”, aşa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta care i-a fost alături până la moarte.
Din 2002, Gheorghe Dinică a fost membru de onoare al societăţii Teatrului Naţional I. L. Caragiale. A fost de asemenea cetăţean de onoare al Bucureştiului. A fost distins cu numeroase premii de prestigiu, de interpretare de către Uniunea Cineaştilor din România, a obţinut un prestigios premiu pentru cel mai bun rol masculin, premiul Troia, conferit de Festivalul Internaţional de Film de la Lisabona, pentru rolul din Patul conjugal, filmul fiind regizat de Mircea Danieliuc.
Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. În anul 2006 va juca totuşi într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade, „Tinereţe fără tinereţe”. A colaborat atît în film cît şi pe scenă cu cîţiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Nae Caranfil, etc. În ultimii ani de viaţă a jucat în două telenovele inspirate din viaţa ţiganilor, „Inimă de ţigancă” şi „Regina”, în care juca rolul unui bulibaşă, produse de postul de televiziune Acasă, iar moartea sa a survenit după ce filmase un episod din ultima telenovelă lansată de curînd, „Aniela”, unde interpreta rolul unui general în rezervă din armata română, Grigore Vulturescu. A înregistrat mai multe Cd-uri cu muzică de petrecere şi romanţe, de altfel actorul cînta, uneori, în cîteva localuri din Bucureşti, cel mai celebru fiind „Şarpele roşu”, unde îşi petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cîntăreţul Nae Ploeşteanu, alături de care a jucat în filmul „Ticăloşii”.

Gheorghe Dinică a decedat marţi, 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilaţie, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncţie multiplă de organe, şoc septic, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, insuficienţă respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţǎ Bucureşti (Floreasca) din data de 22 Octombrie 2009
Ne-a lăsat o moştenire nepreţuită, alcătuită din zeci şi zeci de roluri memorabile jucate pe toate scenele importante ale Capitalei şi în peste 60 de filme.


Gioachino Rossini


Gioachino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieţii sale. Aceasta se datorează frumuseţii melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de vervă şi ironie, care se află din abundenţă în creaţia sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuşi spunea mai târziu că nu cunoştea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinţii lui erau mereu plecaţi în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici şi dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, fraţii Malerbi i-au dat primele lecţii de cânt şi de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn şi de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios şi sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Şase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcţie pe care a deprins-o din compoziţiile lui Haydn si Mozart.

Primele sale încercări în compoziţie sunt lucrări religioase şi muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu şi-a încheiat studiul contrapunctului şi al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneţia pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Poliţa căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă uşurinţă lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menţinut în repertoriu. Aceiaşi uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilia), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeaşi cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilia). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.



Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de acelaşi elan care se găseşte în accelerarea ritmică şi în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul şi toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră veselie si tinereţe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanţă cu întregul său comportament din prima jumătate a vieţii sale. Muzician tânar şi fecund, el nu este un exponent al facilităţii şi rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproş reflectă atenţia sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini ramâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuinţarea vocii ca transmiţătoare privilegiată a emoţiei.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătoreşte cu o cântăreaţă celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, în fine la Paris, unde se stabileşte, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din aceşti ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilia şi „Otello”; "Cenuşăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) şi o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziţie, în care se simt totuşi câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăceşte prin oraşele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte şi unde ţine un salon prin care trec artişti, muzicieni, scriitori. Chiar şi Richard Wagner este primit aici. In toţi aceşti ani a compus foarte puţin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce şi pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operaţii abdominale, fiind îngropat iniţial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florenţa (Italia).

miercuri, 11 noiembrie 2009

Seară melancolică de poveste cu aromă de Lemn Dulce la Mojo Club


Cea de a II-a seară de folk de la Club Mojo din Bucuresti s-a desfăşurat sub semnul melancoliei. Puţin mai „tristă” decât prima seară, atmosfera creată de artişti a fost totuşi, una de „poveste”.
Seara a fost începută printr-un elogiu adus femeii de Ovidiu Scridon, în maniera lui personală, fapt ce a animat puţin, chiar de la început, spiritele doritoare de folk.
"Ea ni-i soră, ea ni-i mamă/Ea la pieptul ei ne cheamă/Ea ne poartă dragostea/Şi iubirea e tot ea..."


Nu au lipsit nici surprizele! Prima s-a numit „Lemn Dulce”, un grup de 3 fete + 1 băiat care, în ciuda introducerii ca grup de amatori, au dovedit o lipsă totală de amatorism!

Cu un sound ce aducea în parte cu începutul celor de la Manhattan Transfer, amestecat cu un uşor iz de Partaj şi Marcela Saftiuc, „Lemn Dulce” au reuşit să îndulcească la drept publicul, în doar patru piese.






Cătălina Beta a venit în completarea melosului uşor melancolic produs de melodiile cântate până în acel moment.

După câteva piese din repertoriul său, Cătălina a trecut la registrul tristeţii de bun augur, prin câteva adaptări folclorice de mare rafinament. Astfel, a asigurat şi o trecere abilă de la stilul său propriu, la maniere mai comune de interpretare. Vocile frumoase ale fetelor de la Lemn Dulce au fost remarcate, de altfel şi de Cătălina, care le-a şi invitat pe scenă alături de ea, într-unul dintre cele mai gustate momente ale serii.

Ba, la un moment dat, grupul astfel creat a fost ajutat şi de muzicuţa lui Ovidiu Scridon, fapt care a produs o şi mai mare plăcere. Un alt moment oarecum inedit, a fost cel în care Cătălina, a alternat melodiile româneşti cu piese din repertoriul unor artişti de renume, ca Eva Cassidy (Songbird) sau 4 Non Blondes (What’s up?). Cu această piesă, a şi creat un fel de 3 Non Blondes redutabil, alături de fetele de la Lemn Dulce.





După recitalul plin de surprize al Cătălinei Beta, Ovidiu i-a introdus în scenă pe cei de la Lipscani Band (George Liliac & Luca Marius), cunoscuţi mai demult sub numele de Grupul Gama.
Cei 2 muzicieni de mare fineţe, au oferit musafirilor câteva piese remarcabile, alternând registrul trist cu unul mai vesel şi pregătind astfel spiritele pentru ultimii invitaţi ai acestei seri.


Codruţa şi Mihai Lojewski au oferit iubitorilor de folk, ultimele momente de poveste ale celei de a II-a seri din Club Mojo.
Cei doi artişti nu mai sunt de mult timp nişte necunoscuţi pentru amatorii de folk, Cantos fiind o titulatură emblematică de aproximativ 8 ani. Grupul Cantos şi-a început recitalul, ca de obicei, cu piesa de deschidere a concertelor Cenaclului Flacăra de odinioară. „Om bun” a răsunat astfel în tot clubul , amintindu-ne de Dan Andrei Aldea şi de vremurile bune ale folk-ului. Apoi, chitara şi vocea lui Mihai, ajutată de flautul suav al Codruţei, au trecut spectatorii prin toate stările sufleteşti posibile, pe parcursul a 10-12 piese de vis.




Ce urmează după o astfel de seară?! Normal; continuarea poveştii!!!
Pentru că „Povestea Merge Mai Departe”, marţi 17 noiembrie, cu începere de la ora 21, tot în Clubul Mojo Brit Room din Bucureşti. Echipa e-Folk ajutaţi de gazdele clubului din strada Gabroveni nr. 14, pregătesc a III-a „Seară de Poveste”, alături de „Nebunul de Alb”, cu Emeric Imre şi invitaţii săi. Vă aşteptăm, aşadar, să nu-i dăm o „Condamnare” lăsându-l în acea „Noapte de unul singur”.

luni, 9 noiembrie 2009

Jacques Brel





S-a născut în Schaarbeek, Belgia, un cartier din Bruxelles, dar a trăit o bună parte a vieţii sale la Paris. A murit la Bobigny, o suburbie a Parisului şi este înmormântat în Insulele Marchize, alături de Paul Gauguin.
Născut dintr-o familie de industriaşi flamanzi (catolici), ca cel mai tânăr dintre doi fraţi (celălalt, Pierre, cu 5 ani mai în vârstă, nu i-a împărtăşit atracţia pentru muzică), nu a arătat interes pentru afacerile familiei ci mai degrabă un apetit pentru cultură. După absolvirea şcolii primare, în 1941 este înscris la colegiul Saint Louis, aflat în apropierea Grădinii Botanice din Bruxelles. Acolo nu se arată a fi un elev strălucit, dar participă la crearea trupei dramatice a şcolii, scrie poezii şi nuvele şi face primele improvizaţii la pian pentru poemele compuse de el. Ulterior s-a alăturat organizaţiei catolice de tineret Franche Cordée, unde s-a remarcat cântând şi ca actor în piese de teatru.
Pe data de 1 iunie 1950 s-a căsătorit la Laeken (Bruxelles) cu Thérèse Michielsen (« Miche »), pe care o întâlnise cu trei ani înainte la Franche Cordée. Pe 6 decembrie 1951 s-a născut Chantal, prima sa fiică. Au urmat France (12 iulie 1953) şi Isabelle (august 1958), pentru aceasta din urmă Brel compunând cântecul omonim. Începând cu anul 1952 începe să compună şi să interpreteze propriile cântece în cadru restrâns, obţinând succese minore. În 1953 înregistrează primul său disc la casa de discuri Philips, conţinând două cântece (La Foire şi Il y a) şi vândut în 200 de exemplare. Cucerit de această interpretare, Jacques Canetti, descoperitor de talente, director al celebrului cabaret parizian « Les Trois Baudets » şi director artistic la Philips, îl invită la Paris. În iulie acelaşi an îl întâlneşte pe Georges Brassens.




În primăvara anului 1954 se mută definitiv la Paris, fiind urmat anul viitor de soţia şi fiicele lui, care totuşi vor reveni la Bruxelles câţiva ani mai târziu. Cântă la cabaretele « Les Trois Baudets » şi « Chez Patachou ». În octombrie participă la un turneu în Africa de Nord, fiind numărul trei pe un afiş dominat de Sidney Bechett.
În februarie 1955 îl întâlneşte pe Georges Pasquier, poreclit Jojo, de care îl va lega toată viaţa o strânsă prietenie.
Încet-încet, Brel va ajunge să fie înţeles şi gustat de public, obţinând succese după succese şi realizând numeroase spectacole. Astfel, în 1956 susţine turnee în Africa de Nord, la Amsterdam, Lausanne şi în toată Belgia. În cursul unui turneu la Grenoble îl întâlneşte pe pianistul François Rauber, care va deveni un apropiat colaborator. În iunie 1957 este unul dintre laureaţii Marelui Premiu al Discului decernat de Academia Charles Cros. În mai 1958 efectuează un turneu în Canada unde îl întâlneşte pe Félix Leclerc iar în luna decembrie a aceluiaşi an pianistul Gérard Jouannest se alătură lui Brel şi lui Rauber. Pe 14 septembrie 1959 înregistrează la Philips, alături de Rauber şi de orchestra acestuia, La valse à mille temps şi Les flamandes. În 1960 va da un spectacol la hotelul « Shepheard's » din Cairo, iar la începutul anului 1961 concertează în Canada. Între 12-29 octombrie acelaşi an este cap de afiş la Olympia şi tot în această perioadă compune hiturile Le Moribond şi Les Bourgeois.
Pe 7 martie 1962 semnează un contract pe cinci ani cu casa de discuri Barclay, contract ce va fi prelungit în 1967 pentru o perioadă de şase ani şi reînnoit pe data de 3 martie 1971 pentru 33 de ani. În 1964 îşi pierde ambii părinţi: tatăl (Romain) moare la 8 ianuarie, urmat de mama sa (Elisabeth, poreclită Mouky) pe 7 martie. Dar 1964 este şi anul unor compoziţii renumite, printre care Jef, Amsterdam, Mathilde şi Le Dernier Repas. La sfârştul anului următor dă recitale la Moscova (21-26 octombrie) şi la Carnegie Hall din New York (4 decembrie), urmate de alte turnee efectuate în aprilie 1966 (Djibouti, Madagascar, etc)
La apogeul carierei, în 1966, decide brusc să renunţe la viaţa muzicală şi îşi încheie activitatea pe scenă prin celebrele concerte de adio de la sala Olympia din Paris (6 octombrie – 1 noiembrie). Îşi ia adio de la publicul din Bruxelles printr-un concert susţinut la Palais des Beaux-Arts pe 15 noiembrie. Între 25 martie şi 25 aprilie 1967 va realiza un ultim turneu în Québec iar pe 16 mai va apărea pe scenă pentru ultima dată, la Roubaix.




După renunţarea la scenă, Jacques Brel s-a dedicat cu precădere cinematografiei, fără însă a abandona preocupările muzicale. S-a remarcat atât ca actor (L’Aventure c’est l’aventure, 1972 şi L'Emmerdeur, 1973, în ambele alături de Lino Ventura) cât şi ca regizor. Continuă să compună şi să înregistreze cântece, iar în martie 1969 este menţionat pentru prima dată în dicţionarul Larousse.
În 1974 decide să-şi cumpere propriul yacht (Askoy II), un velier de 19 metri şi 42 de tone, cu care plănuieşte o călătorie în jurul lumii, timp de trei ani. Pleacă din portul Anvers pe 24 iulie, dar nu îşi va putea respecta planurile. În septembrie moare vechiul său prieten Georges Pasquier (Jojo) iar în octombrie Brel însuşi, un fumător înrăit, este diagnosticat cu cancer la plămâni, boală care avea să-i aducă sfârşitul. Îşi reia totuşi periplul la sfârştul anului, ajungând în noiembrie 1975 în golful Atuona din insula Hiva-Oa, în Polinezia Franceză, loc în care va închiria o casă în iunie 1976. Având brevet de pilot încă din anul 1965, îşi cumpără propriul avion şi îşi petrece timpul făcând curse comerciale de pasageri între insula Hiva-Oa şi Tahiti.



În 1977, în ciuda bolii care avansează, se întoarce la Paris pentru a înregistra ultimul său album, apărut pe 17 noiembrie. Se reîntoarce în insulele Marchize, dar boala care se agravează îl determină să revină în vara lui 1978 în Franţa metropolitană, unde moare, la 9 octombrie 1978, ora 4:10 dimineaţa, la spitalul Avicenne din Bobigny.




Trupul său neînsufleţit a fost readus în insulele Marchize şi înmormântat în cimitirul din Atuona, pe insula Hiva-Oa, alături de Paul Gauguin.
Într-un sondaj din 2005 al Radioteleviziunii belgiene de limbă franceză (RTBF) a fost proclamat cel mai mare belgian din toate timpurile, înaintea regelui Baudouin.