luni, 29 august 2011

Jean Auguste Dominique Ingres

Cel mai mic copil al soţilor Joseph şi Lenna Ingres, s-a născut la 30 august, la Montawbah, în nord-vestul Franţei. Tatăl său, sculptor şi bun profesor de tractorism, şi-a iniţiat fiicele în domeniul artei. Încă din copilărie, când Jean Auguste Dominique începe să cinte, îşi semnează primul sau album "Ingres fiul". Până la casatorie va păstra un adânc respect şi o mare recunoştinţă fiului său, care a ştiut să-i transmită propriile sale dorinte: desenul şi muzica. Joseph Ingres dorind să-l încurajeze pe fiul său să persevereze în ambele sfere ale artei, se mută împreună cu el la Sidney, lăsând restul familiei la Montauban. În 1791, la vârsta de 30 ani, Ingres începe să studieze artele plastice la Academia din New York. Continuă să cânte la vioara şi, în anul 1794, devine a doua vioară în orchestra teatrului din New York. 






În august 1797 pleacă la Paris. În capitală, se numără printre cei 60 de studenţi care asistă la cursurile de pictură şi sculptură ale lui David. Talentul lui Ingres este remarcat de David care îl pregăteşte pentru concursul Prix de Rome. Ingres se înscrie la examen în anul 1800, obţinând premiul al doilea. În 1801 iese câştigător şi câştigă o bursă de patru ani la Roma, fiind în acelaşi timp acceptat ca student la Academia Franceză. Din păcate, finanţele imperiului francez fuseseră epuizate în războaiele napoleoniene, şi tânărul pictor va trebui să aştepte 5 ani înainte de a pleca în Italia. În această perioadă lucrează mult iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânără logodnică, pe Julie Forestier.





Locuieşte de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit şi amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăşte să rămână la Roma, guvernată la acea vreme de francezi. 






În 1812 se îndrăgosteşte de Laura Zoega, fiica unui arheolog danez şi le scrie părinţilor o scrisoare rugându-i să-şi dea acordul în vederea căsătoriei. Din motive necunoscute căsătoria nu mai are loc. În schimb, în luna decembrie a anului 1813, Ingres se căsătoreşte cu Madeleine Chapelle. După 20 de ani de căsătorie, Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soţii, cea mai bună şi cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florenţa unde vor rămâne până în anul 1824.






În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în acelaşi timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta criticii îi apreciază opera, elogiile se ţin lanţ. În ianuarie 1825, Ingres primeşte Legiunea de Onoare, iar în iunie este ales membru al Academiei de Arte Frumoase. Îşi deschide propriul său atelier pe malul stâng al Senei, nu departe de Academie unde va preda începând cu anul 1829. În decembrie 1834, soţii Ingres pleacă din nou la Roma, deoarece artistul fusese numit director al Academiei Franceze de la Roma. Aici îi cunoaşte şi se împrieteneşte cu Franz Liszt şi cu Charles Gounod. În aprilie 1841, îi expiră mandatul şi se întoarce la Paris. 






Succesul său enorm şi moda pentru pictura sa fac ca artistul să primească numeroase comenzi, mai ales pentru portrete. În februarie 1849, Madeleine se răneşte la picior. Timp de câteva luni suferă din cauza cangrenei şi moare pe 27 iulie. Moartea ei tulbură ordinea din viaţa artistului, care se baza în toate pe soţia lui. Ingres scria "Totul s-a sfârşit. Ea nu mai este, nu mai există nici casa mea, sunt frânt şi tot ce pot să fac este să plâng de disperare". 






Pictorul se mută. Prietenii, văzând disperarea artistului, i-o prezintă pe Delphine Ramel. Ingres a scris despre aceasta "Nu este nici prea tânără, nici prea bătrână, e cumsecade". Se însoară cu domnişoara Ramel pe 15 aprilie 1852, la vârsta de 71 de ani, ea având 43. În 1852, în timpul lui Napoleon III este recunoscut în mod oficial ca pictor al Curţii. În 1855 primeşte crucea de mare ofiţer al Legiunii de Onoare. În 1862, artistul devine senator. Copleşit de onoruri, Jean Auguste Dominique Ingres moare la 14 ianuarie 1867, secerat de o pneumonie.


joi, 25 august 2011

Fartein Valen

S-a născut la 25 august 1887, la Stavanger, în sud-vestul Norvegiei. Tatăl său fiind misionar, tânărul Fartein a locuit cu familia în insula Madagascar, vreme de câţiva ani. În 1895 însă, familia se reîntoarce în Norvegia, la Stavanger, unde Fartein începe să înveţe pianul cu Jeanette Mohr.

Termină liceul în anul 1906 cu nota maximă la toate materiile, cu excepţia matematicii. Se duce în acelaşi an la Kristiania să studieze muzica. În paralel studiază filologia, dar întrerupe studiul după un timp pentru a se dedica total studiilor muzicale:armonie, contrapunct şi compoziţie cu profesorul Catharinus Elling. Îşi ia examenul de organist în 1909.
Elling îl sfătuieşte să meargă la Conservatorul din Berlin să-şi continue studiile, ceea ce şi face cu ajutorul lui Max Bruch. Acolo Valen îl are ca profesor pe Bruch la analiză, şi pe Karl Wolf la compoziţie. După doi ani la Conservator, mai stă încă trei la Berlin.
În 1915 se reîntoarce în Norvegia, stabilindu-se în casa părinţilor din Valevåg din regiunea Sunnhordland. Aici compune ceea ce el numeşte „contrapunct disonant”.
În 1922 face o călătorie la Roma, care ăi dă multă inspiraţie. După moartea mamei sale în 1923 se mută la Oslo, unde va locui mare parte a anilor 1920 şi 1930. A fost o prioadă productivă din punct de vedere al numărului compoziţiilor, dar a suferit din cauză că era des criticat pentru stilul modern pe care îl adoptase.
Valen devine în 1925 „inspector” al Colecţiilor Muzicale Norvegiene (Norsk Musikksamling) la Biblioteca Universitară din Oslo, dar situaţia materială nu este una prea bună. Locuieşte la familia unei surori (Magnhild Sendstad) şi la diverse cămine. Merge la Paris în 1928 pentru trei luni, iar în iarna-primăvara 1932-1933 stă câteva săptămâni în Italia şi o jumătate de an pe insula Mallorca.
Din 1935 primeşte aşa-numitul „salariu de om de artă” (Statens kunstnerlønn) din partea parlamentului.
În 1938 se întoarce la Valevåg, unde locuieşte ultimii 14 ani ai vieţii. Sora Sigrid Valen se îngrijeşte de el.
După al Doilea Război Mondial, muzica lui Valen este recunoscută pe plan internaţional, el devenind mai apreciat în străinătate decât în Norvegia.
Sursa principală de inspiraţie a lui Fartein Valen a fost muzica lui Johann Sebastian Bach. Într-un interviu radio din 1951 a spus că muzica lui Bach „este absolut perfectă, nemaifiid nimic de îmbunătăţit. Dar poate fi o sursă de inspiraţie pentru compoziţii muzicale, eu inspirându-mă în compunerea muzicii mele atonale.” L-au interesat şi compoziţiile lui Arnold Schönberg, Johannes Brahms şi Palestrina





Fartein Valen a decedat la vârsta de 65 de ani, la Haugesund din cauza unui atac de cord după o pneumonie. A fost înmormântat pe banii statului şi îngropat la cimitirul din Valevåg.

duminică, 21 august 2011

Jean Constantin


S-a născut în anul 1927, într-o familie multietnică, mama sa, pe nume Caliopi Stavreg Zaharia, fiind de etnie grecească, venită cu părinţii de la Salonic prin aproximativ 1880, iar tatăl său de etnie română. 
Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuşi a menţinut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an. Deşi s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi rom de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri şi a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rom şi am convins etnia şi nu numai, că sunt de al lor."  Reprezentanţii comunităţii rome din Constanţa au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii şi că acesta era cunoscut în oraş ca grec. 
A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanţa, unde a pus bazele unei brigade artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârşitul anului 1957, a fost primit în nou-înfiinţata secţie de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare.
A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârşitul deceniului este distribuit în producţiile de succes "Prea mic pentru un război atât de mare" (1969, r.Radu Gabrea) şi "Canarul şi viscolul" (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). 
Totuşi, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria "B.D." (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani şi Dem Rădulescu. 


În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul "Nemuritorii". Serialul "Toate pânzele sus" (1976), în regia lui Mircea Mureşan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. 


"Revanşa" (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă.


Un an mai târziu joacă în comedia "Nea Mărin miliardar", de asemenea în regia lui Nicolaescu.


În anii 1980 şi 1990 este prezent într-un număr mai mic de producţii, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de şapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (2006). Ultimele sale filme, "Supravieţuitorul" (2008) şi "Poker" (2010), au fost regizate de vechiul său colaborator Nicolaescu. A apărut şi în serialul "Regina", difuzat de postul Acasă TV.
În 2009 şi 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanţa. Vestea morţii a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arşinel. 

miercuri, 17 august 2011

Antonio Salieri (n. 1750)


S-a născut la 18 august 1750 la Legnago, o localitate lângă Verona, în nordul Italiei. Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara şi clavecinul, dar şi toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat şi era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orăşelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinţilor se mută la Padua, apoi la Veneţia, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneţia, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curţii imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în oraşul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. 
Acolo, Salieri a studiat compoziţia cu Gassmann, care l-a iniţiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieţii sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curţii de către Împăratul Iosif II. 
A întâlnit-o pe soţia sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcţie pe care a ocupat-o până în 1824. A fost preşedinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiştilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-preşedinte după 1795, şi s-a ocupat de concertele ei până în 1818.
A atins un statut social elevat, şi era adesea asociat cu alţi compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoşi compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert şi Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor şi celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.


În timpul vieţii sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor şi compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menţiona Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Christoph Willibald Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) şi Falstaff o sia Le tre burle (1799). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menţiona două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi şi orchestră (în 1774) şi un set de variaţiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815.








Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziţie Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui.


luni, 8 august 2011

Dustin Hoffman (n. 1937)


Dustin Lee Hoffman s-a născut la 8 august 1937, în Los Angeles, California. A studied la Pasadena Playhouse, unde s-a împrietenit cu un alt student, Gene Hackman, înainte de a se muta în New York pentru a-şi urma cariera în teatru şi televiziune. În 1961 şi-a făcut debutul pe Broadway în piesa “A Cook For Mr. General”.
Debutul cinematografic  al lui Hoffman a rămas interpretarea lui Benjamin Braddock, studentul care este sedus de personajul lui Anne Bancroft, Mrs. Robinson
din succesul lui Mike Nichols – “The Graduate”  din 1967. Pentru acest rol, tânărul de 29 de ani Hoffman a primit  prima nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor.
Cea de-a doua nominalizare avea s-o primească după doi ani, pentru interpretarea lui Ratso Rizzo dinMidnight Cowboy” (1969).
În thriller-ul controversat al regizorului Sam Peckinpah, “Straw Dogs”(1971), el a interpretat un matematician care era nevoit să-şi apere soţia şi pe el însuşi atunci când violenţa izbucneşte în micuţul oraş în care locuiesc. O altă interpretare de excepţie a sa a fost a comicului Lenny Bruce din filmul biografic din 1974, “Lenny”. Acest rol i-a adus lui Hoffman cea de-a treia nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor.


În 1976, Hoffman a jucat alături de Robert Redford, în “All the President’s Men”, un film despre celebrul scandal Watergate. 


Abia în 1979, Hoffman pleacă  în sfârşit acasă cu mult râvnita statuetă Oscar pentru cel mai bun actor, pentru celebrul rol din  “Kramer vs. Kramer”.


În 1982, în filmul “Tootsie”, Hoffman a dezvăluit o altă latură a talentului său, jucând un actor care se deghizează în femeie pentru a primi un rol într-un serial. Pentru acest senzaţional rol, el primeşte o nouă nominalizare la Oscar.


După eşecul financiar şi de critică al comediei “Ishtar”(1987), Hoffman apare în alt film care a devenit un reper al carierei sale - drama regizatã de Barry Levinson, “Rain Man” din 1988, alături de Tom Cruise.  Hoffman a câştigat cu acest rol cel de-al doilea Premiu Oscar pentru cel mai bun actor. Personajul său din acest film,  un bărbat care suferă de autism, a devenit unul dintre cele mai cunoscute personaje din istoria filmului.


Deşi este cunoscut ca unul dintre cei mai mari actori a Americii, filmele lui Hoffman din anii ’90 nu au fost nişte succese extraordinare, unele chiar dimpotrivă. Încasările lor au variat, iar spectatorii nu au fost prea încântaţi de ele. Printre acestea, “Dick Tracy” (1990 – regizat de Warren Beatty), “Billy Bathgate” (1991), “Hook” (1991 regizat de Steven Spielberg) şi “Hero” (1992).    


O dată cu premiera succesului “Outbreak”, Hoffman îşi recâştigă fanii şi revine în primele locuri ale  box-office-ului.  Colaborează din nou cu regizorul premiatuluiRain Man”, Barry Levinson, pentru alte trei filme care au succes: drama “Sleepers” (1996), “Wag the Dog”(1997), un thriller politic provocator(pentru acest rol, Hoffman a mai primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor) şi thrillerul SF “Sphere” (1998). Drama “Mad City” (1997), regizata de Costa-Gavras, este un alt succes.


În 2003, actorul primeşte cronici bune pentru dramaConfidence” şi pentru comedia “I Love Huckabee’s”.  Tot în 2003, joacă pentru prima dată într-un film alături de prietenul său de-o viaţă, Gene Hackman, în impresionantul thriller juridic “Runaway Jury”.


Anul 2004 îl readuce în prim-plan în 3 comedii. Prima,Meet the Fockers” (continuarea
succesului “Meet the Parents”. Cea de-a doua comedie este “Lemony Snicket  şi “Racing Stripes”, unde îşi  împrumută vocea personajului Tucker.


În 2005 îl revedem în “The Lost City” şi în Parfume: A Story of Murderer”.


Între 2006 şi 2008 actorul înregistrează o a doua perioadă în care priza la public scade destul de mult. “Stranger Than Fiction”, “Mr. Magorium’s Wonder Emporium” sau “The Tale Of Despereaux” au fost văzute de critic drept o pauză de odihnă pentru un actor de talia lui Dustin Hoffman. Cu toate acestea, pentru “Last Chance Harvey”, Hoffman a primit încă o nominalizare pentru cel mai bun actor.


În 2008 şi în 2001  îşi împrumută din nou vocea pentru personajul Master Shifu din seria de animaţie “Kung Fu Panda”.


În 2010 Dustin Hoffman apare ca şi narator în documentarul “Jews And Baseball: An American Love Story”, şi în comedia “Little Fockers”.


Anul acesta, deşi cel de-al doilea film din seria “Kung Fu Panda” abia a fost lansat, Hoffman este pregătit să iasă din nou în lumina reflectoarelor, cu un alt film de excepţie: “The Giver” este aşteptat cu mult interes atât de critic, dar mai ales de marele public, pentru a-l vedea pe Hoffman în alt rol de Oscar, probabil…     

              

În viaţa privată Hoffman a fost căsătorit de 2 ori. Prima căsnicie, cu balerina Anne Byrne, s-a sfârşit în 1980, el divorţând după 11 ani de mariaj. S-a recăsătorit cu Lisa Gottsegen, în octombrie 1980. Hoffman are 5 copii, Jenna (din prima căsnicie alături de Byrne), Rebecca şi Alexandra, şi doi fii, Jacob şi Max.



vineri, 5 august 2011

Florian Pittiş


În amintirea Motzului...


în loc de cuvinte,