miercuri, 30 septembrie 2009

Dem Rădulescu


S-a născut la 30 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea într-o familie de negustori. După terminarea liceului la Râmnicu Vâlcea, „Bibanul” (poreclă primită în liceu) a trebuit să aleagă între sportul de performanţă şi actorie. El a obţinut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea; a luptat în ring la categoria mijlocie. A debutat ca amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării.

În 1956, a câştigat premiul I pentru interpretare cu piesa "Steaguri pe turnuri" (îl interpreta pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori. A fost remarcat de Sică Alexandrescu; practic acesta a fost debutul carierei sale.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, ca bursier pe toata perioada studiilor, în 1954, debutând în acelaşi an la Teatrul Naţional din Bucureşti, căruia i-a rămas fidel toată viaţa, creând zeci şi zeci de roluri îndeosebi de comedie, colaborând şi cu Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie şi altele, jucând în filme, fiind adesea invitat la Radio şi Televiziune, devenind în scurtă vreme unul dintre cei mai populari actori, iubit de publicul larg de toate vârstele şi categoriile, aplaudat pentru verva sa comică originală, pentru seriozitatea abordării rolurilor de comedie, pentru căutarea momentului de adevăr al personajelor.

A jucat în piese semnate de mai autori dramatici: I.L. Caragiale (O scrisoare pierdută, Conu Leonida faţă cu reacţiuea, D’ale Carnavalului), Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Maiakovski, G.B. Show, Shakespeare, J. Hasek (Soldatul Svejk) etc. Umorul său natural, cizelat prin studiu şi profunde reflecţii despre arta comediei, i-a devenit marcă indelebilă a personalităţii, talentul său pedagogic hrănindu-se totodată din bogata sa experienţă creatoare în pasionata activitate didactică, zeci de tineri actori valoroşi fiindu-i datori pentru formarea lor profesională.



A fost prieten cu Ion Cojar şi Liviu Ciulei; cu ultimul a colaborat pentru rolul lui Farfuridi din „O scrisoarea pierdută”, unde a avut colegi de excepţie: Rodica Tapalagă, Petre Gheorghiu, Ştefan Bănică, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Cioranu şi Ciulei însuşi. Liviu Ciulei l-a numit „Un actor de geniu”.
S-a stins din viaţă în Bucureşti, la 17 septembrie 2000.

Paul Newman


S-a născut la 26 ianuarie 1925. Tatăl său, era de origine iudeo-germană, iar mama, cu rădăcini ungureşti. Tânărul Paul a făcut cursurile elementare la "Malven Grammar School" şi la "Shaker Heights School". În 1942 se înscrie la Kenyon College iar în anul următor se înscrie în marină.
A făcut serviciul militar între 1943 şi 1945 în bazele de la Okinawa şi Guam . A servit Marina militară a SUA în timpul celui de al doilea razboi mondial. După război, s-a întors la Kenyon unde şi-a luat licenţa în ştiinţe economice şi a făcut parte din echipa de fotbal american.
Atras de actorie s-a integrat într-o companie teatrală din Ilinois, Woodstock Player's, unde lucra cea care i-a devenit ulterior prima soţie, Jacky Witte, mamă a celor 3 copii Scott, Susan şi Stephanie.
Mai târziu, Newman a studiat actoria la la prestigioasa "Universidad de Yale" şi în nu mai puţin legendarul "Actor's Studio" a lui Lee Strasberg în New York, unde a întâlnit alţi tineri care promiteau şi care, la fel, şi-au făcut un nume în cinematografia de la Hollywood: James Dean, Steve McQueen, Lee Remick, Geraldine Page. În 1953 a debutat la Broadway cu piesa "Picnic" de William Inge.
La începutul carierei sale cinematografice, a jucat în mai multe roluri de figuraţie, episodice şi secundare în diverse seriale TV ("Suspense" en 1949, "The web" en 1952
Primul film artistic în care a fost distribuit, a fost "The Silver Chalice" din 1954, în regia lui Víctor Saville.

Primul success însă, l-a avut într-un film cu un puternic impact internaţional, “Somebody Up There Likes Me" (Cineva acolo sus mă iubeşte), din 1956, în regia lui Robert Wise, unde a interpretat rolul lui Rocky Graziano, rol pentru care a dat probă şi Steve McQueen. În acelaşi an joacă într-o ecranizare a lui Billy Wilder, "Stalag 17".

În 1957 joacă, tot în regia lui Robert Wise, într-o melodramă poliţistă, cu Joan Fontaine şi Jean Simmons: este vorba de "Until They Sail".

Anul 1958 îi dă posibilitatea să joace într-o foarte bună ecranizare a piesei lui Tennessee Williams "Cat on a Hot Tin Roof" (Pisica de pe acoperişul încins) de Richard Brooks , alături de Elizabeth Taylor şi, de asemeni, în "The Left Handed Gun" de Arthur Penn, unde joacă un demitizator, Billy The Kid.



"The Long, Hot Summer" este filmul în care Paul Newman lucrează pentru prima oară cu Martin Ritt, unul din regizorii săi preferaţi, şi “complice “în mare parte la cariera sa profesională

De asemeni, joacă pentru prima dată cu Joanne Woodward, care abia câştigase Oscar-ul pentru cea mai bună interpretare feminină, şi de care se îndrăgosteşte. Acest film îi dă prilejul să joace alături de celebrii Orson Welles, Tony Franciosa, Angela Lansbury şi Lee Remick. În anul următor joacă într-o melodramă convenţională puţin vizionată dar demnă de atenţie, “The Young Philadelphians”, de Vincent Sherman, iar în 1960 începe să lucreze din nou cu Joanne Woodward în melodrama "From the Terrace" de Mark Robson. Tot în 1960 joacă în "Exodus", în regia lui Otto Preminger .



Anul 1961 îi adduce un rol în "The Hustler" de Robert Rossen, alături de Piper Laurie, George C. Scott şi Jackie Gleason

şi un alt rol în al doilea film regizat de Martin Ritt, "Paris Blues" unde interpretează un tânăr cântăreţ de jazz ce ajunge la París cu un prieten ( interpretat de Sidney Poitier ) şi se întâlneşte cu însuşi Louis Armstrong.

Începând din 1962, Paul Newman va avea succes după succes, în filme ca : "Sweet Bird of Youth", noua adaptare a piesei lui Tennessee Williams care îi aduce prilejul lui Newman de-a se întâlni cu marele regizor şi producător Richard Brooks, "Hemingway’s Adventures of a Young Man", regizor Martin Ritt, "Hud" din 1963, din nou în regia lui Martin Ritt, "A new kind of love", în regia lui Melville Shavelson, "The Prize", o peliculă de Mark Robson, în care Newman joacă alături de Elke Sommer, sau "The Outrage" din nou sub conducerea lui Martin Ritt.


Se consacră definitiv în 1966 în filmul lui Jack Smight "Harper", alături de Lauren Bacall.

În acelaşi an joacă unicul film în regia lui Alfred Hitchcock "Torn Curtain", alături de Julie Andrews.

De acum înainte cariera i se consolidează cu filme ca "Hombre", de Martin Ritt, un western psihologic unde Newman face un duel interpretativ de neuitat cu Fredric March şi Richard Boone.
În 1968 îşi face debutul ca regizor cu filmul "Rachel, Rachel", unde Joanne Woodward face unul din cele mai bune roluri ale ei.
În 1969 joacă în "Butch Cassidy and the Sundance Kid", primul film în care-l are partener pe Robert Redford, în "Winning", în regia lui James Goldstone şi în "The Secret War of Harry Frigg", în regia lui Jack Smight, toate trei, fiind considerate filme de referinţă din cariera sa.

În 1971, pelicula "Sometimes a Great Notion", este al doilea film regizat de Newman, în distribuţia căruia şi joacă, alături de Henry Fonda şi Lee Remick.

În 1973, "The Sting", un film regizat de George Roy Hill, care-i aduce din nou în prim plan pe Paul Newman şi Robert Redford.

"The Effect of Gamma Rays on Man-in-the-Moon Marigolds" este cel de-al treilea film regizat de Newman, cu Joanne Woodward în rolul principal, film care îi aduce consacrarea ca regizor.

Maturitatea ca actor o dovedeşte în filme ca "The Towering Inferno"(1974), de Irwin Allen şi John Guillermin, alături de alte stele ca Steve McQueen, Faye Dunaway sau Richard Chamberlain.
Proiectul următor, "The Drowning Pool" de Stuart Rosenberg, este filmul care indică un declin în cariera artistului.
"Buffalo Bill and the Indians"(1976), în regia lui Robert Altman, "Slap shot"(1977), de George Roy Hill, făcut doar pentru a atrage publicul iubitor de hockey, "When Time Ran Out" (1980) de James Goldstone, şi filmul pentru televiziune "The Shadow box", în regia sa, în care continuă tematica comportamentului persoanelor care suferă de tulburări nervoase şi "Absence of Malice" (1981), de Sydney Pollack, o dramă polítică unde Newman o are ca parteneră pe Sally Field.

În 1982 oferă una din cele mai bune interpretări ale sale, fiind nominalizat la Oscar, în "The Verdict" de Sidney Lumet, alături de Charlotte Rampling, Jack Warden, James Mason şi Milo O´Shea. Ca regizor, în 1984 regizează "Harry and Son", film în care şi joacă; acest film a fost făcut în memoria fiului său Scott, mort din cauza unei supradoze în 1978.

Pe 25 mai 2007, la 82 ani, Paul Newman îşi anunţa retragerea din lumea filmului.
Pasionat de automobilism, participă la prima sa cursă oficială în 1972, la Thompson, Connecticut. Participă în cursa de 24 ore de la Le Mans în 1979, terminând al doilea, cu un Porsche 935, avându-l copilot pe germanul Rolf Stommelen.
Dragostea pentru maşini l-a făcut să-şi împrumute vocea în rolul lui Doc Hudson din filmul de animaţie realizat de Pixar "Cars", în regia lui John Lasseter.

Om de mare conştiinţă politică şi socială, a înfiinţat fundaţia "Scott Newman", destinată ajutorării şi apărării persoanelor victime ale drogurilor. În 1978 reprezintă USA la ONU în conferinţa pentru dezarmare. În 1990 a fost declarat " părintele anului " de către UNICEF şi propus ca să candideze ca guvernator de Connecticut. În acelaşi timp a înfiinţat o serie de tabere de vară pentru copii cu infirmităţi grave. Graţie taberelor sale 15.000 de copii pe an se bucură gratuit de binefacerile oferite de aceste tabere. Câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun rol masculin din “Culoarea banilor” în 1986, a unui Oscar onorific în 1985 şi a premiului umanitar "Jean Hersholt" în 1993, Paul Newman rămâne una din figurile de legendă ale celei de-a şaptea arte.

miercuri, 23 septembrie 2009

Bruce Springsteen


S-a născut pe 23 Septembrie 1949 într-un oraş din New Jersey numit Freehold.
La vârsta de 13 ani şi-a cumpărat prima chitară cu 18$, apoi a început să studieze alături de un chitarist de prin partea locului. Când a împlinit 16 ani, mama sa i-a cumpărat o chitară Kent în valoare de 60$, eveniment care i-a inspirat melodia "The Wish".
La începutul carierei, Springsteen a făcut parte din mai multe formaţii locale din New Jersey. În 1972, a semnat primul contract cu Columbia Records cu ajutorul lui John Hammond, acelaşi care îl ajutase şi pe Bob Dylan cu 10 ani în urmă.
Primul său album `Greetings From Asbury Park, N.J.`, apărut în ianuarie 1973 i-a adus remarci favorabile din partea criticilor, dar vânzările au fost sub aşteptări. Mai târziu, în acelasi an, a scos pe piaţă al doilea disc, `The Wild, the Innocent and the E Street Shuffle`, dar din nou a primit critici bune şi nici un profit material.


În august 1975, Springsteen a reuşit însă să atragă atenţia publicului printr-un concert susţinut la Bottom Line Club, prin care a arătat măsura talentului său. Câteva decenii mai târziu acesta avea să fie considerat unul din cele 50 de evenimente care au schimbat rock' n' rollul.
Din cauza proceselor pe care le-a avut cu fostul sau manager Mike Appel, Springsteen nu a mai intrat în studio timp de doi ani. După ce a ajuns la o înţelegere cu Appel, în 1977 a început să lucreze la noul său LP `Darkness on the Edge Of Town`. Acest album a reprezentat o schimbare în muzica sa; melodiile erau mai lente şi au început să reflecte convingerile intelectuale şi politice ale lui Springsteen. Mulţi fani consideră că acest disc a fost cel mai bun şi cel mai consistent, conţinând piese care aveau să devină mari hituri.


La sfârşitul anilor 70 Springsteen îşi câştigase deja o reputaţie şi compunea materiale pentru alţi artişti sau formaţii. Manfred Mann's Earth Band a ajuns pe primul loc în topuri cu o versiune rearanjată a melodiei `Blinded by the Light`,



Patti Smith a reuşit să ajungă pe locul 13 în top cu melodia lui Springsteen `Because the Night`,



iar The Pointer Sisters a ajuns pe locul 2 în 1979 cu melodia `Fire`.



În 1982 Sprinsteen a început să lucreze la albumul `Nebraska`.

Conform unor biografii, Springsteen era în depresie, datorită vieţii foarte agitate, când a scris acest material. Albumul nu s-a vândut prea bine dar a primit numeroase laude din partea criticilor (a fost numit albumul anului de revista Rolling Stones). De asemenea, acest album a inspirat un nou gen de muzica şi a devenit foarte popular în rândul rockerilor indie.

Cel mai cunoscut album al său, `Born In The U.S.A` (1984) a fost unul din cele mai bine vândute discuri. Şapte single-uri de pe acest LP au ajuns în top 10.


Piesa `Born in The U.S.A.` era un comentariu referitor la modul în care erau tratati veteranii războiului din Vietnam. El a refuzat 7 milioane de dolari pe care i-ar fi primit dacă accepta ca melodia să fie folosită într-o reclamă a celor de la Chrysler Corporation.


`Dancing in the Dark` a fost cel mai apreciat din cele 7 hituri ale albumului. În videoclipul acestei melodii apare şi Courtney Cox. Această perioadă a fost cea mai bună a carierei sale, o perioadă în care apărea pe toate posturile de radio şi în care s-a bucurat de cea mai mare audienţă.


Următorul album, `Live/1975-85` a fost lansat la sfârşitul anului 1986 şi a avut un mare succes (s-au vândut aproximativ 13 milioane de copii) ajungând cel mai bine vândut album live al tuturor timpurilor.


După acest punct culminant al carierei sale, în 1987 Springsteen a lansat un album mai matur, `Tunnel of Love`.
În turneul de promovare a LP-ului `Tunnel of Love` şi-a făcut publică relaţia sa cu una din cantăreţele din back-up ale formaţiei E Street Band - Patti Scialfa. În toamna anului 1989 el a desfiinţat E Street Band şi s-a mutat împreună cu Scialfa în California.


În 1992 a lansat două albume în acelaşi timp, `Human Touch` şi `Lucky Town`, realizate cu diferiţi muzicieni necunoscuţi. Aceste ultime albume sunt considerate de critică şi de public mult mai triste şi mai profunde decât cele de la începutul carierei.



Bruce Springsteen a câştigat numeroase premii Grammy, dar şi un Oscar în 1994 pentru coloana sonora a filmului `Philadelphia.
În 1995, după ce a reunit E Street Band pentru câteva cântece, a înregistrat prima compilaţie "Greatest Hits".


În 1999, Springsteen şi E Street Band s-au reunit oficial şi au plecat într-un turneu care a durat un an întreg. După ce un timp a dat spectacole în toată lumea, în 2002, E Street Band a realizat primul album de studio după o pauză de 18 ani. Albumul a avut ca temă atacurile de la 11 septembrie şi a fost foarte bine primit atât de fani, cât şi de critici.
În 2004, Springsteen a anunţat că va participa la turneul `Vote for Change` care fusese organizat pentru a motiva lumea să voteze împotriva lui George W. Bush.

Albumul `Devils & Dust` a fost lansat pe 26 Aprilie 2005 şi a fost înregistrat fără E Street Band. Este un album în mare parte acustic şi este asemănător cu `Nebraska`. În turneul de promovare al acestui album a cântat solo dar nu a avut prea mare succes la public.

În Aprilie 2006, Springsteen a lansat albumul `We Shall Overcome:The Seeger Sessions`, cu care a avut mare succes în Europa. Albumul este al doilea înregistrat consecutiv fără trupa sa, E Street Band.

Penultimul album al artistului, `Magic`, a fost lansat în 25 septembrie 2007, Springsteen reluând colaborarea cu E Street Band, prima dată din 2002. Albumul este plin de un sentiment puternic de mortalitate. Concentrat pe prezenţa americană în Irak, Springsteen s-a lăsat luat peste picior de presa de specialitate care a numit noul stil muzical Iraq'n'roll. "Last to die" şi "The Devil's Arcade" sunt piese care sprijină acest discurs la adresa sa. Dar asta nu l-a împiedicat pe Springsteen să ţină câteva concerte considerate aproape de senzaţional.


La sfârşitul lunii ianuarie 2009 Bruce Springsteen a lansat ultimul său album, `Working on a Dream`. Este al 16-lea album al artistului şi cuprinde 13 cântece, cele mai difuzate fiind `The Wrestler`, `My Lucky Day` şi `Working on a Dream`.
Tot în acest an, artistul nu şi-a putut ascunde entuziasmul după ce a primit premiul Golden Globe pentru cea mai bună piesă dintr-un film artistic, The Wrestler, inclusă în coloana sonoră a filmului omonim. Trofeul i-a fost înmânat de Sting.


Suzanne Valadon


Fiică a unei spălătorese necăsătorită, Suzanne, la cincisprezece ani, a devenit acrobată de circ, dar un accident petrecut un an mai târziu i-a curmat această carieră. S-a stabilit împreună cu mama sa şi, mai târziu cu fiul său, viitorul pictor Maurice Utrillo, în cartierul Montmartre din Paris unde a avut posibilitatea să se iniţieze în artă. Frumuseţea sa a atras privirile multor pictori, devenind modelul acestora, ocazie cu care le-a observat şi învaţat tehnica. A pozat pentru artişti ca Pierre-Auguste Renoir, Henri de Toulouse-Lautrec, Edgar Degas, Puvis de Chavannes, pentru unii dintre ei fiind mai mult decât model. Edgar Degas este cel care i-a observat talentul şi a încurajat-o în eforturile sale de a învăţa tehnica picturii.

A avut succes, ceea ce a scutit-o oarecum de grijile financiare prilejuite şi de creşterea fiului său, Maurice Utrillo. Era o obişnuită a localurilor rău famate din Montmartre ceea ce l-a determinat pe Henri de Touluse-Lautrec să-i execute un portret care a devenit celebru, "La buveuse".

Portrete care sunt acum celebre i-a făcut şi Pierre Auguste Renoir. Spirit liber, mergând pană la bizarerie, purta deseori un buchet de morcovi, ţinea o capră în atelierul său cu scopul de a-i mânca desenele proaste, îşi hrănea vinerea pisicile cu caviar. Căsatoria sa din 1896 cu un agent de schimb a luat sfârşit în 1909, Suzanne părăsindu-l pentru André Utter, un tânăr cu trei ani mai mic decât fiul său. S-a căsătorit cu acesta în 1914, mariajul durând peste treizeci de ani. Una din cele mai cunoscute dintre pânzele sale îi înfăţişează pe amândoi în postura de Adam şi Eva. Suzanne Valadon a murit pe 7 aprilie 1938, înconjurată de prietenii săi pictori André Derain, Pablo Picasso şi Georges Braque, şi a fost înmormântată în cimitirul parizian Saint-Ouen.

Suzanne Valadon a pictat naturi moarte, buchete şi peisaje remarcabile prin forţa compoziţiei şi culorile vibrante. Este cunoscută de asemenea pentru nudurile sale. Primele sale expoziţii, începând din 1890, cuprindeau în special portrete. Perfecţionistă, putea să lucreze mai mulţi ani la tablouri înainte de a le expune. Operele sale sunt expuse astăzi cu preponderenţă la Centrul Cultural „Georges-Pompidou” şi la Metropolitan Museum of Art din New York.





duminică, 20 septembrie 2009

Jean Sibelius



Compozitorul Johan Julius Christian, cunoscut sub numele de Jean Sibelius s-a născut la Tavastehus - Finlanda în 1865. După ce începe studii de drept, în 1886 se înscrie la Institutul muzical înfiinţat de Martin Wegelius la Helsinki în 1882. Studiază cu Feruccio Busoni, cu teoreticianul Alfred Becker la Berlin (1889) și cu Robert Fuchs şi Carl Goldmark la Viena (1890). Prima audiţie a simfoniei Kullervo op.7, care a avut loc la Helsinki (28 aprilie 1892) a stat la baza renumelui său în Finlanda. Din prima perioadă de creație a lui Sibelius, numită "romantico-naţională", face parte şi lucrarea „Finlandia” op. 26. Reputaţia lui internaţională a început să se contureze în Germania, dar înainte de acest moment, el a însoţit orchestra simfonică din Helsinki, dirijată de Robert Kajanus, în 1900, la Paris. În 1901 participă împreună cu Richard Strauss la Heidelberg, la cel de-al 37-lea festival al „Societăţii muzicienilor germaniˮ, iar în 1903 se află pentru prima oară, din cele şase călătorii care vor urma, în Anglia. În 1904, Sibelius se stabilește la Jarvenpaa, la 30 de kilometri nord de Helsinki. Din această perioadă datează celebrul Concert pentru vioară op. 74, muzica de scenă pentru Kuolema op. 44 din care este extras celebrul Vals trist, şi muzica de scenă pentru Peleas şi Melisande op. 46. Stabilirea la Jarvenpaa a marcat începutul unei noi etape stilistice, mai atrasă de universal, mai concentrată, mai clasică decât precedenta şi ilustrată îndeosebi de Simfonia a III-a în Do Major, veritabil arc de boltă al adevăratei maturităţi a lui Sibelius.



În 1909, în timpul celei de-a patra călătorii în Anglia, a fost terminat cvartetul de coarde Voces Intimae op.56, unica partitură de muzică de cameră de mare anvergură a compozitorului. Cu ocazia singurei lui călătorii în Statele Unite (1914), chiar înaintea declanşării primului război mondial, Sibelius compune unul din cele mai frumoase poeme simfonice ale sale, Oceanidele op .73. În timpul războiului, călătoriile se limitează la zona Peninsulei Scandinave. La 8 decembrie 1915, la împlinirea a 50 de ani a compozitorului, la Helsinki are loc prima audiţie a primei versiuni (în patru părţi) a Simfoniei a V-a în Mi bemol Major op. 82. În 1917, Finlanda îsi proclamă independenţa, apoi, până în 1918, a cade pradă războiului civil. Sibelius este nevoit să abandoneze Jarvenpaa şi se refugiază la Helsinki, în clinica psihiatrică condusă de fratele său. Odată instaurată pacea, își reia călătoriile şi turneele în Anglia (1921), Norvegia şi Suedia (1923) și Italia (1924-1926). Lucrările importante ale acestor ultimi ani de creație au fost Simfonia a VI-a op.104 şi Simfonia a VII-a op.105. Din anii 1930, pentru Sibelius începe o perioadă în care renumele şi prestigiul său vor străluci în ţările anglo-saxone, perioadă marcată în special de cărţile lui Cecil Graz (Sibelius, Londra 1934) şi Constant Lambert (Music Hol, Londra 1934) şi prin festivalul cu lucrările sale organizat la Londra, în 1938, de Sir Thomas Beecham.



Toţi anii celui de-al doilea război mondial îi petrece la Jarvenpaa, în pofida mai multor oferte de a merge în Statele Unite. Moare la câteva săptămâni după ce îi dictase ginerelui său, dirijorul Jussi Jalas, un acompaniament pentru orchestră de coarde destinat lucrării Come Away Death, primul dintre cele două lieduri op. 6o (1909), după Noaptea regilor de Shakespeare. Ca muzician naţional, Sibelius poate fi apropiat de Janacek sau de Bartók, pentru că el a face parte dintre cei care, pentru a se elibera de influenţa germanică, au recurs la "antidotul debussist". Relaţiile lui cu Finlanda nu au fost niciodată de ordin folcloric, pentru că la el nu apar citate de teme populare şi nici măcar - în pofida culorilor de multe ori foarte subtil modale şi nontonale ale muzicii sale - un gen de folclor recreat ca la Bartók. Fascinat la început de Liszt şi Berlioz şi destul de influenţat de ruşi, la un moment dat, Sibelius şi-a dat seama că muzica lui ar trebui să fie mai mult decât un răspuns colorat la Kalevala , şi pe termen lung, a părăsit această sursă de inspiraţie, cel puţin în ceea ce priveşte aspectele ei cele mai vizibile. A reuşit să "exorcizeze" spectrul romantismului şi să devină însuşi tipul artistului romantic disciplinat. În acest sens, Sibelius se opune contemporanului său Gustav Mahler.



Marea forţă a muzicii lui Sibelius rezidă în faptul că din profunzimile ei statice, niciodată sinonime cu imobilitatea totală, izbucneşte o considerabilă forţă motrică. Succesiunea celor şapte simfonii ale lui Sibelius oferă ocazia de a observa evoluţia stăpânirii ideii de mişcare şi a autodisciplinei sale. Sibelius declara că "ceea ce este esenţialmente simfonic este curentul irezistibil care parcurge întregul, şi aceasta prin opoziţie cu pitorescul". În calitate de simfonist, Sibelius, ca şi Mahler, nu renunţă la tonalitate, iar procedeele atât de eficace la care a recurge pentru a asigura continuitatea dinamică, integrând-o unei lentori cosmice sau mitice, "măturând" totul în trecerea ei - pedale lungi, note ţinute izvorând din profunzimile orchestrei înainte de a da naştere unor teme sau unor întregi paragrafe, au totuşi ca rezultat o anumită fixaţie tonală. Unul dintre mijloacele lui Sibelius pentru a produce tensiunea este tocmai refuzul modulaţiei aflate la îndemână, iar din acest refuz eroic de a recunoaşte funcţia tonală a anumitor note decurg culorile deseori modale ale muzicii sale. La Sibelius nu putem găsi niciodată sau aproape niciodată contrapunct în sensul tradiţional, acela al "fugii de şcoală". Muzica lui Sibelius este topologică, se bazează pe variaţiuni topologice ale tensiunii, pe deformări continue ale materialului şi ale masei orchestrale, cu limitele la fel de extinse în lungime pe cât de extinse erau în înălţime cele ale lui Varèse . Ea întoarce spatele configuraţiilor polifonice ale trecutului, în aceeaşi manieră în care astăzi studiul suprafeţelor întoarce spatele geometriei euclidiene . Muzicianul englez Constant Lambert afirmă că Sibelius este nu numai unul dintre cei mai mari simfonişti de la Beethoven încoace, dar şi "una din cele mai desăvârşite expresii din punct de vedere al formelor din câte a produs spiritul omenesc" . Marea forţă a talentului său constă în ineditul mijloacelor de înveşmâtare a ideilor muzicale, libertatea expresiei şi bogăţia melodică ferită de tiparele convenţionale. În haosul diferitelor curente şi orientări, dar mai ales al avangardei formaliste occidentale, care cucereşte adepţi pretutindeni, el ştie să împrumute din toate numai ceea ce convine muzicii sale, fără să renunţe la particularităţile concepţiilor personale.





Sophia Loren


Fiica ilegitimă a inginerului Riccardo Scicolone şi a profesoarei de pian Romilda Villani, Sofia s-a născut la Clinica Regina Margherita din Roma. Nu după mult timp se mută împreună cu mama sa la Pozzuoli, un orăşel în apropiere de Napoli, loc unde îşi petrece copilăria şi o parte din adolescenţă în timpul războiului, în condiţii economice precare .
La 15 ani a plecat către Roma în căutarea succesului. Împreună cu mama sa, care în 1932 câştigase un concurs ca sosie a Gretei Garbo, a debutat în filmul "Quo Vadis". A participat la mai multe concursuri de frumuseţe printre care şi "Miss Italia" în 1950, unde a câştigat titlul de Miss Eleganza, titlu creat special pentru ea.
A pozat pentru mai multe reviste şi a participat la mai multe filme în roluri marginale care puţin câte puţin o făceau să iasă în evidenţă, acestea fiind axate mai mult pe calităţile sale estetice. Într-un singur an au fost proximativ 15 filme în genericul cărora ea a apărut atât cu numele de Sofia Scicolone cât şi cu pseudonimul de Sofia Lazzaro.

Joacă în filmul lui Giovanni Roccardi "Africa sotto i mari" din(1953)unde tânăra Sofia îl întâlneşte pe cel care a devenit apoi soţul său, producătorul Carlo Ponti, care a ramas impresionat de potenţialul său şi i-a oferit un contract pe şapte ani.
S-a căsătorit de două ori cu Carlo Ponti, prima dată în septembrie 1957, dar din moment ce, în acea perioadă, divorţul nu era legal în Italia, cuplul risca să fie acuzat de concubinaj(Loren) şi de bigamie(Ponti). Astfel cei doi au emigrat în Franţa unde au devenit cetăţeni francezi şi Ponti a putut să divorţeze de soţia lui Giuliana Fiastri şi deci s-au căsătorit pe data de 9 aprilie 1966 la Sevres(Franţa).
Din acest moment cariera Sofiei a luat amploare. A interpretat la inceput roluri în filme ca : "Carosello napoletano"(1953), "L'oro di Napoli"(1954) şi "La bella mugnaia"(1955) .



Apariţia ei pe coperta celebrei reviste Life Magazine în 1955 marchează începutul carierei internaţionale, datorită frumuseţii sale care nu a ameninţat să umbrească aspectul artistic precum şi talentul său înnăscut ca actriţă .
Începând cu 1956 interpretează şi în limba engleza în principalele producţii din SUA.
În timp se va afirma din ce în ce mai mult ca o adevarată icoană a cinematografiei italiene în lume; definitiva consacrare ca actriţă va veni cu Premiul Oscar câştigat în 1961 pentru interpretarea din filmul său simbol "La ciociara" de Vittorio De Sica, într-un rol care fusese rezuzat de Anna Magnani.
Împărţită între Italia şi Hollywood joacă în numeroase filme de succes alături de cele mai mari staruri mondiale, filme conduse de regizori ca: Vittorio De Sica, Mario Monicelli, Ettore Scola, Dino Risi, Mario Camerini, Charlie Chaplin, Sidney Lumet, George Cukor, Michael Curtiz, Anthony Mann şi André Cayatte . Interpretează roluri în opt filme regizate de Vittorio De Sica, completată deseori de actorul Marcello Mastroianni.



Nici o actriţă italiană n-a ajuns vreodată la o asemenea popularitate internaţională. Fericirii aduse de succesul profesional i se adaugă cea a maternităţii când, se nasc cei doi fii ai ei, Carlo Jr. în 1968 şi Edoardo în 1973 .
În 1982 în urma vechilor probleme cu fiscul italian este acuzată de evaziune fiscală şi închisă, rămânând timp de 17 zile în penitenciarul din Caserta. Responsabilitatea evaziunii fiscale a fost atribuită apoi comercialistului său, dar nu i-a fost uşor să remedieze proasta publicitate creată faţă de opinia publică italiană .
În restul anilor 80' s-a ocupat aproape numai de participarea la producţii TV : "Sophia: Her Own Story" film tv autobiografic pentru televiziunea americană după romanul omonim, "Madre coraggio" (1986), "Mamma Lucia" şi remake-ul filmului "La ciociara" (1988) de Dino Risi: singura excepţie a fost filmul "Qualcosa di biondo" (1984) în care joacă alături de fiul său Edoardo .
În 1994 Robert Altman a vrut-o în filmul "Prêt à porter" .



Anul următor a fost partenera lui Jack Lemmon şi Walter Matthau în "That's amore - Due improbabili seduttori", iar în 1997 a interpretat rolul de mamă a unui băiat evreu care vroia să devină comunist, în filmul "Soleil" de Roger Hanin.
În 2002 a jucat în "Cuori estranei", condus de fiul său Edoardo Ponti iar în 2004 a jucat în filmul "Peperoni ripieni e pesci in faccia" de Lina Wertmulle. Dar cel mai mare scuces il va avea în serialul TV "Francesca e Nunziata" (2001) iar în 2004 joacă alături de Sabrina Ferilli în "La terra del ritorno".



În februarie 2009 în noaptea decernării Premiilor Oscarului a premiat împreună cu alţi actori, câştigătoarea statuetei la categoria "Cea mai bună actriţă", protagonista fiind Kate Winslet. Tot în acest an, după o absenţă destul de mare din lumea cinematografiei este chemată de Rob Marshall pentru a o interpreta pe mama protagonistului în "Nine" , omagiu muzical 8½ de Fellini.





joi, 17 septembrie 2009

Nicu Constantin


Actorul Nicu Constantin a decedat, marţi, la vârsta de 70 de ani, în urma unui stop cardiorespirator, el fiind internat timp de peste patru luni la Spitalul Clinic Militar de Urgenţă din Capitală, pentru suferinţe pulmonare severe.

Comandantul Spitalului Militar, generalul Ioan Sârbu, a declarat, pentru MEDIAFAX, că actorul Nicu Constantin a decedat la ora 16.45, după ce la ora 14.00 a avut un stop cardiorespirator, medicii reuşind atunci să îl readucă la viaţă. Două ore mai târziu actorul a încetat din viaţă, după ce a suferit un al doilea stop cardiorespirator.
Soţia actorului a fost permanent în spital alături de acesta, pe toată durata spitalizării.
Actorul împlinise 70 de ani în 31 iulie, el fiind internat în Spitalul Militar din 11 mai.

Nicu Constantin s-a născut la 31 iulie 1939, la Eforie Sud. El a urmat Şcoala de Marină din Constanţa şi Şcoala de Arte din Bucureşti.

A fost vedetă a Teatrului Satiric "Constantin Tănase" din Bucureşti între 1960 şi 2000, unde a susţinut peste 9.000 de reprezentaţii. Între 1979 şi 1982 a fost actor al Teatrului Naţional de Operetă. A participat la peste 600 de emisiuni radio şi peste 300 de emisiuni de televiziune. Şi-a povestit experienţa de viaţă în cartea autobiografică "Ochelarii miraculoşi".

A fost distins cu Ordinul Cultural Clasa I şi, în 2001, a devenit Cetăţean de Onoare al oraşului Eforie.
Actorul a jucat în aproximativ 28 de filme, printre care "Împuşcături pe portativ" (1966), "Vin cicliştii" (1968), "Alo, aterizează străbunica" (1981) şi "Ministerul comediei" (1999), "Harababura" (1990), "Borvizomanii" (1988), "Muşchetarii în vacanţă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1983), "Întoarcere la dragostea dintâi" (1981), "Grăbeşte-te încet" (1981), "Am o idee!" (1981), "Ora zero" (1979), "Totul pentru fotbal" (1978), "Septembrie" (1977), "Lupuşor şi Mieluţu" (1975).


Articol şi fotografii preluate de la MEDIAFAX

Patrick Swayze a încetat din viaţă


Actorul american Patrick Swayze, devenit celebru cu rolul instructorului de dans din filmul "Dirty Dancing", a murit luni, după o lungă luptă cu un cancer la pancreas, la vârsta de 57 de ani.
"Patrick Swayze a murit liniştit, astăzi (luni, n.r.), având familia alături, după ce s-a luptat cu boala 20 de luni", a spus purtătorul său de cuvânt, Annett Wolf, într-un comunicat.
Actorul, născut în Texas, a jucat în acest film rolul atractivului instructor de dans Johnny Castle, alături de Jennifer Grey, în rolul unei adolescente timide pe nume Frances "Baby" Houseman, care se transformă într-o femeie îndrăzneaţă sub influenţa acestuia, în timp ce se află în vacanţă, într-o staţiune din New York, acţiunea peliculei având loc în anii 1960.
În ianuarie 2008, Swayze a fost diagnosticat cu cancer la pancreas în stadiul 4, una dintre cele mai mortale forme ale bolii. În momentul în care a făcut public acest lucru, boala se extinsese şi la ficat.
Însă actorul a ales să lupte împotriva cumplitei boli, optând pentru un tratament cu un medicament experimental , el surprinzând Hollywood-ul când a ales să filmeze pentru un nou serial de televiziune, "The Beast", în care a jucat rolul principal, cel al unui detectiv de poliţie. Serialul tv a fost difuzat pe posturile americane de televiziune la începutul acestui an.
"Cred că toată lumea era de părere că sunt nebun... se gândea că voi distruge un serial de televiziune", spunea Swayze într-un interviu acordat în ianuarie 2009, adăugând că diagnosticul care i-a fost pus l-a speriat şi l-a înfuriat.
La începutul acestui an, Swayze a început să-şi scrie memoriile, ajutat de soţia sa, cu care avea o relaţie de peste 30 de ani, Liza Niemi.


"Dirty Dancing", un film care a fost realizat cu un buget mic şi aproape refuzat de studioul de producţie, a devenit un hit de box office, a obţinut nominalizări la Globul de Aur pentru actorii principali şi a fost recompensat cu un premiu Oscar, pentru piesa "(I've Had) The Time of My Life".


Producătorii nu şi-au făcut mari speranţe în legătură cu "Dirty Dancing", dar filmul a avut încasări de 64 de milioane de dolari în box office-ul nord-american şi de 214 milioane de dolari la nivel mondial.
Swayze a fost unul dintre autorii piesei "She's Like the Wind", pe care a interpretat-o pentru coloana sonoră a filmului. Piesa a ajuns până pe locul al treilea în topurile de specialitate. Filmul a rămas popular peste două decenii şi a beneficiat şi de o adaptare pentru scena de teatru.

În 1990, "Ghost" a devenit un suces şi mai mare decât "Dirty Dancing", încasând peste 217 milioane de dolari în America de Nord şi circa 505 milioane de dolari la nivel mondial.

Swayze a jucat rolul iubitului decedat al personajului interpretat de Demi Moore, Sam, într-o comedie romantică ce a fost nominalizată la Oscar. Whoopi Goldberg a câştigat un premiu Oscar pentru rolul jucat în acest film, al unui medium care îl ajută pe Sam să comunice cu iubita sa de dincolo de mormânt. Goldberg a declarat că Swayze a fost acela care l-a convins pe regizorul Jerry Zucker să o distribuie în acest rol.
Swayze s-a născut în Houston, pe 18 august 1952, şi a cunoscut lumea divertismentului foarte devreme. Tatăl său era campion de rodeo, iar mama sa deţinea un studio de balet.
Swayze s-a pregătit pentru dans de la o vârstă fragedă şi a făcut parte din mai multe companii de balet din New York, înainte să se decidă să se mute pe Broadway.
În anii 1970, rolul Danny Zuko din versiunea pentru Broadway a producţiei "Grease" a atras atenţia Hollywood-ului, iar el s-a mutat pe Coasta de Vest, apărând cu roluri de mică întindere în filme pentru micul şi marele ecran.
Calităţile de actor i-au fost recunoscute şi apreciate odată cu rolurile din drama "Proscrişii/ The Outsiders" şi din "Invazia roşie/ Red Dawn", în care el şi viitoarea sa parteneră din "Dirty Dancing", Jennifer Grey, au jucat rolul unor adolescenţi care se luptă cu ruşii invadatori.


După "Dirty Dancing" şi "Ghost", Swayze a avut câteva eşecuri în cariera sa profesională, la care s-a adăugat o lungă bătălie cu dependenţa de alcool.
Atribuind unele dintre problemele sale legate de consumul de alcool succesului instant şi stilului de viaţă de la Hollywood, el s-a mutat în Texas cu soţia sa, dar a lucrat în continuare în filme precum "Dragonul verde/ The Green Dragon" şi "Donnie Darko", ambele lansate în 2001.




Patrick Swayze a fost nominalizat de trei ori la premiile Globul de Aur, pentru rolurile din filmele "Dirty Dancing" (1987), "Ghost" (1990) şi "Reginele balului/ To Wong Foo Thanks for Everything, Julie Newmar" (1995), şi are o stea pe Walk of Fame la Hollywood.


Articol şi fotografii preluate de la MEDIAFAX.

luni, 14 septembrie 2009

Ştefan Iordache


Ştefan Iordache şi-a petrecut copilăria în cartierul Rahova din Bucureşti, într-o familie de oameni simpli, care şi-au dorit ca fii lor să înveţe carte. În şcoală a fost bun la matematică şi ştiinţele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative.

În anul următor, 1959, a dat la Teatru şi a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secţia de Actorie a institutului printre primii şi a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârşitul vieţii. A debutat în 1964 în filmul "Străinul" în regia lui Mihai Iacob, alături de Irina Petrescu şi George Calboreanu.



Ultimul său rol a fost Prinţul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Naţional Bucureşti.
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache[1], teatrolog şi profesor universitar. Nu a avut copii.
Ştefan Iordache s-a stins din viaţă la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie[2]. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.

Isadora Duncan



S-a născut la San Francisco într-o ambianţă familiară modestă, cu numele ei adevărat de Dora Angela Duncan. În timpul adolescenţei, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producentului Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în faţa unui public cultivat şi înstărit, obţine un succes enorm, ceea ce i-a permis să-şi continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta şi Berlin. În 1904 deschide o şcoală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alţi compozitori clasici. Urmară alte două şcoli la Paris (1914) şi Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creiată anume pentru balet. În viaţa privată, alături de succesele profesionale, duce o existenţă dezordonată şi este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig şi un fiu dintr-o aventură cu industriaşul Paris Singer, celebrul producător de maşini de cusut, mor într-un accident de circulaţie în 1913 la Paris, precipitându-se cu un automobil în Sena.

La sfârşitul unei perioade de depresiune psihică, regăseşte energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat şase, deveniţi oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruţi. În 1922 se căsătoreşte cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice şi violenţele acestuia. Viaţa sa a luat un sfârşit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un şal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.

Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mişcări libere, curgătoare, încărcate emoţional, oglindind fascinaţia idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obişnuit apărea îmbrăcată intr-o tunică scurtă cu braţele, gambele şi piciarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat. Stilul său coreografic a fost preluat şi dezvoltat de maeştri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn şi de dansatoarea Ruth Saint Denis.


joi, 10 septembrie 2009

Alexa Visarion


Alexa Visarion s-a născut la Băluşeni, judeţul Botoşani, pe 11 septembrie 1947. Este unul dintre cele mai cunoscute nume din lumea artistică românească, Alexa Visarion activând în domeniile teatru, film, fiind însă şi un strălucit scenarist, scriitor şi profesor universitar.

ALEXA VISARION: Am făcut teatru pentru că îţi dă voie să visezi, să cauţi, să explorezi universuri, dar îmi reproşez că de multe ori m-au dominat orgoliul, vanitatea şi n-am putut să fiu aşa cum ar fi trebuit să fiu şi cum voiam. Am depins de multe ori de conjuncturi, într-o viaţă în care îmbrânceala de orgolioşi este un statut al existenţei. Pot să înţeleg că realizarea cea mai mare este că mi-a dat Dumnezeu şansa să fac această profesie pe care o iubesc, profesia de deschizător de drumuri în arta teatrului, nu-i zic regie, că e o meserie. De 40 de ani o fac şi sper să o mai fac un număr de ani, cât o vrea Dumnezeu. Am fost norocos, dar norocul a venit şi dintr-o stare de smerenie în raport cu Dumnezeu.



Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia regie - film. Şi-a făcut debutul în film în anul 1979 cu "Înainte de tăcere", film urmat de "Înghiţitorul de săbii" (1981), "Năpasta" (1982).


Pe scenaristul Alexa Visarion îl regăsim în "Înghiţitorul de săbii", sau "Năpasta", ultimul cu o distribuţie de excepţie: Florin Zamfirescu, Dorel Vişan, Leopoldina Bălănuţă, pelicula obţinând premiul Leul de Aur la Festivalul de film de la Arezzo, Italia.



ALEXA VISARION: Voiam să fac ceva să mă apropie de mine, de ceilalţi, de toţi şi de toate. Încă nu am reuşit, încă sunt un amestec de singurătate şi de comuniune, trăiesc singur într-o dorinţă de solidaritate, ăsta-i chinul meu. Caut dialogul!

Printre alte premii ale lui Alexa Visarion se numără şi Grand Prix-ul obţinut la Festivalul internaţional de teatru, Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române, 2007, pentru artele spectacolului, Premiul UNITER, 2005, pentru întreaga activitate şi, nu în ultimul rând, premiile pentru imagine de film obţinute la Festivalul internaţional de film San Sebastian, Spania, în anii 1975, 1979, 1981.
Alexa Visarion şi-a susţinut doctoratul în teoria şi estetica teatrului în 2001, a fost profesor invitat la University of Wisconsin, University of Texas, la California Institute of the Arts.
A fost invitatul unor prestigioase teatre, cum este Teatrul de Artă din Moscova, Actors Theatre of Louisville sau Teatrul Fontanen/Suedia.

Henri de Toulouse-Lautrec


Henri de Toulouse-Lautrec s-a născut în 1864 în orăşelul Albi situat în partea de sud-est a zonei centrale muntoase a Franţei.A fost fiul contelui Alphonse Toulouse-Lautrec-Monfia, care provenea dintr-o veche familie de aristocraţi care trăia în vecinătatea oraşului Toulouse începând din secolul al XII-lea.
S-a bucurat de educaţia care se acorda unui copil din familie de aristocraţi. În 1872, începe studiile la liceul de elită Fontanes (astăzi liceul "Condorcet"), dar, din cauza problemelor de sănătate, întrerupe studiile şi rămâne acasă, urmărind viaţa colorată şi palpitantă a părinţilor săi. Cursele de cai şi plimbările cu câini determină tipul de viaţă al tânărului Lautrec. La 30 mai 1878, cade de pe un scaun şi-şi fracturează femurul stâng. Vara următoare accidentul se repetă, de data aceasta de partea dreaptă, tot la nivelul femurului. Probabil din cauza unei tulburări înăscute de calcificare, consolidarea fracturilor se face defectuos, băiatul rămâne invalid, nu mai creşte în înălţime (talia lui Toulouse-Lautrec la maturitate este de numai 152 cm.). Viitorul artist însă nu disperă. Legat de pat pentru mult timp, îşi descoperă înclinaţia pentru desen. Talentul său devine evident, mama înţelege că are de-a face cu un viitor pictor.

În anul 1882, Toulouse-Lautrec începe studiile de pictură sub îndrumarea lui Léon Bonnat, reprezentant al stilului academic. Continuă apoi în atelierul lui Fernand Cormon, lucrează enorm de mult şi ia contact cu o serie de pictori tineri, cu care începe să depăşească stilul tradiţional de şcoală. La început păşeşte în direcţia impresionismului, dar mai târziu alege curente mai moderne. Această epocă coincide cu schimbările care apar în viaţa lui Toulouse-Lautrec. Tânărul artist descoperă cartierul Montmartre, în vara anului 1884 părăseşte casa părintească din Paris şi se mută în locuinţa tânărului pictor Grenier, într-o casă unde fusese atelierul lui Edgar Degas, pe care Lautrec îl considera ca fiind unul dintre maeştri săi.

Hotărârea pictorului nemulţumeşte pe părinţi, temându-se că fiul o va apuca pe o cale greşită. Curând, se dovedeşte că îngrijorările părinţilor n-au fost lipsite de temei, deoarece viaţa tânărului artist se schimbă rapid.
Toulouse-Lautrec descoperă o lume complet necunoscută pentru el până acum, şi acest lucru nu rămâne fără urmări nici asupra picturii sale. Pentru început, abordeză temele preferate naturaliştilor, care vor predomina şi în pictura sa ulterioară: distracţiile de bulevard, petrecerile dansante, circul, cabaretul, teatrele, precum şi portretele oamenilor de la periferia societăţii (prostituate, alcoolici). Începând de la mijlocul anilor optzeci, Lautrec trăieşte aproape în exclusivitate o viaţă de noapte. Este un vizitator permanent al cabaretelor, în primul rând "Mirliton", condus de un prieten, cântăreţul Aristide Bruant. Mai târziu, în Moulin Rouge, privea mişcările frenetice ale cancanului şi se entuziasmează de performanţele dansatoarelor La Goulue, Jane Avril şi Cha-U-Kao. Consumă din ce în ce mai mult alcool, în special absinth, şi i se întâmplă să petreacă săptămâni întregi în stabilimente rău famate, ca bordelul de lux de pe Rue des Moulins.

Aceste peregrinări nocturne reprezintă surse de inspiraţie ale lucrărilor sale. Prima expoziţie personală a avut loc în 1886 în cabaretul "Mirliton", un an mai târziu expune la Toulouse, la expoziţia internaţională a reprezentanţilor Academiei de Arte Frumoase. Nu participă la expoziţiile Salonului oficial de la Paris, în schimb se prezintă la Salonul Independenţilor, care se desfăşoară sub deviza "Fără juriu, fără premii". Aici expune în compania unor artişti ca Georges Seurat, Paul Signac sau Camille Pissarro. În martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al Independenţilor, Toulouse-Lautrec prezintă tabloul "Dansul la Moulin Rouge".

Toulouse-Lautrec se alătură avangardei artistice. În 1891, definitivează stilul său uşor de recunoscut, intrând în epoca de maturitate a creaţiei.Tablourile, ca şi litografiile, vorbesc despre completa înflorire a talentului său. Devine un pictor căutat de colecţionari, organizatori de expoziţii şi editori. Critica îi rezervă, de asemenea, cronici pline de apreciere. La începutul anului 1896, galeria pariziană "Manzy-Joyant" organizează o mare expoziţie cu lucrările lui Toulouse-Lautrec. Dar starea sănătăţii artistului se deteriorează, ceea ce se răsfrânge şi asupra activităţii sale.
Ultima parte a vieţii lui Toulouse-Lautrec devine dramatică. Modul de viaţă pe care l-a dus timp de zece ani nu rămâne fără efect asupra sănătăţii sale şi aşa deficitară. Devine din ce în ce mai neliniştit, mai agresiv şi se neglijează. Creează însă în continuare, chiar şi după nopţile pierdute. În această stare, realizează circa şaizeci de litografii care sunt expuse în aprilie 1898 în filiala londoneză a Galeriei "Goupil". Artistul adoarme la vernisaj... Toată iarna suferă din cauza intoxicaţiei alcoolice şi din cauza lipsei de somn, are halucinaţii. O cură de dezintoxicare rămâne fără succes. La 15 iulie 1901 părăseşte Parisul, mama sa îl duce la moşia familiei, la Malromé din departamentul Gironde. La 9 septembrie moare în braţele acesteia.

Ca toţi artiştii importanţi, Toulouse-Lautrec este legat de tradiţii şi continuă experienţele marilor maeştri. La început a luat contact cu impresionismul, fiind atras în special de aceia, pe tablourile cărora figurile predomină faţă de peisaje, Édouard Manet, Auguste Renoir. Admiră pe Edgar Degas, în special metoda prin care acesta vizualizează lumina. La începutul anilor nouăzeci, se află în apropierea "nabiştilor" şi a simboliştilor, ceea ce a avut ca rezultat o utilizare mai armonică a culorilor. Litografiile lui Lautrec devin mai decorative, începe epoca lor de strălucire. Nu se rupe de temele aflate aproape de naturalism, în acelaşi timp utilizând în activitatea sa formele sintetice aflate în armonie cu ironia sa atât de caracteristică. Trebuie însă menţionat faptul că poziţia ironică a lui Lautrec nu rezultă din maliţiozitate. Dimpotrivă, comentariile sale satirice sunt pline de simpatie caldă. Aceasta este mărturisită de afişele care o reprezintă pe dansatoarea Jane Avril sau de portretul cântăreţei de cabaret Yvette Guilbert.
În ciuda faptului că Lautrec nu face niciun fel de concesie, deformarea siluetelor nu este lipsită de o anumită gingăşie. Amplificarea importanţei desenului şi a liniei îi dă posiblitatea să redea adevărul realităţii sfârşitului de secol. În aceasta se află importanţa artei lui Toulouse-Lautrec. În acel timp tehnica reproducerii cunoştea o mare dezvoltare: desene în reviste, schiţe în ziare, litografii în caietele-program ale teatrelor, reclame pe pereţi. Toulouse-Lautrec se adaptează cu talentul său la noile forme de comunicare. Atunci când relizează afişe, este obligat să folosească cantităţi de culoare depuse în tuşe uniforme, găseşte soluţii surprinzătoare şi riscante, ceea ce devine în final un element caracteristic al activităţii sale creatoare.

Toulouse-Lautrec şi-a trăit viaţa repede şi cu patimă. În ciuda invalidităţii sale, n-a vrut să ceară milă de la oameni. Şi-a dedicat viaţa artei şi s-a hotărât să şi-o trăiască fără prea multe rezerve. Rezultatul a fost o creaţie singulară care ne umple de admiraţie şi încântare.