sâmbătă, 27 februarie 2010

Elena Teodorini


Ultima divă a secolului al XIX-lea şi prima divă a României, s-a născut pe 25 martie 1857, la Craiova. Era nepoata actorilor Ion Vlădicescu & Raluca Stavrescu si verişoara primara cu Aristizza Romanescu. A început studiul muzicii şi al pianului la vârsta de şase ani. La 14 ani, a plecat în Italia, fiind admisă la Conservatorul de la Milano, la clasele de canto şi de pian. Peste trei ani a debutat ca solistă într-un oraş de provincie, urmând să triumfe, peste alţi trei ani, ca soprană dramatică la Scala din Milano. Elena Teodorini este poate cea mai tânără soprană care a cântat vreodată pe celebra scenă Scala din Milano, avea doar 20 de ani.
Dicţionarul de operă al lui Harold Rosenthal şi John Warack - versiunea franceză aparută la Editura Fayard în 1986 spune despre Elena Teodorini: „Este ultima cântăreaţă a secolului XIX care, înzestrată cu o voce autentică de mezzosoprană, a cântat cu aceleaşi şanse de reuşită şi în roluri a căror ţesătură corespundea registraţiei de falcone sau de soprană, efect caracteristic pentru înţelesul termenului de soprano sfogato“.
The New Grove Dictionary of Music afirmă despre Elena Teodorini că a avut o voce inconfundabilă, egal de valoroasă în rolurile de mezzosoprană, cât şi de soprană dramatică ori lirică.

Din 1881 s-a orientat în special spre repertoriul de soprană. A fost prima artistă din Romania care a cântat la Scala din Milano, fiind aplaudată, neîntrerupt, timp de 15 minute. A cântat în Romania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, la Viena, peste ocean şi în America Latină. Pe parcursul vieţii drumurile ei s-au intersectat cu ale unui număr foarte mare de personalităţi: Giuseppe Verdi, Jules Massenet, Arrigo Boito, Amilcare Ponchielli, Enrico Caruso, Giuseppe De Luca, Mattia Battistini, Franco Faccio, Sarah Bernardt, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, George Stephanescu, Carl Teodor Wagner, Aron Bobescu etc.
Elena Teodorini a strălucit la Scala din Milano la vârsta la care alţii abia îşi fac ucenicia, fiind prima artistă din România al cărei nume a fost încrustat pentru vecie pe placa de marmură a templului liric italian. A fost adulată în Romania, în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, la Viena, peste ocean, în America Latină - paradisul onorariilor fabuloase. Pasionată de scena lirică şi de cea dramatică, Elena Teodorini a refăcut, pe cheltuiala sa, teatrul craiovean întemeiat de tatăl ei.

Ion Irimescu


S-a născut la 27 februarie 1903, în comuna Preoteşti din judeţul Suceava. După absolvirea şcolii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din acelaşi oraş (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile. Între 1924 şi 1928 este student al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han. În timpul studenţiei, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Oprişeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziţia de Pictură şi Sculptură din Bucureşti. În 1930, obţinând o bursă de studii a şcolii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris şi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influenţat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expoziţiile organizate, atât în ţară cât şi în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcţionează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.
În 1956 participă la Bienala din Veneţia, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziţia de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varşovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.
În 1975 donează muzeului oraşului Fălticeni un mare număr de sculpturi şi desene, cu care se infiinţează Colecţia "Ion Irimescu". Este ales în 1978 preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, unde activează până în 1989.
Menţiunea de onoare a Societăţii Artiştilor Francezi (1932), Premiul Fundaţiei Elena şi Anastase Simu (1935), Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii şi Artelor (1942), Maestru emerit al artei (1954), Premiul de Stat clasa I (1955), Artist al poporului (1964), preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Române (1992), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2001), Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română (2001).



La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătoreşte cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viaţă la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.
La sfârşitul vieţii, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăposteşte jumătate din operele sale şi pe care Irimescu le-a donat oraşului (aproximativ 300 sculpturi şi 1000 desene), dând naştere astfel celei mai mari colecţii permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante şi Shakespeare.
La 28 octombrie 2005 marele sculptor moare şi este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprişeni.





joi, 25 februarie 2010

Pianistul Dan Mizrahy s-a stins din viaţă!


Dan Mizrahy, unul dintre cei mai importanţi pianişti şi compozitori din România, a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani. De numele lui Dan Mizrahy se leagă promovarea muzicii lui George Gershwin în România anilor '50. Artistul a studiat pianul încă de la vârsta de patru ani, iar la nouă ani a intrat, cu dispensă de vârstă, la Academia de Muzică din Bucureşti. În 1941, a fost însă exmatriculat din motive rasiale şi a plecat la Ierusalim, unde a fost admis la Academia de Muzică. La absolvirea studiilor în Israel s-a repatriat în România, a urmat Academia din Bucureşti şi a absolvit în 1948. Din 1945, Mizrahy şi-a început cariera solistică, iar din 1949 pe cea de profesor de pian. Între 1951 şi 1953 a fost arestat pentru ceea ce comuniştii numeau atunci reeducare, iar un an mai târziu şi-a reluat activitatea concertistică, sub bagheta lui Sergiu Comissiona.

(articol preluat din ziarul "Atitudinea")

Pe pagina de web a editurii LiterNet, găsiţi articol interesant despre marele muzician, semnat de Oltea Şerban Pârâu.

(http://atelier.liternet.ro/articol/180/Dan-Mizrahy/Gershwin.html)

Dumnezeu să-l odihnească!

miercuri, 24 februarie 2010

Arrigo Boito


Enrico Giuseppe Giovanni Boito s-a născut în 24 februarie 1842 la Padova. A contribuit la refacerea şi la scrierea unor librete pentru operele lui Giuseppe Verdi („Simon Boccanegra”, „Otello”, „Falstaff”).



Înflăcărat de ideile şi muzica lui Richard Wagner, Boito traduce în italiană operele acestuia: „Rienzi” şi „Tristan şi Isolda”.
În istoria literaturii şi muzicii italiene, Arrigo Boito este un nume cunoscut, iar opera lui, "Mefistofele", este considerată o creaţie importantă.



De asemeni, "Nerone" este una dintre operele reprezentative din creaţia lui Arrigo Boito.



S-a stins din viaţă în 10 iunie 1918 la Milano.

Richard Oschanitzky


Richard Waldemar Oschanitzky ar fi împlinit astăzi 70 de ani!

S-a născut la Timişoara în 24 februarie 1939. Între anii 1955 şi 1959 fost studentul clasei de compoziţie condusă de Mihail Jora la Conservatorul din Bucureşti. S-a afirmat începând din 1959 în domeniul jazz-ului, impresionând muzicienii şi publicul prin talentul, ingeniozitatea improvizaţiilor şi tehnica pianistică desavârşită.
Sute de aranjamente şi orchestraţii pentru casa de discuri "Electrecord", Radioteleviziune, pentru spectacole de teatru, muzică originală compusă pentru filme de animaţie şi filme artistice (multe reintrate de câţiva ani în circuitul difuzării la posturi TV româneşti), sute de recitaluri şi concerte de jazz în România, Germania, etc., piese de jazz în stiluri diferite (de la bop, cool, la free-jazz) reprezintă o activitate uimitor de diversă, densă şi valoroasă, concentrată pe durata a numai doua decenii (1959~1979). Suma creativitaţii lui Richard Oschanitzky poate fi descoperită în muzica de film si în opus-urile de jazz cameral si jazz simfonic.
A fost considerat unul dintre cei mai valoroşi compozitori români de muzică de film. A început ca autor de partituri pentru producţiile documentare şi de animaţie realizate la „Sahia Film” şi la „Animafilm”. În 1966 a păşit în universul filmului artistic, odată cu Ştefan Iordache şi Margareta Pâslaru, protagoniştii unui „Film cu o fată fermecătoare”.



A colaborat cu regizori de renume: Malvina Urşianu, Şerban Creangă, Sergiu Nicolaescu. A scris partitura pentru muzicalul „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, pentru „Comedia Gamelor” de Andrei Brădeanu – ambele premiate la concursuri internaţionale.
Anii petrecuţi ca interpret, aranjor, orchestrator şi compozitor în genurile menţionate au favorizat apariţia capodoperei sale: "Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi bigband" din 1971.



Este una dintre puţinele reuşite la nivel mondial în genul de fuziune jazz simfonic. Valoarea creaţiilor lui Richard Oschanitzky este una de nivel mondial.
"Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună, sau proastă - şi atât" (Richard Oschanitzky)
În aceste câteva cuvinte a fost exprimată o concepţie clară, lipsită de prejudecăţi, ce-şi păstrează netulburată modernitatea. Cuvintele acestea simple, precise, au fost rostite de Richard Oschanitzky, unul dintre puţinii muzicieni din lume care au cultivat în egala măsură genuri diverse, aparent antagoniste; simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul aşa-zis “uşor”, jazz.

A colaborat cu marile interprete de muzică uşoară şi de jazz din acea vreme:
Aura Urziceanu,



Ileana Popovici,



În onoarea sa, singura facultate de jazz şi pop din România, din cadrul Universităţii Tibiscus din Timişoara, poartă numele "Richard Oschanitzky".
Începând cu 1999, are loc anual la Iaşi un festival internaţional de jazz care, de asemeni, îi poartă numele.


duminică, 21 februarie 2010

Nina Simone


Nina Simone - rebelă şi revoltată

de Oltea Şerban-Pârâu

S-a născut sub numele Eunice Waymon la Tryon (Carolina de Nord), un mic orăşel turistic din sudul Statelor Unite, în familia cu 8 copii a cuplului de pastori metodişti John şi Mary-Kate Waymon, la 21 februarie 1933. A început să cânte la pian de mică şi spera să se îndrepte către o carieră de concertistă de muzică clasică. La şase ani şi jumătate, Eunice a luat primele lecţii de pian de la domnişoara Massinovitch, "miss Mazy", care o învaţă să cânte Bach şi Beethoven, ajutând-o în paralel să adune bani pentru a se pregăti pentru concursul de admitere la Curtis Institute of Music din Philadelphia. Este respinsă, pentru că era negresă, susţine ea. America anilor '50 ar fi putut accepta oare ideea unei pianiste concertiste afro-americane ? Greu de spus. Ceea ce este sigur este că Eunice, care va studia mai târziu la Julliard School din New York, se va afunda din acel moment în destinul devenit obligatoriu pentru muzicienii afro-americani: club plin de fum, jazz, blues. Din admiraţie faţă de Simone Signoret, îi adoptă prenumele. În scurt timp, Nina Simone entuziasmează publicul cu versiunile ei la "I Love You Porgy" de Gershwin, apoi la "My Baby Just Cares For Me", "I Put A Spell On You" sau "Don't Let Me Be Misunderstood", care va fi reluat de Animals.




Militantă pentru drepturile negrilor

În anii '60, Nina Simone este o militantă activă a Mişcării pentru drepturile civice. Poate fi văzută în permanenţă alături de Martin Luther King, dar şi lângă Stockely Carmichael sau Malcolm X. Ea compune "Young, Gifted And Black", care va deveni un veritabil imn al militanţilor negri, apoi "Mississippi Goddam" (pentru cei patru copii morţi într-un atentat rasist din Alabama, în 1963). Visul de egalitate rasială ia sfârşit o dată cu asasinarea lui Martin Luther King. Un soţ escroc o părăseşte. Pleacă din Statele Unite în Liberia, unde era stabilită prietena ei sud-africană Miriam Makeba. Acolo va rămâne timp de patru ani, după care va petrece cel mai mult timp în Franţa.
Furtunoasă, dezordonată, uneori disperată, Nina Simone revine în anii '80 cu o bulversantă interpretare a cântecului "Ne me quitte pas" al lui Jacques Brel. Aşezată la pian, cu un aer sumbru sau, dimpotrivă, veselă, Nina Simone emoţiona întodeauna. Vocea ei gravă şi puternică a sedus de la început publicul internaţional. Refuzând compromisul, ea şi-a condus viaţa de femeie afro-americană cu hotărâre, chiar dacă din această cauză a trebuit să treacă prin diferite probe. Va pierde mult: bani, amanţi, chiar demnitatea. În Africa, "patria ei ancestrală", Nina Simone s-a angajat în lupta împotriva inegalităţilor şi intoleranţei. Şi-ar fi dorit să moară pe continentul strămoşilor ei.




Ca numeroase figuri ale muzicii negre din generaţia ei, muzicieni de blues sau pionieri ai rockului precum Chuck Berry, Nina Simone a fost la începutul carierei victima unor manageri lipsiţi de scrupule. În tinereţe a semnat contracte nefavorabile, care o vor conduce către regrete (din păcate, tadive). Astfel, în 1987, atunci când cântecul ei "My Baby Just Cares For Me" a cunoscut o a doua carieră în cadrul unei campanii publicitare Chanel, ea nu va beneficia practic de nici un venit suplimentar, pentru că cedase drepturile de autor anterior acelui moment pentru o sumă forfetară. Ca şi Ray Charles - al cărui echivalent feminin poate fi considerată - Nina Simone s-a bucurat întotdeauna de o mare popularitate în Europa.

Principalele cântece interpretate de Nina Simone de-a lungul carierei au fost "I Love You Porgy" (1959), "My Baby Just Cares For me" (1960, a doua carieră în 1987), "I Put A Spell On You" (1962), "Don't Let Me Be Misunderstood" (1964), "Mississipi Goddam" (1966), "To Be Young, Gifted And Black" (1969), "Why The King Of Love Is Dead" (1968, inspirat de asasinarea lui Martin Luther King), "Ain't Got No - I Got Life" (1969, extras din comedia muzicală Hair), "To Love Somebody" (1969), "Here Comes The Sun" (1970), "Baltimore" (1978).


Prin capriciile, extravaganţele şi talentul ei, Nina Simone încarna "diva de jazz prin excelenţă, un amestec de exigenţă şi revoltă cu caracter fantast, uneori violent". În 1995, un tribunal francez o condamna la opt luni de închisoare pentru că rănise cu un pistol un adolescent care se juca în preajma proprietăţii ei de la Bouc-Bel-Air, făcând prea mult zgomot, după gustul ei. În 1987, la relansarea publicitară a cîntecului "My Baby Just Cares For Me", ea a refuzat să cânte piesa pe scenă, spre dezamăgirea publicului epocii, care nu înţelegea de ce ea nu accepta să cânte o temă care se bucura de o a doua tinereţe în circuitul radiofonic.

În momentul morţii, Nina Simone lucra la un proiect muzical. Ultimul ei album, Single Woman apăruse în 1994 la Warner. Cântăreaţa, care nu s-a oprit niciodată din cariera concertistică, urma să susţină spectacole în acest an în Australia, Japonia şi Statele Unite.

(acest articol a fost preluat de la http://atelier.liternet.ro/articol/334/Oltea-Serban-Parau/Nina-Simone-rebela-si-revoltata.html)


Margot Fonteyn


S-a născut sub numele Margaret sau Peggy Hookham la Reigate,Surrey, ca fiică a unui inginer englez şi soţiei acestuia, Hilda. Aceasta din urmă era copilul nelegitim al industriaşului brazilian Antonio Gonçalves Fontes şi al unei tinere dintr-o familie irlandeză protestantă, Evelyn Maud Acheson.
Devreme în cariera ei de balerină, Margaret a abandonat numele ce i se părea fără strălucire Hookham în favoarea celui, mai exotic, al bunicului Fontes, ulterior schimbându-l în Fonteyn (aşa cum a procedat şi fratele ei, fotograful Felix Fonteyn). Şi prenumele şi l-a preschimbat în Margot.
Familia a peregrinat multă vreme dupa necesităţi impuse de munca tatălui. Conştientă de talentul fetiţei, mama ei a înscris-o pe Margaret (la început şi pe fratele ei, Felix) la lecţii de balet, încă de la vârsta de patru - cinci ani. Mai întâi la o şcoală din localitatea natală, apoi în timpul sejurului lor la Baling, în Malaya, vreme de 3 ani la şcoala de balet a lui Grace Bosustow [1]. [2] O întrerupere silită de transferul activităţii tatălui (inginer al unei companii de tutun) la Louisville,Kentucky în SUA a fost prilejul unor lecţii de step dance, nemulţumitoare din punctul de vedere al elevei şi a părinţilor. Mutarea familiei în China (pe rând la Tianjin, Hong Kong şi Shanghai) a permis revenirea lui Margaret la studiul temeinic al baletului, vreme de alţi doi ani, la studioul din Shanghai al lui George Goncharov. Într-o vacanţă la Londra în această perioadă a mai fost şi eleva lui Nikolai Legat şi a asistat la câteva spectacole de balet la Old Vic având drept solişti pe Alicia Markova, Anton Dolin şi Lopokova, care au lăsat asupra ei o impresie extraordinară. Întoarsă cu ai săi, la 14 ani, la Londra, a continuat să se perfecţioneze sub supravegherea Verei Volkova şi a prinţesei Serafina Astafieva. După lecţii urmate la Paris cu altecâteva din marile maestre ale baletului clasic din vremea aceea - Olga Prebrajenskaia şi Mathilde Ksessinskaya, amândouă eleve ale lui Marius Petipa, Margot Fonteyn s-a alăturat şcolii Baletului Regal, pe atunci denumit Teatrul Wells al lui Sadler (Vic-Wells) de sub conducerea lui Ninette de Valois. În anul 1934 a debutat în baletul „Spărgătorul de nuci” în rolul unuia din cei 32 de Fulgi de zăpadă. În continuare s-a perfecţionat în cadrul companiei, cu Ninette de Valois, Tamara Karsavina,ş.a., şi urmărind de aproape munca vedetei ansamblului, Alicia Markova.

A dansat alături de principalii solişti masculini ai Baletului regal englez, inclusiv Robert Helpman, cu care a format în anii 1940 un cuplu de succes, cu Michael Somes cu care a dansat în deceniul următor,şi cu David Blair. Iar în 1962, la vârsta de 42 ani, când cântărea deja perspectiva retragerii, a început prodigioasa ei colaborare cu tânărul transfug de 23 ani de la Baletul Kirov din Leningrad, Rudolf Nureiev, aceasta prin producţia „Giselle” a companiei Baletului Regal (premiera la 21 februarie 1962) „Ea reprezintă pentru mine tinereţea eternă” s-a exprimat despre ea Nureiev. [3] Iar în altă parte: „În finalul Lacului Lebedelor, când ea părăseşte scena în splendidul ei costum alb, aş urma-o până la capătul pământului". Legătura profesională dintre cei doi a continuat până la retragerea ei oficială din activitate, în 1979. În 1963 Sir Frederick Ashton a creat pentru cei doi o adaptare a „Damei cu camelii” a lui Dumas fiul, „Marguerite şi Armand”. De asemenea au apărut împreună in cadrul Baletului regal într-un spectacular „Romeo şi Julieta” (pe muzica lui Prokofiev(1965) în coregrafia lui Kenneth MacMillan, iniţial concepută pentru cuplul Lynn Seymour şi Christopher Gable. De asemenea, într-o versiune cinematografică a spectacolului cu „Lacul lebedelor”(1967) realizat cu Baletul de Stat din Viena, în „Les Sylphides” (pe muzica de Chopin, orchestrată de Glazunov) şi în „Le Corsaire Pas de Deux” (din baletul lui Adolphe Adam. Fonteyn şi Nureiev au rămas prieteni loiali pe tot parcursul anilor, în pofida diferenţelor de vârstă, de mentalitate şi de temperament. În anul 1967 cei doi au fost arestaţi după un spectacol la San Francisco, la o descindere a poliţiei în timpul unei petreceri la Heigh-Ashbury la care fuseseră invitaţi . Şi după ce Margot Fonteyn s-a retras la ferma ei de vite din Panama a continuat să stea de vorbă cu Nureiev la telefon de mai multe ori pe săptămână, deşi nu avea în casă un aparat de telefon la îndemână. Iar când ea s-a îmbolnavit de cancer Nureiev a ajutat-o la plata multora din tratamentele medicale şi a vizitat-o frecvent, în ciuda programului său foarte încărcat şi a propriilor sale probleme medicale (s-a îmbolnăvit el însuşi de SIDA şi a decedat în urma complicaţiilor acestei boli în anul 1993). Într-o emisiune documentară despre Fonteyn Nureiev a afirmat că ei doi au dansat cu "un singur corp şi un singur suflet" şi că Margot a fost tot ce a avut. In lumea extrem de competitivă a baletului, Margot Fonteyn a fost renumită şi pentru înaltul ei profesionalism, şi pentru loialitatea faţă de prietenii ei. Poziţia ei de mare stea a ansamblului Baletului Regal nu a pus nici un fel de obstacole în faţa directoarei Ninette de Valois în a cultiva şi alte talente ca Nadia Nerina, Svetlana Beriosova, Lynn Seymour sau Antoinette Sibley.

Margot Fonteyn a avut în anii 1940 o lunga relaţie intimă dar fără căsătorie, cu compozitorul şi dirijorul Constant Lambert, care a jucat un rol de seamă in cariera ei si in general în activitatea ansamblului Baletului regal. În anul 1955 ea s-a căsătorit cu dr.Roberto Arias, diplomat din Panama, aflat în oficiu la Londra, şi cunoscut ca playboy. În anul 1954 Margot Fonteyn a devenit preşedinta Academiei Regale de Dans, iar în anul 1956 regina Elisabeta a II-a i-a conferit titlul de Dame a Imperiului Britanic. . Din 1959 a devenit free-lancer până spre sfârşitul anilor, după care a interpretat roluri minore ca oaspete - ca de pildă Lady Capulet in „Romeo şi Julieta”. Căsnicia a fost la început destul de problematică din cauza aventurilor extraconjugale ale sotului. Pe deasupra, Margot Fonteyn a fost o dată arestată în urma unui complot antiguvernamental în care a fost implicat dr.Arias. În anul 1965 un rival politic l-a impuşcat pe Roberto Arias şi l-a rănit sever, lăsându-l cvadriplegic pe tot restul vieţii. Pentru a putea face faţă cheltuielilor de îngrijire a soţului ei, Fonteyn a continuat să lucreze până ce a împlinit 60 de ani, in 1979,. deşi suferea de artrită la picior. La celebrarea retragerii ei din activitatea artistică publică i s-a acordat oficial de către Baletul Regal titlul de prima ballerina assoluta. In 1990 Baletul Regal a executat un spectacol de gală special pentru a colecta donaţii în favoarei lui Fonteyn, care ajunsese fără resurse suficiente din cauza cheltuielilor medicale şi de asistenţă pentru soţul ei. La scurt timp după decesul lui, lui Margot Fonteyn i s-a decelat un cancer care s-a dovedit fatal.

joi, 18 februarie 2010

Michelangelo Buonarroti


Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al treilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni şi ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florenţa, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică şi soţie de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească şcoala, deşi părinţii lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica şi să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura şi, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florenţa aparţinând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuşi, dorinţa de a lucra în marmură nu-l părăseşte; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenţei. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaşte pe artiştii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceştia sa afla şi poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuţii despre Homer, Virgiliu, despre Dante şi Petrarca.



Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor şi Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăseşte palatul şi se întoarce la casa părintească. Florenţa traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneţia, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia şi realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florenţa în 1495, o dată cu restabilirea păcii, şi - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul şi imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura "Il bambino". În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primeşte câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario şi a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumuseţe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florenţa, realizează statuia lui David, precum şi alte opere de sculptură şi pictură, printre care Tondo Doni şi Tondo Pitti, care trezesc admiraţia concetăţenilor săi.



În anul 1505, papa Iuliu al II-lea îl cheamă la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine , după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmoră. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârşindu-l abia în anul 1545. Papa Iuliu II îl însărcinează în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatcanului, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.




În anii următori, Michelangelo se dedică realizării decoraţiilor pentru faţada bisericii San Lorenzo din Florenţa, rămase însă în stare de proiect, şi construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florenţa devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detaşamentele papale şi imperiale. Michelangelo primeşte funcţia de inspector al fortificaţiilor. Florenţa capitulează în anul 1530 şi de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care face parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea oraşului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfăşurate în biserica San Lorenzo şi la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câţiva ani.




În anul 1534, papa Clement al VII-lea îl aduce din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârşitul vieţii. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecăţii de Apoi. Când la 31 octombrie 1541 papa Paul al II-lea, urmaşul papei Clement, dezveleşte pictura, toţi cei prezenţi rămân uimiţi în faţa tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Iisus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltaţi de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.
În anul 1549 este numit de papă "arhitect-şef şi constructor al bisericii Sfântul Petru", pentru a continua construirea bazilicii, începută de Bramante. Până la sfârşitul vieţii se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcţia palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieţii Capitoliului şi pentru cupola bazilicei Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florenţa şi altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinţei artistului, corpul său va fi dus la Florenţa, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.
Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, graţie grupurilor statuare Pietà şi David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât şi la Florenţa.



Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradiţional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferinţa ei înobilează dragostea şi frumuseţea, cufundată în durere, stă cu capul uşor aplecat, ţinând tragic în braţe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului şi contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.
Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenţei. David apare ca un personaj plin de energie şi forţă, chipul minunat finisat şi privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât şi brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălţime de patru metri, personifică forţa şi siguranţa. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piaţa Signoria din centrul Florenţei. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piaţă fiind ocupat de o copie.



Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănţuit şi Sclav murind (prevăzuţi pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (aşa zişii Giganţi), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florenţa. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinereţe printr-un dramatism impresionant.



Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală sub formă de frescă - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană.

"Poţi să citeşti toate tratatele despre frumuseţea sublimă, şi tot nu vei înţelege această noţiune. Intră însă în Capela Sixtină şi roteşte-ţi privirea: aici vei descoperi frumuseţea în esenţa ei pură" (E. Castelar y Ripoll, 1872). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi, depunând un efort istovitor. Renunţă la ajutoarele pe care le adusese de la Florenţa şi în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: "Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare." Partea centrală, pe axa bolţii, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. De ambele părţi ale acestor picturi sunt înfăţişate sibile şi prooroci. Michelangelo foloseşte culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, şi-au recăpătat în întregime prospeţimea.



Decorarea pereţilor altarului din Capela Sixtină - o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfăţişat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată şi îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veşnice. Vreme de mulţi ani, această operă va fi umbrită de prejudecăţile puritane ale epocei. În anul 1564, papa Pius al IV-lea a poruncit să se picteze o draperie menită să acopere goliciunile personajelor. Creaţia lui Michelangelo a rămas neînţeleasă vreme de două secole şi adesea a fost acuzată ca fiind "perversă" sau că "încalcă convenienţele".
Michelangelo avea 75 de ani când afirma: "Pictura, şi mai ales fresca, nu este o ocupaţie pentru cei ce au trecut de o anumită vârstă". Tocmai terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III-lea, cunoscută şi sub numele de Capela Paulină. Frescele prezintă momente importante din viaţa apostolilor care au fundat Biserica Catolică: crucificarea Sfântului Petru şi convertirea lui Saul.

În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de "arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal". În 1539 contribuie la sistematizarea pieţei Capitoline din Roma, proiectul său a început totuşi să se realizeze abia în 1560 şi s-a definitivat în secolul al XVII-lea. Alte opere arhitecturale ale lui Michelangelo sunt: Capela familiei de Medici şi Librăria Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese şi cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi.



Ultimul proiect arhitectonic al lui Michelagelo este biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocletian. Construcţia a fost realizată la cererea Papei Pius IV formulată în 1561. Pentru a folosi coloanele originale din granit, Michelangelo a înălţat podeaua cu 2 m. Bolta centralã, ridicatã de artist în 1571, este albă, lipsitã de picturi sau ornamente, dar plină de maiestate, bine conservată şi astăzi. Acest proiect, de o mareţie cu adevărat impresionantă, nu a fost finalizat de Michelangelo datorită morţii artistului.

Miloš Forman


S-a născut la 18 februarie 1932 în localitatea Cáslav din Cehoslovacia. Fiu al unui tată evreu şi a unei mame protestante, a rămas orfan de la o vârstă fragedă după ce părinţii au murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde se găseau pentru că făceau parte din Rezistenţa Cehă. După război, Miloš a urmat cursurile şcolii Krále Jirího din oraşul Podebrady, unde i-a avut colegi de pe Václav Havel şi fratii Mašín. Mai târziu a urmat cursurile de regie ale Şcolii de Cinematografie din Praga.
La începutul carierei sale, a realizat numeroase scurt metraje. Apoi, primul său film de lung metraj a fost « Asul de pică » în 1963, film ce l-a făcut cunoscut dincolo de graniţele ţării. Dintre filmele sale realizate în Cehoslovacia: "Dragostea unei blonde", "Balul pompierilor". A regizat numeroase comedii. În 1968 URSS împreună cu aliaţii săi din pactul de la Varşovia au invadat ţara pentru a pune capăt “Primăverii de la Praga“. Forman se găsea la Paris negociind regia pentru primul său film american.


Societatea de producţie cehoslovacă l-a concediat, considerând că este plecat ilegal din ţară. Felicitându-se că este ilegal la Paris, Miloš a plecat la New York. Îl găsim apoi ca profesor la Universitatea din Columbia şi codirector împreună cu Frantisek Franek la divizia de cinema din Columbia.
Printre studenţi i-a avut pe : Kathryn Bigelow, Martin Brossollet, Yves Lavandier, Ntshaveheni Wa Luruli şi James Mangold. Unul din protejaţii lui a fost viitorul director James Mangold. Cu toate dificultăţile pe care le-a întâmpinat, a început să regizeze şi în America: "Taking Off" în 1971, despre middle class americana, dar apoi a schimbat registrul comic pe unul total diferit, obţinând un veritabil succes cu ecranizarea romanului lui Ken Kesey "Zbor deasupra unui cuib de cuci" din 1975 film ce a câştigat 5 premii ale Academiei inclusiv cel pentru Cel mai bun regizor.


În 1977, a devenit cetăţean al SUA. În 1979 a semnat versiunea cinematografică a comediei muzicale de pe Broadway: "Hair" şi a realizat o vastă frescă a Americii la început de secol XX în "Ragtime" din 1981. Un alt succes deosebit a fost filmul Amadeus, din 1985, o adaptare a piesei lui Peter Shaffer despre viaţa lui Mozart văzută de Salieri: cu acest film a câştigat 8 premii ale Academiei.


Realizează alt film cu tentă biografica: "Larry Flynt", în 1996, pentru care a primit Ursul de Aur la Berlin. Filmul este portretul magnatului american al presei pornografice, fondatorul revistei Hustler. În 1997 a primit Globul de Cristal pentru contribuţia sa importantă în cinematografia mondială, în cadrul Festivalului de Film de la Karlovy Vary.


Apoi "Man on the Moon" din 1999, câştigă premiul Ursul de Argint la Berlin, pentru punerea in scenă a unui film inspirat din viaţa comicului american Andy Kaufman. În 2007 s-a aplecat spre biografia lui Goya în "Goya's Ghosts" ceea ce i-a permis să-l regăsească pe scenaristul Jean-Claude Carrière.

luni, 15 februarie 2010

George Ivaşcu


Îndrăgitul actor şi director al Teatrului Metropolis, s-a născut la 15 februarie 1968, în Bucureşti. A absolvit Academia Română de Teatru şi Film în 1993, la clasa profesorului Gelu Colceag.
A jucat numeroase roluri în teatru, teatru radiofonic, televiziune şi filme de lung metraj, în ţară şi peste hotare. Regizor, conferenţiar universitar, doctor la U.N.A.T.C. din Bucureşti şi Sibiu, George Ivaşcu este doctor în Artele Spectacolului cu tema "Logica absurdului în arta spectacolului din secolul XX".




În 2005, a jucat în serialul de comedie „Cuscrele“, difuzat de Naţional TV, în care le-a avut partenere pe Draga Olteanu-Matei şi Rodica Popescu-Bitănescu. George Ivaşcu l-a interpretat atunci pe Aristide Supusu, un bărbat „terorizat“ de soacră şi nevastă.
În anul 2006 a înfiinţat Teatrul Metropolis din Bucureşti, până atunci fiind actor la Teatrul Naţional I.L. Caragiale.



Dintre piesele de teatru în care a realizat interpretări memorabile se numără „A douăsprezecea noapte“ şi „Cei doi tineri din Verona“ de William Shakespeare, „Căsătorie în stil olandez“ de Carlo Goldoni, , „Galy Gay“ de Bertolt Brecht, în cadrul Teatrului de Comedie, sau „Amanţi însângeraţi“ de Chikamatsu Monzaemon, „Anna Karenina“ de Lev Tolstoi, „Mofturi la Union“ de IL. Caragiale, „Crimă pentru pământ“ de Dinu Săraru, la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti.


Jane Seymour


S-a născut la data de 15 februarie 1951 în Hayes, Middlesex, Anglia, sub numele de Joyce Penelope Wilhelmina Frankenberg, fiind fiica lui John Frankenberg, medic ginecolog şi a Mieke van Trigt, mama de origine olandeză.
A debutat pe scenă la vârsta de 13 ani îca dansatoare în Festivalul de balet de la Londra, după terminarea studiilor de la Şcoala de Arte Educaţionale. Mai târziu, în 1969, apare în "Oh!What a Lovely War", iar în 1970 în rolul lui Lilian Stein, din "The Only Way".



În 1973 intră în distribuţia, filmului "Live and Let Die" din seria James Bond, apoi în serialul "The Odine Line" şi, tot în acelaşi an, apare în seria " Frankestein: The True Story". Cariera ei se consolidează prin apariţia ei într-o serie de filme de televiziune. În 1980 joacă alături de Christopher Reeve, în "Somewhere in Time", iar în 1981, în mini seria "East of Eden", rol ce îi aduce un Glob de Aur în 1982.



În 1988, cu rolul din "Onassis The Richest man in the World", câştigă un Emmy şi tot în 1988 apare în "War and Remembrance", interpretând-o pe Natalie Henty, rol ce îi aduce o nominalizare la acelaşi premiu. Din 1993 până în 2001, Jane interpretează cel mai celebru personaj al ei, în serialul de succes "Dr.Quinn", alături de actorul Joe Lando. În 1996 câştigă din nou Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă într-un serial de televiziune cu rolul din Dr.Quinn.



În 1999 şi în 2001 continuă aventurile din serialul Dr.Qiunn. În 2004 are o apariţie în serialul "Law & Order: Special Victims unit". În 2005 apare în distribuţia serialului "Smallville", şi tot în 2005 apare în filmul "Wedding Crashers".




vineri, 12 februarie 2010

Steve Hackett


S-a născut la 12 februarie 1950, în Pimlico, un mic cartier situat în centrul Londrei. Şi-a început studiile la Sloane Grammar School din Chelsea. De mic a fost obişnuit cu diverse instrumente muzicale, nefiind însă atras în mod special de chitară, până la vârsta de 12 ani, când a început să studieze, cântând pe note. La 14 ani, a început să înveţe singur instrumentele cu coarde şi să experimenteze gamele muzicale. Cel mai mult a fost influenţat de muzica lui J.S.Bach şi a lui Mario Lanza.
Primele trupe cu care a colaborat au fost Canterbury Glass şi Sarabande, iar primele înregistrări ale sale au loc în 1970, alături de trupa Quiet World, în care fratele său, John Hackett cânta la flaut. Steve a plecat însă la scurt timp după apariţia unicului lor album, "The Road".



Steve, în timp ce-şi căuta o nouă trupă cu care să colaboreze, a dat un anunţ în revista Melody Maker. Anunţul, în care Steve declara că este "determinat să facă eforturi dincolo de formele existente ale muzicii obişnuite",i-a atras atenţia lui Peter Gabriel de la Genesis, care l-a contactat. Grupul Genesis îşi pierduse de puţin timp unul din membrii săi fondatori, chitaristul Anthony Phillips. Hackett a fost astfel cooptat în celebrul grup, în decembrie 1970.
Primul album scos alături de Genesis, a fost "Nursery Crime", în 1971. Steve s-a evidenţiat imediat în cadrul grupului, schimbând sound-ul partiturilor de chitară.
A cântat în cadrul grupului Genesis aproximativ 7 ani, până în octombrie 1977, perioadă în care a scos alături de colegii săi, cele mai reprezentative albume semnate de prestigioasa trupă.




Din 1978 îşi continuă cariera solo cu albumul "Please Don't Touch", după ce, în 1975, scotea primul său album, "Voyage of the Acolyte". La primul album însă, colaborarea cu Mike Rutherford şi Phil Collins, colegii săi de la Genesis, a făcut ca sound-ul acestui album să semene aproape în totalitate cu cele scoase de trupă.




Următoarele două albume ale artistului, au abordat o atmosferă de rock progresiv mai accentuată. Atât "Spectral Mornings" din 1979, cât şi "Defector" din 1980 au figurat pe locurile fruntaşe din TOP 40 al albumelor din SUA şi Marea Britanie.
Prima schimbare majoră în stilul interpretativ al lui Steve Hackett s-a produs în 1981, odată cu apariţia albumului "Cured". Deşi albumul conţine unele piese progresive şi clasice, reprezentative pentru Hackett, albumul are o abordare mai apropiată de muzica pop. Albumul a mai fost remarcat, de altfel, şi prin absenţa instrumentiştilor de marcă cu care Steve îşi obişnuise publicul. Deşi în SUA acest album nu a fost foarte bine cotat, în Marea Britanie a ajuns totuşi pe locul 15 în topuri.



Au urmat albumele "Highly Strung" în 1982, un album cu elemente de muzică electronică, iar în 1984, "Till We Have Faces" îmbină stilul propriu al lui Hackett cu elemente de percuţie din muzica sud-americană. Aceste insert-uri de muzică sud-americană(braziliană, mai precis) vin după colaborarea lui Steve din 1983, la albumul artistului brazilian Richie "Voo de Coração".



Din 1986 Steve fondează un nou super grup, denumit GTR, alături de Steve Howe de la Yes, Max Bacon, Phil Spalding şi Jonathan Mover, dar părăseşte rapid proiectul, în urma neînţelegerilor financiare şi manageriale ale grupului.
Cariera solo a lui Steve a continuat printr-o serie de înregistrări de muzică experimentală, îmbinând elemente acustice cu efecte de chitară. Unul dintre cele mai reprezentative albume din această categorie este "A Midsummer Night's Dream" din 1997, în care Steve este acompaniat de Orchestra Filarmonică din Londra.



În luna iunie a anului 2009, Steve Hackett a anunţat lansarea unui nou album, în colaborare cu câţiva artişti de renume, printre care, chiar chitaristul Anthony Phillips, pe care l-a înlocuit la începutul carierei sale de la Genesis. Albumul intitulat "Out of the Tunnel's Mouth" a apărut în luna noiembrie 2009. În luna august a aceluiaşi an, editura Wymer Publishing a publicat o biografie autorizată a lui Steve Hackett, intitulată "Sketch-urile lui Hackett", scrisă de Alan Hewitt.

Franco Zeffirelli


S-a născut la data de 12.02.1923 la Florenţa, numele său adevărat fiind Gianfranco Corsi. După decesul mamei sale, survenit în urma unei tuberculoze, Franco este crescut de o verişoară de-a tatălui său. În perioada postbelică studiază arta şi arhitectura la Universitatea din Florenţa şi lucrează cu regizori precum Vittorio DeSica, Roberto Rossellini şi Luchino Visconti. În 1946 se alătura lui Luchino Visconti ca actor şi regizor. După colaborarea cu Visconti la "La terra trema" şi alte câteva filme, îşi orientează atenţia spre teatru. Prima mare realizare ca decorator de teatru o reprezintă "L’Italiana in Algeri" pentru celebrul teatru La Scala din Milano. A lucrat la nenumărate alte piese de operă şi teatru, precum "La traviata", "La Boheme", "Tosca", "Falstaff" şi "Carmen".



Realizează primul lung metraj în 1957: "Camping". Pasionat de Shakespeare, realizează "Romeo şi Julieta" (1968), iar mai târziu "Hamlet" (1990) cu Mel Gibson şi Glenn Close. După mai mulţi ani de absenţă, revine pe platouri în 1996 cu "Jane Eyre", "Un ceai cu Mussolini" (1999), în 2002 cu "Callas forever", iar în 2005 cu "Tre fratelli". În 1999, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Karlovy Vary primeşte Globul de Cristal pentru contribuţii artistice de excepţie în lumea cinematografiei. În noiembrie 2004 primeşte din partea Regatului Unit rangul de Cavaler de Onoare.


Zeffirelli s-a născut şi s-a format la Florenţa într-o atmosferă bilingvă(familia avea multe contacte cu un grup de intelectuali britanici, care l-au inspirat mai târziu în realizarea filmului "Tea with Mussolini" (1999).
În timpul celui de-al doilea Război Mondial a luptat la partizani inainte de debarcarea soldaţilor britanici ai primului regiment de scoţieni, unde a servit drept translator. Debutul său ca realizator de cinema s-a produs în 1957 în comedia, "Camping", în care juca – pe atunci debutantul - Nino Manfredi.
În anii '60 şi–a scris şi pus în scenă propriile “opere “ pe scenele teatrelor din Londra şi New York, după care a trecut la cinema. Dintre montările făcute sub bagheta sa, printre cele mai importante sunt: "Tosca" la Royal Opera House(1964) cu Maria Callas şi Tito Gobbi, şi mai multe opere la Metropolitan Opera House din New York, incluzând "Boema" şi "Turandot".



Prietenia sa cu Maria Callas a pus-o pe pânza cinematografului în filmul "Callas Forever", unde Jeremy Irons interpreta un personaj ce părea a fi chiar Zeffirelli.
Dar începutul carierei de “regizor de succes“ a început cu ecranizarea piesei "Îmblânzirea Scorpiei a lui William Shakespeare în 1967(The Taming of the Shrew) avand în distribuţie un cuplu foarte în vogă în acea perioadă: Richard Burton şi Elizabeth Taylor.

Lovitura de graţie o va da cu ecranizarea altei piese de Shakespeare, cu "Romeo şi Julieta", făcând din această versiune, “cea mai realizată“ versiune de până atunci(şi până acum), reuşind un succes de renume pe plan mondial. Filmul a marcat o epocă în creaţia regizorului. După aceasta, Zeffirelli a început o carieră destul de neregulată, cu filme bune şi comune, rezultate deosebit de interesante alături de Plácido Domingo("La traviata" şi "Otello") şi luxoasa versiune a lui "Hamlet" din 1990 şi primită cu entuziasm de public.



De altfel în 1977 a produs un film ambiţios pentru cinematografie şi televiziune, film numit "Jesus of Nazareth", cu distribuţia extrem de convingătoare a lui Robert Powell şi cu o durată de aproape 6 ore. Este una din versiunile cele mai vizionate ale vietii lui Isus, dintre cele 140 de versiuni făcute. Este cea mai difuzata în perioada Săptămânii Mari în toate ţările creştine de pe glob.

joi, 11 februarie 2010

Spectacol de poveste cu cei 4 muşchetari


Marţi, 9 februarie, clubul Mojo din capitală a fost gazda a încă unui spectacol „de poveste”. Amfitrionii au fost, pentru prima oară în acest an, „cei patru muşchetari” ai folk-ului autohton, aşa cum au fost denumiţi de către public; este vorba despre Ovidiu Mihăilescu (Porthos), Puiu Creţu (D’Artagnan), Eugen Avram (Aramis) şi Dan Caramihai (Athos).
Deşi începutul spectacolului a avut loc cu puţină întârziere(din pricina vremii, desigur), „muşchetarii” au început în forţă. Primele melodii a fost cântate la unison de către Ovidiu, Puiu şi Dan, care au reuşit să „introducă” pofta de folk în sală. Au cântat „Balada pentru Daniela”, urmată de un fel de „imn” al folk-ului „Tânăr şi liber”. După scurtul moment de trio de la începutul spectacolului, Athos, Porthos şi d’Artagnan s-au retras pentru a-i face loc pe scenă lui Aramis(nu că ar semăna Eugen cu renumitul abate; alura de muşchetar retras este de vină...). Vorba lui Marius Matache, ce stă în penumbră şi vânează orice mişcare: „Publicul e cuminte şi ascultător”. Şi am avut ce auzi!



Eugen Avram a început « duelul » cu un fel de lamento, adresat probabil unei posibile iubite (se apropie Valentine’s Day?)sau poate chiar pubicului: „Te-aş înţelege din priviri”. Apoi a trecut la “fandări” şi atacuri ceva mai convinse: „Cântec pentru tine”, „Indiferent ce spune lumea”, „Mi-e dor de tine” sau „Ce bun e vinul demisec” au fost doar câteva dintre melodiile care au făcut deliciul spectacolului. În finalul recitalului său, Eugen a făcut din nou un gest frumos, amintindu-ne de Vali Sterian şi al său „Cântec de oameni”.



A urmat din nou Puiu Creţu, singurel de data asta. După un superb „Cântec nebun” şi o „Despărţire în flori”, Puiu, a invitat-o alături de el pe Andreea, una dintre componentele trupei Lemn Dulce din Curtea de Argeş. Rezultatul a fost un moment muzical de o excelentă valoare. „Până ora se-ntunecă”, „Dragoste în fân” şi „Puterea să alegi” au făcut unele persoane din public să cânte la un loc cu cei doi artişti.

Apoi Puiu şi Andreea au lansat bomba: „Blowing In The Wind” a lui Bob Dylan, cu versurile lui „Moţu” Pittiş l-au atras şi pe Dan Caramihai, care a intrat în „duel” cu muzicuţa.



Dan Caramihai, a ieşit în faţa noastră cu o piesă nouă, pe splendidele versuri ale lui Nichifor Crainic. „Unde sunt cei care nu mai sunt?” a produs o uşoară melancolie în rândul publicului. Cu o linie melodică diferită de varianta lui Tudor Gheorghe, piesa a avut un succes veritabil în rândul celor prezenţi. A fost unul dintre puţinele momente în care lumea din jur nu s-a mai auzit. „Athos”-ul folk-ului autohton a continuat apoi cu câteva piese mai cunoscute şi, binenţeles, cu celebrele sale piese cântate din nou în formulă de trei, în limba armâneascâ: „La hoara armîneascî” şi „La musata armîna” au făcut publicul să ţină ritmul cu palmele.



Ultimul muşchetar al serii a fost Ovidiu Mihăilescu, ce a intrat pe scenă în timp ce publicul deja o striga pe „Lily”.


Însă Ovidiu a dovedit că e rezistent la „represalii” şi a început cu o replică fermă: „Fericit-nefericit” a fericit până la urmă şi cei mai nefericiţi spectatori aflaţi în club! Ovidiu a continuat apoi cu câteva piese cunoscute, înveselind atmosfera care începea să semene mai mult cu un chef. A venit şi cu o piesă nouă în care declara convins că „Nu cred”. Noi însă credem cu tărie (nu vă gândiţi la ţuici!) că acolo unde cântă Ovidiu şi ceilalţi muşchetari vor fi întotdeauna seri de poveste.



Pentru seara următoare, e-Folk împreună cu Clubul Mojo Brit Room, pregătesc un alt spectacol surpriză, dedicat folk-ului de munte. Organizatorii promit că vor striga catalogul la „MUNTOMANI”, fără să pună absenţe de data aceasta. Invitaţii acestei seri sunt nume cunoscute din folk-ul montan: este vorba despre Titus Constantin, Florin Marian (Steaua), Cristina Dragomir (Kasu), Răzvan Bineaţă (Vampiru), Costică David şi Banderas. Ei vă vor povesti despre munte, cabane, brazi, multă liberate şi, de ce nu, despre “Copiliţe fără minte”. Motiv pentru care, vă îndemnăm să nu rataţi întâlnirea cu folk-ul de bună calitate! Spectacolul va avea loc marţi, 16 februarie 2010, de la ora 20.30. Biletele se pot cumpăra direct de la barul Clubului Mojo Brit Room din strada Gabroveni nr. 14.

Partenerii media ai acestui eveniment sunt, ca de obicei, Radio Lynx, ForeverFolk, FolkBlog, 4Arte, Mixul de Cultură, Radio3net Florian Pittiş, InConcert, Muzica bună, Metropotam, iConcert, Folk4Me, Let’s Rock şi GoingOut LifeStyle.
Pentru informaţii şi rezervări puteţi suna la unul din numerele de telefon:
0727.126.620 sau 0760.263.496

marți, 9 februarie 2010

Alina Bercu


S-a născut la Câmpina în 1990 şi a început studiul pianului la vârsta de 7 ani cu profesoara Magdalena Toma. Un an mai târziu devine eleva profesoarei Stela Drăgulin de la Facultatea de Muzică din Braşov, sub îndrumarea căreia a debutat la vârsta de 9 ani pe scena concertistică.
Din toamna anului 2006, la vârsta de numai 16 ani, Alina Bercu a fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Weimar (Germania) la clasa profesorului Grigory Gruzman, continuând în paralel învăţământul liceal la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov.

Alina Bercu a susţinut numeroase recitaluri şi concerte pe marile scene din Europa, America şi Asia, împreună cu renumite ansambluri simfonice româneşti, dar şi din străinătate: Orchestra de Cameră şi Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Române şi Orchestra George Enescu din Bucureşti, Bergische Symphoniker din Remscheid şi Mozart Orchester din Hamburg, Filarmonica de Stat din Viena, Gesellschaft Orchestra din Zurich, Gulf Coast Symphony –Mississippi (SUA), Orchestra de Cameră din Laussane. De-a lungul celor peste 10 de carieră, a colaborat cu mari dirijori: Sergiu Comissiona (SUA), Misha Katz (Franta), Robert Stehli (Germania), Jan Stulen, Theo Wolters (Olanda), Paolo Arrivabeni, (Italia), John Wesley Strickler (SUA), Ilarion Ionescu Galaţi, Horia Andreescu, Emil Simon, Vlad Conta, Petre Sbarcea, Florin Totan, Paul Popescu, Ludowic Bacs, Ovidiu Bălan.

A urmat cursuri de măiestrie artistică sub îndrumarea maeştrilor Lory Walfish (SUA), Rudolf Buchbinder (AUS), Leslie Howard (UK) şi a obţinut importante premii la concursurile internaţionale: premiul I şi premiul publicului "Steinway & Sons" (Hamburg-2002), Marele premiu şi medalia de aur "World Piano Competition" Cincinnati – Ohio (USA 2004), Laureată “A.M.A.Calabria” Lamezia Terme (Italia - 2007) şi Finalistă la cea de a 22-a ediţie a Concursului Internaţional de pian “Clara Haskil” desfăşurat la Vevey (Elveţia) în Septembrie 2007.

Oleg Danovski


S-a născut în 1917, în Ucraina. Tatăl său, pe numele adevărat von Hildenbrand, aparţinea unei familii cu titlu nobiliar, de baroni, adusă de Petru cel Mare din Germania, iar mama sa, Juliette, a fost angajată, din 1920, la Teatrul din Cernăuţi (unde s-a stabilit în urma revoluţiei bolşevice), ca maestră de balet. Astfel, Oleg Danovski a crescut, de mic, într-un mediu artistic, cultivat de mama sa. Deşi, în copilărie, Oleg a dovedit o înclinaţie specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de şapte ani, el avea să se dedice dansului, în calitate de prim solist, apoi ca un mare coregraf de dans clasic şi contemporan şi un excelent regizor.

Supranumit "Sfinxul Slav", la numai 17 ani, după ce a evoluat pentru Teatrul Cărăbuş, Oleg Danovski a avut ocazia să colaboreze cu mari artişti ai vremii precum Josephinne Backer şi Boris Kneazev, pedagog care a format dansatori iluştri ai Operei de la Paris sau cu regizorul Sterenberg.

Recunoaşterea de care s-a bucurat Oleg Danovski în străinătate s-a regăsit în interesul pe i l-a arătat celebrul Robert Helpmann, când l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor". Însă, marile merite ale lui Danovski sunt acelea de a crea spectacole de excepţie la Opera din Bucureşti şi de a înfiinţa un ansamblu de balet, la malul mării, constituit din tineri absolvenţi ai liceelor de coregrafie din Bucureşti şi Cluj.

Primul spectacol al "Ansamblului de balet clasic şi contemporan" a fost "Chopiniana". La malul mării, "Sfinxul slav" a montat trilogia ceaikovskiană "Lacul lebedelor", "Frumoasa din pădurea adormită" şi "Spărgătorul de nuci". Contractul semnat cu impresarul german
Landgraff, ale cărui efecte se văd şi în prezent, prin tradiţionalul turneu pe care Compania de balet a Teatrului Naţional de Operă şi Balet "Oleg Danovski" îl susţine anual, în Germania, a dus în lume renumele balerinilor formaţi de Oleg Danovski.

Ca o dovadă a aprecierii de care se bucură printre specialişti, maestrul a făcut parte din jurii de balet la festivaluri din Japonia, Moscova sau Paris, la aceste activităţi adăugându-se şi Concursul National şi Internaţional "Oleg Danovski". "Spărgătorul de nuci", "Lacul lebedelor", "Cenuşăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana" sunt câteva dintre spectacolele care poartă amprenta marelui coregraf.

În 1996, Oleg Danosvki a creat ultimul său spectacol, "Crăiasa zăpezilor".