vineri, 30 octombrie 2009

Peter Green


Peter Allen Greenbaum s-a născut pe 29 octombrie 1946, în cartierul londonez East End. La vârsta de zece ani a devenit interesat de muzică, atunci când unul dintre fraţii săi a adus acasă o chitară ieftină şi i-a arătat câteva acorduri uşoare. Modelele sale timpurii au fost, de altfel, artişti ca Hank B. Marvin (din Shadows), Muddy Waters şi BB King şi, după declaraţiile sale, "unele piese vechi evreieşti." La 15 ani şi-a luat pseudonimul de Peter Green. A cântat la începutul carierei sale, ca basist în câteva trupe de amatori, înainte de a fi invitat de Peter Bardens să cânte în grupul său, Peter B's Looners,la începutul anului 1966. Aici îl întâlneşte pentru prima oară pe toboşarul Mick Fleetwood.


A cântat cu Peter Bardens doar trei luni, pentru ca apoi să se mute în formaţia lui John Mayall. Era un fan convins al lui Eric Clapton şi atunci când acesta a părăsind grupul pentru a merge în Grecia pentru un timp, a fost înlocuit de Mayall cu un tânărul Peter Green. Când a revenit în trupă, Clapton era ostil faţă de tânărul chitarist şi au avut chiar unele dispute pe această temă. Şase luni mai târziu, când Clapton a părăsit definitiv grupul, Green era în sfârşit angajat ca înlocuitor, fiind respins de fani la început, dar convingând în cele din urmă, prin talentul său. odată cu lansarea piesei "The Supernatural", Peter şi-a consolidat reputaţia de instrumentist de valoare. Cânta încă la Bluesbreakers atunci când s-a împrietenit cu Mick Fleetwood şi cu John McVie.



La plecarea sa din trupă, în 1962, Peter Green împreună cu cei doi colegi au fondat grupul care avea să le aducă celebritatea, Peter Green's Fleetwood Mac. Noul grup a fost primit destul de bine, la prima lor apariţie publică, în 13 august 1967, la Festivalul de Jazz şi Blues de la Windsor. Câteva luni mai târziu, Cei trei, împreună cu basistul Jeremy Spencer, lansează primul album al grupului, în februarie 1968. După acest prim album, Peter măreşte grupul, aducând pe Danny Kirwan ca al treilea chitarist. Apoi încep să luvreze la următoarele trei albume: "Mr. Wonderful", "English Rose" şi "Then Play On".



Melodia "Albatross" din această perioadă, le aduce primul single de loc 1 în topuri. Tot în această perioadă, Peter scrie "Black Magic Woman" care a devenit celebră în interpretarea lui Carlos Santana. Au urmat alte hituri ca "Stop Messin' Around", "Need Your Love So Bad", "Oh Well", sau "Rattlesnake Shake".




Cu toate că grupul era în plin progres, obţinând tot mai mult succes la public, Peter se simţea tot mai deprimat. Eşperimentele cu acid din timpul călătoriilor şi abuzul de droguri îi afectau tot mai mult personalitatea şi sănătatea. Inspirat din această perioadă tumultoasă, Peter scrie cântecul autobiografic "Man of the World".



În urma acestor experienţe, Peter a fost la un pas de a urî faima şi norocul, devenind în schimb extrem de religios. Apărea pe scenă îmbrăcat în haine largi şi purtând curcifixuri la gât. Propunea membrilor trupei să păstreze din banii obţinuţi din concerte doar sume mici, strict pentru ce aveau nevoie, iar restul să-i folosească în scopuri caritabile. Mick Fleetwood a fost împotriva acestei idei de la bun început, susţinând că trupa nu face bine ce face, dar McVie era de partea lui Green, spunând că "nu am nici un motiv să nu accept ideea". Confruntându-se cu refuzul trupei de a da toate câştigurile financiare, Peter Green a decis să părăsească Fleetwood Mac, nu înainte de a scrie obsedantul "Green Manalishi", care pare a fi documentat din efortul opririi acceselor sale de nebunie. "The Green God", cum era denumit, a părăsit grupul în mod responsabil, dar plecarea sa a şocat şi întristat lumea muzicii. Ultimul său spectacol alături de Fleetwood mac a fost în data de 28 mai 1970.


După părăsirea trupei, Peter Green a început o carieră solo, debutând cu albumul "The End of the Game". A mai avut doar o scurtă revenire la Fleetwood Mac atunci când Jeremy Spencer a părăsit trupa, Peter venind în ajutorul lor, pentru completarea grupului.
De atunci a mai reapărut în lumea muzicală, la sfârşitul anilor '70 şi începutul deceniului următor, cu trei albume, neluate în seamă nici de critică, nici de public: "In the Skies", "Little Dreamer", şi "White Sky".






La începutul lui 1990, Green formează Peter Green Splinter Group, cu ajutorul unor muzicieni de renume ca Nigel Watson şi Cozy Powell, cu care a lansat nouă albume, între 1997 şi 2004. Un turneu a fost anulat, iar înregistrarea unui nou album de studio a fost oprită la începutul anului 2004, când Green a părăsit trupa şi s-a mutat în Suedia. La scurt timp după aceea, el s-a alăturat proiectului The British Blues All Stars, dar turneul lor din 2005 a fost de asemenea anulat din cauza decesului saxofonistului Dick Heckstall-Smith.




În Februarie 2009, Peter Green a revenit pe scenă, alături de o nouă trupă, Peter Green and Friends. Tot în 2009 Peter a fost subiectul unui film documentar difuzat de BBC, "Peter Green: Man of the World,",produs de impresarul său Henry Hadaway.




Mihai Măniuţiu


Regizor de teatru şi profesor onorific al Departamentului de teatru al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj, Mihai Măniuţiu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti în 1978 (clasa Cătălina Buzoianu).
De atunci lucrează în teatre importante din România şi din străinătate (Marea Britanie, Belgia), creaţiile sale primind în numeroase rânduri premii naţionale pentru: Cea Mai Bună Regie, Originalitate şi Cel Mai Bun Spectacol al anului.
A realizat peste cincizeci de spectacole, multe dintre ele premiate, printre care: "Oedip salvat" de Radu Stanca, "Cu uşile închise" de Jean-Paul Sartre, "Afară în faţa uşii" de Wolfgang Borchert, "Antigona" de Sofocle, "Lecţia" de Eugen Ionesco, "Săptămâna luminată" de Mihail Săulescu, "Caligula""Richard al III-lea" (nominalizat pentru cel mai bun spectacol în turneu în Marea Britanie în 1994), "Richard II" de W. Shakespeare, "Exact în acelaşi timp" de Gellu Naum, "Experimentul Iov", după Cartea lui Iov, "Tragica istorie a doctorului Faust", după Christopher Marlowe, "Alcesta" de Euripide, "16 lecţii despre dezastrele amorului carnal" după Cântarea cântărilor, "Bacantele" de Euripide, "Electra" după Eschil şi Euripide, etc.





Spectacolele sale au fost în turnee naţionale şi internaţionale în Marea Britanie, Belgia, Franţa, Canada, Egipt, Austria, Ungaria, Finlanda, Iugoslavia şi Brazilia.
Ca scriitor, a publicat şase volume de povestiri, "Un zeu aproape muritor", (Dacia, Cluj, 1982), "Istorii pe care n-am să le scriu" ,(Alfa, Bucureşti, 1998), "Scene intime. Scene de masă", (Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001), "Omphalos", (Idea, Cluj, 2001), "Autoportret cu himere", (Alfa, Bucureşti, 2001), "Spune Scardanelli", (Idea, Cluj, 2001), "O carte de aforisme", Exorcisme, (Apostrof, Cluj, 1996), "Un studiu pe tema puterii în opera lui Shakespeare, Cercul de aur", (Meridiane, Bucureşti, 1985) şi două lucrări de teorie teatrală: "Redescoperirea actorului", (Meridiane, Bucureşti, 1985) şi "Act şi mimare", (Eminescu, Bucureşti, 1989).
Creaţiei teatrale a lui Mihai Măniuţiu i-au fost consacrate două albume monografice: "The Thrilogy of the Double" (Unitext, Bucureşti, 1997) şi M"ĂNIUŢIU, Imagini de spectacol" de Cipriana Petre-Mateescu, (Idea, Cluj, 2002).



luni, 26 octombrie 2009

Dumitru Furdui


S-a născut la 27 octombrie, la Băileşti, în judeţul Dolj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1957, nu fără peripeţii. În 1953 a fost eliminat temporar în contextul preludiului Revoluţiei ungare, devenind ulterior un popular interpret de comedie în teatru şi televiziune.
A debutat artistic în 1958, în filmul lui Geo Saizescu, "Doi vecini", în urma acestui rol, fiind remarcat de către Francisc Munteanu şi distribuit astfel, în pelicula acestuia "Soldaţi fără uniformă", în 1960. Au urmat apoi alte roluri frumoase în filme precum "Setea" (1960), în regia lui Mircea Drăgan, "Un surâs în plină vară"(1963), sub conducerea lui Geo Saizescu,"Împuşcături pe portativ"(1967), în regia lui Cezar Grigoriu sau "Fraţii" din 1970, un film de Mircea Moldovan.

Între anii 1970 şi 1972, actorul a interpretat rolul Sergentului-Major Cristoloveanu, în seria de filme "Brigada Diverse", în regia lui Mircea Drăgan, iar în 1975, interprează, tot cu succes, rolul inginerului Geo Severus din "Toamna bobocilor", respectiv "Iarna bobocilor", în regia lui Mircea Moldovan.
În 1981 actorul încearcă şi o carieră de scenograf, semnând scenografia filmului lui Tudor Mărăscu, "Învingătorul".

În teatru a făcut, de asemenea, roluri memorabile în piese ca „Balerina portocalie“ de Valeriu Sârbu, „Câinele grădinarului“ de Lope de Vega, în „Sânziana şi Pepelea“ de Vasile Alecsandri sau în „Triumful talentului“ de I.L.Caragiale, difuzate la Teatrul Naţional Radiofonic. De asemenea, a împrumutat vocea sa personajului principal din "D'ale lui Păcală" de Tudor Muşatescu, alături de Cornel Vulpe, Dem Rădulescu, Draga Olteanu şi Paul Sava.

D-ale lui Pacala
Asculta mai multe audio Diverse
La sfârşitul anului 1982 se refugiază politic în Franţa unde, din 1988, lucrează sporadic în cinematografie, lăsând şi aici câteva roluri frumoase. Îl putem astfel vedea în filme ca "Roselyne et les lions"(1989), în regia lui Jean Jacques Beineix, "Aux yeux du monde"(1991), în regia lui Eric Rochant sau "Mina Tannenbaum", un film din 1994, semnat de Martine Dugowson. Ultimul său rol a fost cel al tatălui din filmul "La rançon du chien" din 1996, în regia lui Peter Kassovitz, unde i-a avut ca parteneri pe Daniel Prévost şi François Négret, în rolurile principale.


Actorul a scris şi memorialistică, publicată în două volume apărute postum în 1999 la Editura Fronde sub titlul „Teatrul în comunism”.
S-a stins din viaţă la 13 aprilie 1998, la Paris, în circumstanţe neclare. Se pare că ar fi căzut de la etajul opt al imobilului în care locuia, posibil ca urmare a unui suicid sau datorită consumului de alcool. Dar, se ştie că actorul ducea o viaţă retrasă, exilul nedovedindu-se soluţia visată. În momentul decesului fiul său, Tudor Furdui, singurul sprijin, se afla în ţară. Fiul său este din 1999 crainic sportiv la TVR1.


William Hogarth


S-a născut la 10 noiembrie 1697 în cartierul West Smithfield din Londra. Tatăl lui, Richard Hogarth, învăţător cu venituri modeste, sfârşeşte prin a fi aruncat în închisoare, pentru că nu îşi poate plăti datoriile. În apropierea închisorii, pe terenuri special destinate acestui scop, locuiesc familiile deţinuţilor. După ce tatăl său îşi ispăşeşte pedeapsa, familia se mută, iar William intră în atelierul unui gravor-aurar, pe nume Ellis Gamble. Aici învaţă arta decorativă şi şi capătă îndemânare în tehnica gravurii. În 1720 îşi deschide propriul său atelier. Încă de atunci se opune curentului neoclasicist reprezentat de arhitectul William Kent şi execută gravuri originale cu satiră la adresa vieţii artiştilor, politicienilor şi bancherilor. În acelaşi timp realizează ilustraţii de carte, pentru operele lui William King, Charles Gildon şi Aubrey de la Motraye, dar nu renunţă la ambiţia de a picta. Pentru aceasta se înscrie la academia înfiinţată de Louis Chéron şi John Vanderbank. Intră în contact cu mediul pictorilor londonezi, dar nu este mulţumit de sistemul clasic de educaţie şi, în anul 1725 se transferă în atelierul lui James Thornhill.

O prietenie adâncă se va lega între maestru, familia acestuia şi ucenic. Tânărul pictor se va certa însă în scurtă vreme cu maestrul său. În primăvara anului 1729 o răpeşte pe fiica lui Thornhill, Jane, în vârstă de 19 ani, cu care se căsătoreşte în secret. Tânăra pereche se stabileşte în South Lamberth. Abia după un an socrul îl va ierta şi-l va accepta ca ginere.
În primele tablouri ale lui Hogarth, create între anii 1725-1728, domină satira socială şi o tematică legată de teatru. În 1729 este solicitat să decoreze noile Spring Gardens, cunoscute mai târziu sub numele de Grădinile "Vauxhall". După terminarea lucrărilor (în anul 1732), artistul primeşte - în semn de recunoaştere - dreptul viager de a intra în Spring Gardens fără să plătească, însoţit de un număr de până la şase invitaţi. Saloanele londoneze se deschid în faţa artistului. Realizează portrete de familie şi iniţiază un nou gen de pictură, cunoscut sub numele de "conversation piece", care asociază elemente specifice portretului cu scene de viaţă şi peisaje.

Hogarth se angajează în diverse activităţi, participă în mod activ la viaţa socială, politică şi culturală. În anul 1734 intră în conflict cu William Kent şi grupul adepţilor unei estetici "neopalladine", bazate pe lucrările teoretice ale arhitectului italian Andrea Palladio (1508-1580), susţinuţi de contele Burlington, important mecena al artelor şi literaturii. Hogarth critică caracterul pretenţios al artei "clasicizante", fapt care se reflectă defavorabil asupra lui, fiind îndepărtat din cercurile londoneze influente, e drept, nu pentru multă vreme. Reuşeşte să vândă în condiţii avantajoase gravuri executate după ciclurile de tablouri intitulate "Cariera unui destrăbălat" (1733) şi "Căsătoria la modă" (1745). La începutul secolului al XVIII-lea, în Anglia nu exista noţiunea de apărare a dreptului de autor. Hogarth prezintă un proiect de lege - numită mai târziu "legea lui Hogarth" - menită să-i protejeze pe gravori, care va primi aprobarea regelui George II pe 15 mai 1736.

În anul 1743, Hogarth pleacă la Paris. Aici descoperă că pictura franceză este cu mult mai avansată decât cea engleză, manifestându-şi admiraţia pentru creaţiile lui François Boucher (1703-1770). Hogarth se consacră redactării unui tratat despre pictură, "The Analysis of Beauty" ("Analiza Frumosului"), ncare apare la Londra în anul 1753 şi este tradusă curând în germană şi italiană. În anul 1757, Academia Imperială de la Augsburg (Imperiul Austriac) îl primeşte membru de onoare. Tot în aceeaşi perioadă este recunoscut oficial şi în Anglia, Hogarth primeşte funcţia de prim-pictor al curţii regale, "supraintendent al tuturor operelor aflate în proprietatea Majestăţii Sale".
Deşi înaintat în vârstă, continuă să creeze. În anul 1760, pictează "Alegerile", un ciclu de patru tablouri satirice. În 1763 suferă un atac de apoplexie, după care nu se mai reface complet. Pe 25 octombrie 1764, deşi foarte bolnav, mai găseşte puterea să răspundă la o scrisoare pe care o primise din America de la Benjamin Franklin. Moare două ore mai târziu. Inscripţia de pe piatra mormântului din Chiswick a fost scrisă de prietenul său, renumitul actor David Garrick.

Tablou din seria "Alegerile": O distracţie electorală


Cariera unui destrăbălat" ("A Rake's Progress", 1733-1735), serie de opt tablouri denumită şi Viaţa unui risipitor, reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări ale lui Hogarth. Ca sursă de inspiraţie s-a servit probabil de opera "Vite del lascio", publicată în Italia în secolele XVI şi XVII sau poate de o comedie a lui Henry Fielding. Ciclul are forma unei povestiri impregnată de ironie şi glumă, care surprinde prin adevărul ei vital. Decăderea morală a tânărului desfrânat este accentuată de schimbarea gradată a tehnicii. Trăsăturile de penel se accelerează şi sunt parcă mai puţin îngrijite, iar atmosfera tablourilor este din ce în ce mai sumbră.

Scena IV: Clubul jocurilor


La baza creaţiei lui Hogarth se află experienţa personală, iar problemele sociale şi politice îi oferă un bogat material pentru scenela sale satirice. În cadrul lor, temperamentul lui Hogarth îşi găseşte expresia pe deplin. Umorul şi ironia muşcătoare reprezintă armele preferate ale artistului, care prezintă imaginea societăţii contemporane lui. Hogarth se lasă purtat de imaginaţie nu numai în alegerea temelor, dar şi în elaborarea lor. În portrete, impresionează spontaneitatea proaspătă a pensulei şi aspectul de schiţă al personajelor. Dezinvoltura execuţiei nu scade cu nimic forţa de expresie.

Minunata Mică vânzătoare de creveţi ("The Shrimp Girl", 1740), pe bună dreptate considerată de pictorul impresionist Whistler ca o operă inovatoare, precursoare a unei noi direcţii, este ceva mai mult decât simplul portret al unei tinere femei.

Pânza reprezintă cu adevărat întruparea vitalităţii, forţei, energiei şi bucuriei vieţii. Portretele de acest gen ale lui Hogarth amintesc de creaţiile lui Frans Hals. Cu mijloace artistice economice, Hogarth reuşeşte să redea cu măiestrie mimica şi sentimentele şi, prin urmare, caracterul personajelor portretizate. Caracterul desăvârşit al tabloului este completat de cromatica armonioasă a compoziţiei. Petele de culoare modelează şi înviorează fizionomia, conferindu-i în acelaşi timp şi o carnaţie extraordinar de reală.





Căsătorie la modă (Marriage a la mode)

















Mary Edwards




















Black prescence

vineri, 23 octombrie 2009

Draga Olteanu Matei


Apreciata actriţă de comedie a teatrului şi filmului românesc s-a născut în 24 octombrie 1933, în Bucureşti, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" în 1956 iar în septembrie acelaşi an a debutat în piesa "Ziariştii" de Alexandru Mirodan.
Actriţa Draga Olteanu Matei ne-a încântat şi ne-a făcut să zâmbim în multe filme, piese de teatru, scenete la emisiuni TV.


Parte integrantă a generaţiei de aur a teatrului românesc, Draga Olteanu Matei a strâns în palmares cam toate distincţiile la care poate râvni un artist. A jucat în 90 de filme, în peste 50 piese de teatru ( În Valea Cucului, Înşir-te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Interviu, Simfonia patetică, Adam şi Eva, Tartuffe, Azilul de noapte, Autorul e în sală, Avarul, Caleaşca de aur, Căruţa cu paiaţe, Căsătoria, Coana Chiriţa, Crimă pentru pământ, Jocul de-a vacanţa, Pisica în noaptea Anului Nou, Gaiţele, Travesti, Ştafeta nevăzută, Reţeta fericirii, Domnişoara Nastasia, Hagi Tudose, etc.) peste 90 de roluri în film (Golgota, Explozia, Toamna bobocilor, Iarna bobocilor, Nea Mărin miliardar, Prieteni fără grai, Fraţii Jderi, Un surâs în plină vară, Astă seară dansăm în familie, Punguţa cu doi bani, Haiducii, Zestrea domniţei Ralu, Acţiunea "Autobuzul", Ilustrate cu flori de câmp, Filip cel bun, Coana Chiriţa (scenaristă şi interpretă), Chiriţa în Iaşi (scenaristă şi interpretă), Patima (scenaristă şi interpretă), Dumbrava minunată (scenaristă şi interpretă), etc.)şi a scris scenariile pentru filmele „Patima“ şi „Dumbrava Minunată“, 100 roluri în TV (Baltagul, Gaiţele, Nasturele şi absolutul, Don Quijote, Piticul din grădina de vară, Cadavrul viu, Mara, Hagi Tudose, Minunile Sfântului Sisoe, Leacuri la durerea de cap, Cuscrele, Ministerul comediei, Articolul 214, etc).
Îi plac trandafirii galbeni şi toamna.



După pensionarea sa din Teatrul Naţional din Bucureşti în 1992 se retrage pe meleagurile natale, la Piatra Neamţ şi datorită evacuării din casa sa de la Bucureşti, care a fost obţinută de proprietar, actriţa septuagenară a decis că e momentul să revină la locurile sale natale. De mai bine de doi ani, Draga Olteanu Matei s-a stabilit la Piatra Neamţ, oraşul copilăriei sale , unde înfiinţează o Companie teatrală de amatori " Teatrul Vostru" pentru care afirmă " Acest teatru pentru amatori este sufletul meu", cu care are spectacole de succes atât în ţară cât şi în străinătate. Apare în show-uri de televiziune, unde este apreciată şi sărbătorită la justa ei valoare. A fost, pentru o bună bucată de timp, imaginea vinurilor Murfatlar, fără să primească nici un fel de onorariu pentru această reprezentare.

De asemenea, Draga Olteanu-Matei a lansat audio-book-ul “Golitatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”, ce cuprinde reţete în versuri şi în proză culese, scrise şi povestite de îndrăgita actriţă. La evenimentul lansării cărţii au luat parte nume mari ale teatrului şi cinematografiei, prieteni dragi ai actriţei, care au ţinut să îi fie alături şi să deguste din celebrele pârjoale, gătite chiar de Draga. Printre invitaţi s-au numărat Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Rodica Mandache, Ion Lucian, Iurie Darie, însoţit de Anca Pandrea, Mitică Popescu, Monica Davidescu, Sanda Marin, Ion Cojan, Valentin Uritescu, Ileana Stana Ionescu şi Mircea Albulescu.

Este căsătorită de mulţi...mulţi ani cu dr. Matei, despre care, şi acum afirmă că, cel mai bine se simte:
"...acasă cu soţul meu. Obişnuiam să petrecem împreună noi doi toate sărbătorile, nu doar Revelionul. Ne îmbrăcam frumos, puneam muzică bună, ne uitam şi la televizor şi dădeam calificative unuia sau altuia. Ne simţeam foarte bine acasă atunci, cum ne simţim şi acum. Ce preferam? Ce prefer şi în ziua de astăzi, muzică bună, clasică, de bună calitate, fie că e vorba despre compozitori români, fie străini. Ce mă deranjează foarte mult sunt textele de proastă calitate şi temele alese. Noi ne luptăm foarte mult pentru limba română şi mă doare când văd că oamenii noştri maimuţăresc occidentul cu formule de tipul "OK", "cool", etc, fiindcă datoria noastră, a tuturor actorilor români, este să ne apărăm limba."


Este apreciată pentru talentul ei nemaipomenit cu multe premii din care amintesc:
ACIN (pentru Ilustrate cu flori de cîmp şi Filip cel bun) - 1975
Ordinul Steaua României în grad de Cavaler,
Premiul TVR şi PTWB (Prime Time World Broadcast) pentru Cea mai iubită actriţă - 2003
Premiul UNITER pentru întreaga activitate - 2004
Premiul de Excelenţă al Revistei VIP - 2005
Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ pe 27 septembrie/2007
Premiul Constantin Tănase (Israel),
Premiul pentru ecranizare pentru copii (Moscova),
Premiul UCR pentru Faimosul Paparazzo, şi multe altele...

Anda Călugăreanu


S-a născut pe 24 octombrie 1946, la Bucureşti.
A debutat în muzică în 1965. Actorul Mircea Crişan a invitat-o pe scena Sălii Palatului din Bucureşti să cânte cu formaţia “Sincron“. A făcut trio cu Dan Tufaru şi Florian Pittiş. Descoperă folkul prin Florian Pittiş şi Sorin Chifiriuc. Începe să compună la chitară, iar roadele le culege în Cenaclul Flacăra.

Mircea Crişan este cel care a sfătuit-o să-şi schimbe prenumele Anca în Anda, ca să evite cacofonia. Anca Călugăreanu nu suna prea bine. Când era deja o vedetă a muzicii uşoare, Ancuţa a descoperit ce zăcea în sufletul ei: folkul! Încet-încet a început să înveţe să cânte cu doua degeţele. A reuşit să-şi arate personalitatea şi a cucerit prin sinceritate, câştigând şi respectul oamenilor de cultură. Leopoldina Bălănuţă a invitat-o să recite alături de ea la Teatrul Mic”, povesteşte Florian Pittiş.


Anda iubea foarte mult teatrul, dar era prea scundă pentru Institut. A dat de nenumărate ori la institut şi de fiecare dată, era respinsă din cauza înălţimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Apariţia ei în muzicalul "Mitică Popescu" de Nicu Alifantis(1984) este revelatoare pentru înzestrarea artistică a protagonistei. În anul 1987 i se editează un LP personal la Electrecord.


Şi-a împrumutat vocea personajului Oache din Filmul “Maria Mirabela”(1981), iar mai târziu a moderat emisiunea matinală pentru copii "Club Anda", alături de păpuşa Omide.



A participat la Festivalul Cerbul de Aur, ediţia a II-a (1969), unde a luat menţiune. A mai participat la Festivalul de muzică uşoară românească Mamaia - ediţia a VII-a (1972), unde a câştigat Premiul de interpretare alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, Dida Drăgan, George Enache, Stela Enache, Marina Voica, Petre Geambaşu.

Au trecut 17 ani de când Anda Călugăreanu a plecat dintre noi, lăsându-ne moştenire cântecele sale, risipite prin fonoteca Electrecordului. Înainte de a muri (15 august 1992), Anda Călugăreanu i-a spus soţului său: “Tati, fă în aşa fel ca, după moartea mea, lumea să nu mă uite!”. Pentru o astfel de dorinţă-testament, colegii ei au ales ca averea lăsată de Anda să nu devină o comoară îngropată pe veci. Dovada că Anda Călugăreanu mai trăieşte este albumul “Dorinţa-Testament”.


Acest articol este disponibil sub licenţa GNU pentru documentaţie liberă.
Versiunea originală a acestui articol se află la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anda_Calugareanu

marți, 20 octombrie 2009

Tom Petty


Thomas Earl Petty, cunoscut ca Tom Petty, s-a născut la 20 octombrie 1950 la Gainsville, în Florida. Este liderul şi compozitorul grupului Tom Petty and the Heartbreakers, cunoscut mai ales pentru succesul de la sfârşitul anilor '70, cu melodia "Breakdown".
De la începutul carierei sale muzicale, Tom Petty a cântat în câteva grupuri cu o oarecare faimă. Astfel, îl găsim, succesiv, în componenţa unor grupuri ca The Sundowners, The Epics, şi mai ales, în Mudcrutch, în cel din urmă avându-i colegi pe Randall Marsh, Mike Campbell şi Benmont Tench. Alături de cei trei colegi din Mudcrutch, semnează în 1974 un contract cu casa de discuri Shelter Records. Petty şi grupul său au început să cânte în statul lor de origine, Florida, dar pe la mijlocul anilor '70, ca urmare a noului contract, pleacă la Los Angeles pentru a-şi înregistra albumele. Primul lor single este astfel lansat un an mai târziu, în 1975, cu piesa "Depot Street", care, din nefericire, este un eşec în topuri, fapt care îi face pe cei patru componenţi ai trupei să se despartă. În acelaşi an însă, Tom continuă colaborarea cu Mike Campbell şi formează împreună grupul The Heartbreakers.
Primul lor album include piesele "Breakdown" şi "American Girl" şi a fost foarte bine primit în Marea Britanie.



Cel de al II-lea album al grupului, "You're Gonna Get It!" a fost editat în 1978, şi a avut, la fel ca şi primul, un succes foarte mare; piesa care dă titlul acestui album a intrat în topul american al celor mai bine vândute albume din acel an, obţinând primul Disc de Aur pentru cei de la Heartbreakers. Acest album a avut şi două extrase pe single cu piesele "I need to know" şi "Listen o her heart".


În 1979 însă, grupul este implicat într-un scandal juridic, atunci când compania ABC Records aflată în pragul falimentului, a fost cumpărată de MCA Records. Petty a refuzat să fie pur şi simplu transferat la altă casă de discuri, fără consimţământul său, fapt care i-a atras un dosar sub acuzaţia de bancrută.
După soluţionarea disputei, Tom Petty şi colegii săi de la The Heartbreakers au lansat următorul album. Succesul avut cu cel de al III-lea album, "Damn the Torpedoes" din 1979, îi propulsează din nou în topuri, iar melodiile lor sunt ascultate în mai toate cluburile de noapte. Albumul a obţinut trei Discuri de Platină şi un prim single de Top Ten în U.S.A., cu piesa "Don't Do Me Like That".

Deşi avea deja un succes remarcabil, a avut din nou câteva probleme cu înregistrările pentru cel de al IV-lea album, "Hard Promises", lansat în 1981. MCA a dorit lansarea acestui album la un preţ declarat de 8.98$, preţ considerat nu prea mare pentru acea vreme. Petty a cerut un preţ mai mare... Acest aşa-numit "preţ de Superstar" era cu 1$ mai mult decât preţul de listă uzuală de 8.98$. Tom Petty şi-a exprimat obiecţiile sale în legătură cu preţul înregistrărilor în presă, transformând problema într-un subiect popular printre fanii muzicii sale şi nu numai. MCA a luat în considerare atât nepublicarea albumului, cât şi redenumirea acestuia sub titlul sugestiv "Eight Ninety-Eight"(8.98), dar a decis în cele din urmă creşterea preţului de vânzare. Albumul a devenit un succes în Top Ten, fiind aproape de câştigarea a încă unui Disc de Platină, prin piesa "The Waiting", care a ajuns pe locul 19 în topurile din S.U.A.
Acest album include şi o interpretare în duet cu Stevie Nicks de la Fleetwood Mac, cu piesa "Insider".



În următorul album, intitulat "Long After Dark", din 1982, basistul Ron Blair este înlocuit de Brian Epstein (Del Shennon), cu care colaborează până în 1991. De pe acest album sunt evidenţiate piesele "You Got Lucky"(locul 20 în SUA)şi "Change of Heart"(locul 21). În "Long After Dark" era iniţial inclusă şi o piesă numită "Keeping Me Alive", dar producătorul Jimmy Iovine a exclus-o, deşi Petty susţinea că albumul ar fi fost mai bun, dacă acest cântec ar fi fost inclus.


Cel de al VI-lea album, "Southern Accents", lansat în 1985, îi propulsează din nou în topurile americane şi britanice. Nici acest disc nu a fost lipsit de probleme; simţindu-se frustrat din cauză că mixajele nu ieşeau cum ar fi dorit, Tom şi- a rupt mâna stângă, în urma unei lovituri în perete. Albumul conţine psihedelic-ul hit "Don't Come Around Here No More"(locul 13 în SUA), care a fost compus şi produs în colaborare cu Dave Stewart de la Eurythmics. Clipul acestei melodii, care îi înfăţişează pe Stewart şi pe Petty îmbrăcaţi ca personajele din "Alice în ţara minunilor", tăind şi mâncând din ea ca dintr-un tort, a cauzat câteva controverse minore, fiind criticat de grupurile feministe, dar a câştigat totuşi, un premiu la MTV Video Music Award.


În acelaşi an, o serie de concerte de succes au condus la albumul live "Pack Up the Plantation: Live!". Capacităţile live ale trupei au fost iar demonstrate atunci când Bob Dylan i-a invitat alături de el în turneul "True Confessions tour", din Australia, Japonia şi S.U.A.(1986)şi Europa(1987). Cu ocazia unui astfel de concert, Tom îl lăuda pe Bob Dylan, spunând: " Nu cred că mai există cineva pe care să-l admirăm mai mult!".



În 1987, grupul lansează albumul "Let Me Up (I've Had Enough)", un album de studio care imită sunetul din concert, folosind o tehnică îmbrumutată de la Bob Dylan. Piesa "Jammin' Me" de pe acest disc a fost scrisă înmpreună cu Bob Dylan şi Mike Campbel.


La sfârşitul anilor '80, Tom Petty începe o cariera solo. Albumul "Full Moon Fever", apărut în 1989, se clasează pe primul loc în topul celor mai bine vândute albume din acel an.


În această perioadă începe colaborările cu George Harrison, Bob Dylan, Roy Orbison şi Jeff Lynne, formând controversatul grup Traveling Wilburys, cu care înregistrează 2 albume de referinţă în muzica rock.


Anii '90 înseamnă pentru el şi grupul său, o nouă schimbare de contract, renunţând la MCA Records, în favoarea celor de la Warner Bros. Primul single scos la noua casă de discuri este "Into the Great Wide Open" produs de Jeff Lynne şi constituie un nou succes pentru Tom Petty & The Heartbreakers. În 1993, Tom editează prima compilaţie "Greatest Hits", pe care include şi un single nou, "Mary Jane's Last Dance". În 1994, bateristul Stan Lynch este înlocuit cu Steve Ferrone(Average White Band). în 1995, grupul editează o nouă compilaţie, mult mai cuprinzătoare decât prima(un set de 6 cd-uri, intitulată "Playback".



În 1996, Tom Petty, a refăcut formaţia şi împreună cu colegii săi, a scris coloana sonoră a filmului "She's the One" cu cameron Diaz şi Jennifer Aniston în rolurile principale.



În 1999, Tom Petty colaborează cu producătorul Rick Rubin la elaborarea noului album, "Echo", care a ajuns pe locul 10 în topurile din SUA.


În 2002 Tom petty & the Heartbreakers lansează albumul "The Last DJ", în care, multe dintre versurile pieselor conţin atacuri înţepătoare cu privire la industria muzicală şi la casele mari de discuri. Albumul a câştigat locul 9 în topurile americane. Cu ocazia următoarelor concerte, revine în grup, Ron Blair, înlocuindu-l pe Epstein, care era depăşit de problemele personale şi de consumul de droguri. Epstein a şi murit un an mai târziu, la vârsta de 48 de ani, ca urmare a acestor probleme. Benmont Tench l-a descris ulterior, drept "cel mai tare tip din trupă".


În aprilie 2008, membrii primului grup al lui Tom Petty, cei de la Mudcrutch, alături de cei de la The Heartbreakers, s-au reunit pentru a înregistra un nou album Mudcrutch.

Ultimul album al lui Tom Petty va fi lansat la 24 noiembrie 2009, fiind o compilaţie live, intitulată "The Live Anthology", care conţine 23 de cântece înregistrate în timpul diverselor concerte susţinute de-a lungul timpului de Tom Petty.


În 2002, Tom Petty a obţinut o stea pe Rock and Roll Hall of Fame.

Burt Lancaster


Pe 20 Octombrie 1994 se stingea din viaţă, în urma unui atac de cord, în mica dar elitista localitate californiană Century City, una dintre legendele filmului american şi mondial, actorul Burt Lancaster. "Mr Muscles and Teeth" cum a fost botezat de presă mai târziu din pricina constituţiei atletice şi mobilităţii deosebite, s-a născut pe 2 Noiembrie 1913 la New York. Mama, Elizabeth (născuta Roberts) era urmaşa unor emigranţi irlandezi protestanţi de condiţie modestă.
Tatăl, lucrător poştal în "Marele Mar", era descendentul unei familii engleze ce purta un nume ilustru, Lancaster, cu rădăcini în secolul XI. În copilărie şi adolescenţă, Burt a petrecut mult timp pe străzile cartierului East Haarlem, unde tatăl său împărţea poşta. Acolo şi-a dezvoltat acea mult mediatizată constituţie atât de apreciată mai târziu. Afinităţile pentru gimnastică i-au oferit oportunitatea de a absolvi DeWitt Clinton High School.

Cariera artistică a început-o într-o trupă de circ. Un accident l-a făcut pe tânărul acrobat să abandoneze trapezul. Venise şi războiul şi tânărul s-a înrolat în United States Army. După trecerea în rezervă a urmat un scurt intermezzo pe Broadway unde i s-a oferit un rol în "A Sound of Hunting" dar, din nefericire, n-a fost un succes. În urma unui casting la Hollywood a fost remarcat de un agent şi distribuit în filmul "The Killers".

Din nou, cel care atrăgea cel mai mult, era fizicul său. A primit roluri în drame, thrillere, filme de aventuri şi de război. Doua dintre ele, "The Flame and the Arrow" şi "The Crimson Pirate" s-au bucurat de un succes deosebit, fiind chiar din lumea circului. Lui Burt i s-a oferit prilejul de a ieşi cu adevărat la rampă, primind roluri principale. În 1953 actorul joacă alături de Deborah Kerr în "From Here to Eternity", primul său blockbuster. A devenit unul dintre cei mai căutaţi actori datorită fizicului, a glasului plăcut, a dicţiei impecabile şi a manierelor elegante. A fost prieten cu aproape toţi marii actori ai generaţiei sale. A refuzat o continuare după "Ben-Hur" unde ar fi fost remunerat cu o sumă fabuloasă pentru acea dată, un milion de dolari.


A refuzat, deasemeni, rolul titular din "Patton" şi Vito Corleone din "The Goodfather". În schimb, ne-a lăsat alte creaţii nemuritoare: Mike Ribble din "Trapeze" (regia Carol Reed - iar lumea circului), Bill Starbuck din "The Rainmaker" (regia Joseph Anthony), The Rev. Anthony Anderson din "The Devil's Disciple" (regia Guy Hamilton), dar mai ales Prince Don Fabrizio Salina din "Il Gattopardo" (regia Luchino Visconti) şi Dr. Ernst Janning din "Judgment at Nuremberg" (regia Stanley Kramer). Câştigând premiile Oscar, Golden Globe, Bafta, Venice (Copa Volpi) şi Berlin (Silver Berlin Bear) a realizat un deziderat râvnit de mulţi actori. A câţtigat un Oscar ca producător în 1955 cu "Marty" (regia Delbert Mann).



Pe plan politic s-a situat pe pozitii liberale, atrăgându-şi antipatia presedintelui Nixon (a fost pus de colaboratorii acestuia pe "Enemies List", alături de Gene Hackman şi Paul Newman). A fost alături de dr. Martin Luther King în lupta paşnică pentru drepturi civile.
S-a situat de partea acelor care condamnau intervenţia din Vietnam şi cereau întoarcerea "copiilor Americii" acasă. A sprijinit canditatura pentru Senat a lui George McGovern şi pentru preşedenţie a lui Michael Dukakis.

Nici viaţa personală nu a fost lipsită de suişuri şi coborâşuri fiind căsătorit de trei ori şi având cinci copii. A primit o stea pe Hollywood Walk of Fame at 6801 Hollywood Blvd.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Frédéric Chopin


Chopin s-a născut la Żelazowa Wola, în apropiere de Sochaczew, parte componentă a regiunii Mazovia, aflată la vremea respectivă sub autoritatea Ducatului Varşoviei. Tatăl său, Mikołaj (Nicolas) Chopin, cetăţean francez cu origini poloneze părăseşte Ducatul Lorenei în 1787. În Polonia, Nicolas se căsătoreşte cu Tekla Justyna Krzyżanowska, o aristocrată a cărei familie întâmpina probleme de ordin financiar.
Conform familiei, Chopin s-a născut pe 1 martie 1810. Nu există nici un certificat de naştere atestând acest lucru. Certificatul de botez prezintă 22 februarie drept ziua sa de naştere, însă acest fapt este considerat o eroare din partea preotului.
În octombrie 1810, când Frédéric era în vârstă de şapte luni, familia se mută în capitala Varşovia, acolo unde tatăl ocupă un post de profesor de limbă franceză în cadrul unui liceu găzduit de Palatul Saxon. Familia trăieşte în domeniul palatului.
Tănărul Chopin primeşte prima lecţie de pian din partea Ludwikăi, sora sa mai mare. De asemenea, mama asistă la educaţia sa. Datorită talentului său muzical uşor de remarcat, reputaţia lui Chopin îi aduce aprecierea de „al doilea Mozart”. La vârsta de şapte ani era deja autorul a două poloneze (Sol minor şi Si bemol major), prima dintre acestea fiind publicată în atelierul părintelui Cybulski, directorul unei Şcoli de Organişti şi unul dintre puţinii editori de muzică din Polonia.

Articole despre copilul minune apar în presa din Varşovia, iar „micul Chopin” devine o atracţie în cadrul recepţiilor ţinute de aristocraţia capitalei. Tot în jurul acestei perioade începe să susţină concerte publice de caritate. Se spune că odată întrebat ce consideră că apreciază publicul cel mai tare în privinţa sa Chopin, în vârstă de şapte ani, ar fi răspuns: „Gulerul cămăşii mele”. Prima apariţie drept pianist are loc la vârsta de opt ani.
Sub îndrumarea lui Wojciech Żywny, Chopin ia lecţii profesioniste de pian în perioada 1816–1822. Chopin avea să vorbească cu admiraţie despre profesorul său, deşi calităţile tânărului aveau să le depăşească cu rapiditate pe cele ale profesorului său. Mai departe, dezvoltarea talentului este supervizată de către Wilhelm Würfel, renumit pianist şi profesor al Conservatorului din Varşovia. Acesta îi predă lecţii valoroase de orgă, posibil chiar pian, însă la un interval neregulat de timp. Între 1823 şi 1826 Chopin frecventează cursurile Liceului din Varşovia, acolo unde îşi desfăşura activitatea tatăl său.

Odată cu toamna anului 1826, Chopin începe studiul teoriei muzicale, basului continuu şi compoziţiei alături de compozitorul Józef Elsner în cadrul Conservatorului. Este posibil ca Chopin să fi avut contact cu Elsner încă din 1822; cert este că Elsner l-a îndrumat în mod particular încă de înainte de anul 1823. Chopin îşi completează un curs normal de trei ani la Conservator în 1829.
În acelaşi an, Chopin participă la un recital al lui Niccolò Paganini, întâlnindu-l totodată şi pe pianistul şi compozitorul german Johann Nepomuk Hummel. Tot în 1829 Chopin îşi întâlneşte prima dragoste, o studentă cântăreaţă pe nume Konstancja Gładkowska. Acest fapt îl inspiră pe Chopin în adăugarea vocii umane în opera sa.
În august, la trei săptămâni după absolvirea Conservatorului din Varşovia, Chopin îşi face debutul briliant la Viena. Susţine aici două recitaluri de pian şi primeşte multe critici favorabile, existând însă şi voci care criticau tonul jos produs de pian.

În decembrie, susţine premiera Concertului pentru pian în Fa minor la Clubul Negustorilor din Varşovia. Prima reprezentare a celuilalt concert pentru pian, în Mi minor, are loc la Teatrul Naţional pe 17 martie 1830.
Pe 2 noiembrie 1830, Chopin părăseşte Varşovia pentru concerte în Europa de Vest, neavând să se mai întoarcă pe meleagurile ţării natale. La finele lunii izbucneşte Răscoala din Noiembrie şi partenerul său de drum, Titus Woyciechowski, se reîntoarce acasă pentru a participa la manifestaţii. Chopin rămâne la Viena, nerăbdător să afle veşti din partea apropiaţilor săi; vizitează apoi oraşele München şi Stuttgart (unde află de instaurarea ocupaţiei armatei ruseşti în Polonia), ajungând până în octombrie 1831 la Paris. Compusese deja o bună parte de lucrări importante, inclusiv două dintre concertele pentru pian şi unele dintre "etude Op. 10".

La Paris, Chopin este întâmpinat de către exilaţi polonezi eminenţi, precum şi de artişti de marcă precum Heinrich Heine, Alfred de Vigny şi Eugène Delacroix. Face cunoştinţă cu unii dintre cei mai reputaţi pianişti ai vremii, dintre care Friedrich Kalkbrenner, Ferdinand Hiller şi Franz Liszt, formând totodată prietenii cu compozitori precum Hector Berlioz, Felix Mendelssohn, Charles-Valentin Alkan şi Vincenzo Bellini (alături de care este înmormântat în Cimitirul Père Lachaise). Muzica lui Chopin era deja apreciată de mulţi dintre compozitorii contemporani; printre ei se afla şi Robert Schumann care, în critica sa asupra Variaţiilor ale „La ci darem la mano” (din opera Don Giovanni a lui Mozart), Op. 2, notează: „Jos pălăria, domnilor! Un geniu.”
În perioada petrecută la Paris, Chopin participă la un număr de concerte. Programele oferă o idee despre bogăţia vieţii artistice pariziene în timpul acestor vremuri; astfel de concerte au fost cel din 23 martie 1833, în care Chopin, Liszt şi Hiller interpretează partituri solo ale concertului lui Johann Sebastian Bach pentru trei clavecine şi concertul de pe 3 martie 1838, în care Chopin, Alkan, Pierre Joseph Zimmerman (profesorul lui Alkan) şi Adolphe Gutman (elevul lui Chopin) interpretează aranjamentul de opt mâini al lui Alkan asupra simfoniei a VII-a de Beethoven. Este implicat în compunerea Hexaméron (1837), a şasea variaţie din tema lui Bellini aparţinându-i, aceasta fiind şi ultima.
Chopin întreprinde vizite şi turnee variate în această perioadă. În 1834, alături de Hiller, vizitează un festival muzical rienez, organizat la Aachen de către Ferdinand Ries. Cei doi îl întâlnesc pe Mendelssohn şi alături de acesta vizitează oraşele Düsseldorf, Koblenz şi Köln, bucurându-se de compania fiecăruia şi interpretând muzică împreună.
În 1835 Chopin aranjează o întâlnire cu familia sa la Karlsbad. Aici face cunoştinţă cu Contele Franz von Thun-Hohenstein, a cărei fiică fusese eleva lui Chopin la Paris. Contele îl invită pe compozitor şi familia să îşi petreacă şederea la castelul familiei sale de pe Elba, la Děčín. După aceea, Chopin îşi conduce părinţii înapoi la Varşovia; nu-i va mai vedea niciodată. Se întoarce la Paris pe ruta Dresden, unde petrece câteva săptămâni, iar mai apoi Leipzig, unde îi întâlneşte pe Mendelssohn, Schumann şi Clara Wieck. Întâmpină un atac bronşic în timpul voiajului de întoarcere atât de grav, încât unele ziare poloneze îl anunţă decedat.
În 1836 Chopin se logodeşte cu o poloneză în vârstă de şaptesprezece ani, Maria Wodzińska, a cărei mamă a insistat ca logodnica să fie păstrată secretă. Anul următor, familia fetei întrerupe această relaţie.

În 1836, în cadrul unei petreceri organizate de către Contesa Marie d'Agoult, amanta compozitorului confrate Franz Liszt, Chopin o întâlneşte pe Amandine-Aurore-Lucile Dupin, Baronesa Dudevant, cunoscută mai bine după pseudonimul acesteia, George Sand. Era o scriitoare romantică franceză, cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase cu Prosper Mérimée, Alfred de Musset (1833–1834), secretarul ei, Alexandre Manceau (1849–1865) şi alţii.
Iniţial Chopin nu o consideră atrăgătoare. „Are ceva care îmi provoacă repulsie”, mărturiseşte familiei. De cealaltă parte, într-o scrisoare adresată Contelui Wojciech Grzymała, prieten apropiat, datată iunie 1837, Sand dezbate dacă să intervină în relaţia dintre Chopin şi logodnica sa, Maria Wodzińska, sau să-şi abandoneze relaţia actuală pentru a putea începe una cu Chopin. Scriitoarea avea sentimente puternice pentru Chopin, pe care l-a curtat până când s-a înfiripat o legătură între cei doi.
Un episod notabil din timpul relaţiei se desfăşoară în cursul iernii turbulente şi mizere petrecute la Mallorca (1838–1839), acolo unde cuplul întâmpină probleme de acomodare, ajungând să fie găzduiţi în cele din urmă la mănăstirea din Valldemossa. Mai apoi, Chopin are probleme şi cu recepţia pianului Pleyel ce-i fusese trimis. Acesta ajunge cu întârziere de la Paris, însă rămâne blocat la vama spaniolă, care îi solicită un tarif ridicat pentru import. Beneficiază în cele din urmă de pian pentru o perioadă de timp de aproape trei săptămâni; în restul timpului se foloseşte de un pian hodorogit, împrumutat pentru a finaliza Preludiile sale (Op. 28).
Vremea neprielnică are un impact serios asupra stării de sănătate şi asupra bolii pulmonare cronice a compozitorului. Atât de serios încât – pentru a îşi salva viaţa – se întoarce alături de George Sand şi cei doi copii ai ei către ţărm, la Barcelona, iar mai apoi la Marsilia, unde petrec câteva luni pentru recuperare. Deşi starea sa de sănătate se ameliorează, recuperarea nu va fi niciodată completă. În stilul caracteristic, se plânge în privinţa incompetenţei doctorilor din Mallorca: „Primul mi-a spus că sunt pe moarte. Al doilea mi-a spus că am avut ultimul răsuflu, iar al treilea mi-a spus că eram deja mort”.

Chopin petrece verile din perioada 1839 – 1843 la proprietatea scriitoarei din Nohant. Reprezintă o perioadă liniştită şi productivă pentru compozitor. Aici compune Poloneza în La bemol major, Op. 53 „Eroica”, una dintre capodoperele sale. La întoarcerea la Paris (1839), îl întâlneşte pe pianistul şi compozitorul Ignaz Moscheles.
În 1845 se naşte o problemă serioasă în relaţia dintre Chopin şi Sand, odată cu deteriorarea suplimentară a sănătăţii lui. Lucrurile se înrăutăţesc în 1846 din pricina problemelor familiale; acesta este anul în care Sand publică Lucrezia Floriani, operă nefavorabilă lui Chopin. Povestea tratează relaţia dintre o actriţă bogată şi un prinţ cu o stare de sănătate slăbită. Se poate interpreta că inspiraţia pentru cele două personaje a pornit chiar de la cei doi. Problemele familiale pun în final capăt relaţiei, care a durat timp de zece ani (1837–1847).

Toată opera lui Chopin include partituri pentru pian. Predominant, pianul este folosit ca instrument singular, însă există şi lucrări muzicale unde apar şi alte instrumente, precum vioară, violoncel, voce sau orchestră. Peste 230 de lucrări ale compozitorului au supravieţuit timpului. Manuscrise şi lucrări din primii ani ai copilăriei au fost pierdute.

Shayne Ward


S-a născut pe data de 16 octombrie 1984 în oraşul Manchester, din Anglia, cu două luni înaintea termenului prevăzut de medici. Avea probleme de respiraţie, datorită faptului că plămânii săi nu erau suficient de dezvoltaţi. Părinţi artistului sunt de origine irlandeză, acesta având încă trei fraţi, Mark, Martin, Michael şi trei surori, Leona, Lisa, Emma. În anul 2002, interpretul a participat la emisiunea-concurs Popstars: The Rivals, spectacolul ce le-a avut drept câştigătoare pe componentele grupului "Girls Aloud". Înainte de a participa la emisiunea The X Factor, Shayne Ward activa într-o formaţie numită "Destiny", alături de Tracy Murphy şi Tracey Lyle. Alături de cele două, Ward susţinea recitaluri în cadrul unor spectacole sau ceremonii.

La începutul anului 2005, Ward s-a prezentat la audiţiile realizate pentru cel de-al doilea sezon al emisiunii-concurs The X Factor. În cadrul acestora, artistul i-a impresionat într-un mod pozitiv pe membrii juriului (Simon Cowell, Sharon Osbourne şi Louis Walsh), reuşind să se califice în etapa următoare. Categoria participanţilor cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani (unde era inclus şi artistul), a fost ajutată de Louis Walsh, Ward clasându-se între primi doisprezece concurenţi rămaşi în competiţie. Cântăreţul a devenit favoritul competiţiei, într-un interval scurt de timp, fiind declarat câştigătorul emisiunii la finele anului 2005, după ce l-a surclasat pe concurentul Andy Abraham. În urma victoriei, interpretul a semnat un contract cu casa de discuri Syco Music, în valoare de un million de lire sterline.

La doar câteva zile după încheierea competiţiei, Syco Music a lansat primul disc single al artistului, „That's My Goal”, cântecul interpretat în ultima seară a concursului. Piesa a înregistrat vânzări de peste 313.000 de exemplare doar în prima zi şi peste 742.180 de copii în prima săptămână. Drept rezultat, discul a debutat pe locul 1 în UK Singles Chart, în ultima ediţie a clasamentului publicată pentru anul 2005. Discul a devenit cel de-al doilea cel mai bine vândut single al anului 2005 în Regatul Unit. Până în prezent, „That's My Goal” s-a comercializat în peste 1,3 milioane de exemplare în ţara natală a interpretului. Cântecul a ocupat prima poziţie şi în Irlanda, unde a staţionat timp de şapte săptămâni consecutive. De asemenea, piesa s-a clasat pe locul 1 în Taiwan şi a câştigat treapta cu numărul 12 în topul mondial. Cel de-al doilea single lansat de artist, „No Promises”, o preluare după cântecul interpretului Bryan Rice, a ocupat locul secund în UK Singles Chart şi poziţia cu numărul 1 în Irlanda. „No Promises” a primit discul de argint în Regatul Unit, pentru vânzări de peste 200.000 de exemplare. Piesa a fost lansată şi în ţările din Scandinavia, ocupând poziţii de top 20 atât în Norvegia (locul 13) cât şi în Suedia (locul 4).


Primul material discografic de studio, intitulat Shayne Ward, a început să fie comercializat la data de 17 aprilie 2006, conţinând cele două extrase pe single, „That's My Goal” şi „No Promises”. Albumul a primit recenzii favorabile din partea criticilor muzicali de specialitate. Allmusic oferă discului trei puncte dintr-un total de cinci, susţinând faptul că „Ward a oferit un album de balade în stilul oricărei trupe de băieţi de la mijlocul anilor '90 cu piese puţin schimbate faţă de cele ale unor formaţii precum Take That, Boyzone, Westlife, şi Blue”. Alex MacGregor (UK Mix), oferă materialului patru puncte din cinci, subliniind acelaşi fapt: „baladele sunt similare cele ale unor grupuri muzicale precum Westlife şi Backstreet Boys, însă toate sunt unice, în felul lor”.
Ultimul extras pe single al materialului, „Stand by Me”, a primit recenzii negative din partea criticilor muzicali. De asemenea, în clasamente, acesta nu şi-a egalat predecesorii, ocupând doar poziţii de top 20 atât în Irlanda, cât şi în Regatul Unit. Materialul Shayne Ward a debutat pe locul 1 în UK Albums Chart, datorită vânzărilor de peste 200.000 de exemplare înregistrate în prima săptămână. Graţie competiţiei slabe şi succesului regional, discul a ocupat locul 1 şi în clasamentul mondial. Albumul a primit cvadruplu disc de platină în Irlanda şi disc de platină în Regatul Unit.

În luna august a anului 2006, s-a dat publicităţii faptul că Ward necesita o intervenţie chirurgicală pentru înlăturarea unor noduli pe coardele vocale. Artistul a fost transportat în Los Angeles, Statele Unite ale Americii, la începutul lunii septembrie, managerul său susţinând faptul că interpretul se va recupera şi îşi va relua ocupaţia la finalul aceleiaşi luni. În luna noiembrie, artistul a publicat o autobiografie intitulată "My Story". La începutul anului următor, Ward şi-a început primul turneu de promovare, ce conţinea optsprezece concerte în Irlanda şi Regatul Unit. Turneul a luat startul în Dublin şi s-a încheiat în oraşul britanic Birmingham.

După încheierea primului turneu de promovare susţinut în favoarea materialului discografic de debut, Ward a început înregistrările pentru cel de-al doilea album de studio. În iunie 2007, casa de discuri Syco Music a anunţat faptul că pe data de 17 august 2007 va fi lansat cel de-al patrulea disc single al interpretului, „If That's OK with You”. Datorită promovării slabe, acesta a fost amânat şi lansat împreună cu piesa „No U Hang Up” la data de 24 septembrie. „If That's OK with You”/„No U Hang Up” a debutat pe locul 2 în UK Singles Chart, fiind devansat de cântecul „About You Now” al grupului muzical britanic Sugababes. În alte ţări, cele două au activat separat. „If That's OK with You” a obţinut locul 1 în Irlanda şi poziţia cu numărul 4 în Cehia, în timp ce „No U Hang Up” a ocupat locul 4 în Danemarca şi a devenit cel mai bine poziţionat cântec al interpretului în Europa. Ambele piese au activat în clasametul suedez, Sweden Singles Chart, cel din urmă obţinând clasări de top 40. Un al doilea extras pe single a fost lansat înaintea comercializării unui album. „Breathless” a debutat pe locul 6 în Regatul Unit şi pe locul 5 în Irlanda, urcând până pe locul 2. De asemenea, balada, a obţinut locul 1 în Taiwan şi a câştigat locul 20 în Europa.

Cel de-al doilea material discografic de studio, Breathless, a debutat pe locul 2 în UK Albums Chart, fiind devansat de albumul "Spirit", al interpretei Leona Lewis (câştigătoarea concursului The X Factor din anul 2006). Datorită vânzărilor înregistrate pe plan local, discul a debutat pe locul 15 în United World Chart, un start slab, în comparaţie cu cel al materialului precedent care a obţinut cea mai înaltă treaptă. Cu toate acestea, "Breathless", s-a poziţionat pe locul 1 în Ireland Albums Chart şi pe locul 39 în topul din Danemarca. Albumul a primit atât recenzii favorabile, cât şi critici. Allmusic subliniază faptul că „în locul baladelor şi-au făcut loc numeroase compoziţii R&B cu tempo ridicat asemănătoare cu cele ale lui Justin Timberlake – chiar şi prin faptul că se foloseşte litera «U» în locul cuvântului «you» în titluri precum «No U Hang Up» sau «U Got Me So»”. Alte recenzii favorabile au venit din partea unor publicaţii precum Digital Spy sau The Times. "Breathless" a primit de cinci discuri de platină în Irlanda şi unul în Regatul Unit.

În prezent, artistul lucrează la cel de al 3-lea album de studio, care era programat să fie lansat în vara acestui an. Lansarea acestui album a fost amânată însă, pentru sfârşitul lunii martie 2010.