miercuri, 30 martie 2011

Francisco de Goya


S-a născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul Spaniei. Curând familia se va stabili la Zaragoza - capitala provinciei Aragon. Goya urmează şcoala la iezuiţi, după care intră ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez, la care îşi va exersa arta desenului copiind gravuri. În 1763, încearcă să se înscrie în Academia Regală San Fernando din Madrid, dar este respins. Îşi continuă formaţia artistică sub îndrumarea lui Francisco Bayeu pentru ca, în 1773, să se căsătorească cu Josefa, sora mai mică a maestrului său. Goya va mai încerca încă o dată să fie primit în Academia San Fernando în anul 1766, dar va fi din nou respins (în 1795 va fi numit director al acestei instituţii !).
Pe la sfârşitul anului 1769, Goya pleacă la Roma, unde va rămâne până în iunie 1771. În Italia obţine o bursă din partea Academiei din Parma, care îl impulsionează să-şi continue munca artistică, astfel că, la întoarcerea în Spania, Goya deţine deja certificatul de maestru. Se stabileşte la Zaragoza şi decorează palatul Sobradiel, pictează o frescă pe bolta micului prezbiteriu al catedralei El Pilar, realizează un ciclu de tablouri pentru călugării de la Aula Dei.


Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid şi Escorial. În scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte şi îl prezintă tânărului frate al regelui, Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785, Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoaşterea oficială va veni în anul 1786, când devine pictor al Curţii Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei, Carol al IV-lea, îl menţine pe Goya în funcţia dobândită.

În anul 1792, artistul se îmbolnăveşte de o maladie care ne este necunoscută. După convalescenţa petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este şi rămâne surd. Boala a influenţat starea fizică şi psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câştigă în forţă interioară şi devine expresivă, răpitoare. Abia acum se naşte adevăratul geniu al lui Goya.
În anul 1795, Goya o cunoaşte pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl invită la reşedinţa ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadiz. Ducesa se dovedeşte totuşi inconstantă în sentimente, şi idila nu durează mult. Creaţiile lui Goya din această perioadă dovedesc un ascuţit spirit critic până la maliţiozitate, cu penelul său îşi va bate joc de toată lumea, chiar şi de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul tablou Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul priveşte monarhia spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului: "Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat dispreţul pe care îl nutreşte pentru ei. Trebuie să fi geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curţii îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea şi mediocritatea persoanelor portretizate.

În îndatoririle sale de stat, dar şi în cele conjugale, regele este înlocuit de Manuel Godoy, tânărul şi ambiţiosul său premier. Pentru acest om infatuat, urât de poporul spaniol care îl numeşte măcelar ("chorizero"), Goya pictează celebrele tablouri La Maja Desnuda ("Maja dezbrăcată", 1799-1800) şi La Maja Vestida ("Maja îmbrăcată", 1800-1803). Maja Desnuda este unul din rarele nuduri din pictura spaniolă şi totodată unul din cele mai renumite. 

Spre deosebire de Venus la oglindă a lui Velázquez, Goya prezintă goliciunea în mod făţiş, aproape provocator. Senzualitatea clară şi direct simţită nu poate lăsa privitorul indiferent. Tocmai din acest motiv Godoy comandă o doua pânză mai convenţională, de aceleaşi dimensiuni, care prezintă o Maja îmbrăcată, şi acoperă cu ea tabloul cu Maja dezbrăcată

Şiretlicul a fost descoperit şi în anul 1813 Inchiziţia confiscă ambele tablouri. Identitatea persoanei pictate a fost înconjurată de o aură de legende, multă vreme s-a spus că artistului i-a servit de model chiar Ducesa de Alba, modificând evident fizionomia, frumosul cap al femeii dând impresia că a fost lipit de trup, ca şi cum Goya ar fi pictat trupul iubitei în aşa fel, încât să nu poată fi recunoscut de alţi ochi. Probabil lui Goya  i-a sevit drept model una dintre metresele lui Godoy, legendele însă au o viaţă lungă. 


În afara tablourilor executate la comandă, pictorul realizează şi gravuri pe cicluri tematice. În "Los Caprichos" ("Capriciile", 1797-1799) - într-un număr de optzeci de gravuri - artistul prezintă fantasme care prind viaţă când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de prostie, mârşăvie, durere sau dorinţe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doile ciclu, "Los desastres de la guerra" ("Ororile războiului"), în perioada războiului cu Franţa napoleoniană şi a înăbuşirii sângeroase a revoltei populaţiei din Madrid. Represiunea răsculaţilor va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 - Masacrul de la Madrid, (1814) şi 3 mai 1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni, (1814).

La sfârşitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon aşează pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulţi contemporani din toată Europa, Goya a crezut la început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluţionare şi la democratizarea Spaniei. Aceste speranţe sunt şterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea, artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole. Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi executată în anul 1817.

Pe 20 iunie 1819 moare soţia pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde îşi cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"), însoţit de Leocadia Weiss, devenită tovarăşă de viaţă după moartea Josefei. Artistul trăieşte izolat de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi bătrâni mâncând supă""Saturn devorându-şi copiii" etc., care produc o impresie extraodinar de deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creaţia lui, drumurile artei şi ale frumuseţii s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând şi "urâtul". Privirea artistului transformă oroarea realităţii în opere pline de dramatism şi cruzime.

În anul 1823, Ferdinand al VII-lea le cere francezilor ajutor armat pentru a înăbuşi revoluţia care izbucnise la Madrid. În 1824, Goya pleacă la Plombières-les-Bains, o staţiune din munţii Vosgi. După o lună în care vizitează Parisul, se stabileşte la Bordeaux. Faptul că se găsea în străinătate nu îi slăbeşte forţa de creaţie. Goya pictează scene de coridă, portrete ("Lăptăreasa din Bordeaux", 1827), realizează miniaturi. În primăvara anului 1825 se îmbolnăveşte, trei ani mai târziu, pe 16 aprilie 1828, moare la Bordeaux. Rămăşiţele artistului vor reveni în Spania, la sfârşitul primului război mondial. De la el ne ramâne şi cunoscuta frază " Somnul raţiunii naşte monştrii".

vineri, 25 martie 2011

Elton John


Reginald Kenneth Dwight s-a născut la 25 martie 1947 ca singurul fiu al lui Stanley şi Sheila Eileen (născută Harris) Dwight şi a fost crescut în Pinner. Părinţii săi nu s-au căsătorit decât atunci când avea şase ani, când familia s-a mutat într-o casa detaşată din apropiere. A fost educat la Pinner Wood Junior School, Reddiford School şi Pinner County Grammar School până la vârsta de 17 ani când a părăsit şcoala pentru a începe o carieră în industria muzicală.
Când John a început să se gândească serios la o carieră muzicală, tatăl său a încercat să îl orienteze spre o carieră mai convenţională, cum ar fi domeniul bancar. John a declarat ca interpretările şi costumaţiile sale extravagante de pe scenă erau modalitatea sa de a se elibera de o asemenea copilărie restrictivă. Ambii părinţi ai lui John aveau înclinaţii spre muzică, tatăl său fiind un trompetist în trupa Bob Millar Band, o trupă de fanfară semi-profesională. Soţii Dwight au fost mari colecţionari de discuri şi i-au prezentat lui John cei mai populari cântăreţi şi muzicieni ai vremii iar John îşi aminteşte că a fost imediat prins de muzica rock and roll după ce mama sa a cumpărat discuri cu Elvis Presley şi Bill Haley & His Comets în 1956.


John a început să cânte la pian la vârsta de 3 ani şi, în mai puţin de un an, mama sa l-a auzit interpretând The Skater's Waltz a lui Winifred Atwell după ureche. După ce a interpretat la petreceri şi reuniuni de familie, la vârsta de 7 ani a început să ia lecţii de pian formale. A dovedit aptitudini muzicale în timpul şcolii, inclusiv abilitatea de a compune melodii. La varsta de 11 ani a obţinut o bursă la Academia Regală de Muzică.
Pentru următorii cinci ani asista la orele de sâmbată ale Academiei din centrul Londrei şi a declarat că îi facea plăcere să interpreteze lucrări de Chopin şi Bach şi să cânte în cor. Dar, în afară de acestea, se considera un elev obişnuit, deşi unii instructori au spus că era un "elev model" şi că în ultimii ani lua lecţii de pian în particular pe lângă orele sale de la Academie.
Mama lui John, deşi foarte strictă cu fiul ei, era mai vivace decât soţul ei. Din vreme ce Stanley Dwight nu era interesat de fiul său şi era adesea absent, John a fost crescut în principal de mama şi bunica sa maternală. Când tatăl sau era acasă, soţii Dwight aveau certuri care îl afectau mult. John avea 15 ani când părinţii săi au divorţat. Mama s-a recăsătorit cu un pictor, Fred Farebrother, un tată vitreg extrem de grijuliu şi devotat de care John s-a atasat şi îi spunea Derf (prenumele său scris invers). S-au mutat într-un apartament dintr-o clădire numită Frome Court, nu departe de prima casă. Aici John a compus melodiile care aveau sa îi lanseze cariera. A trăit aici până când a avut patru albume în topul 40 american.


La vârsta de 15 ani, cu ajutorul mamei şi tatălui său vitreg, Reginald Dwight a devenit un pianist de weekend la un local din apropiere, hotelul Northwood Hills, cântând de joi până duminică şi primind 35 de lire sterline pe săptămână. Cunoscut ca "Reggie", interpreta o serie de piese celebre, inclusiv piese de Jim Reeves şi Ray Charles, precum şi piese compuse de el.
În 1964, Dwight împreună cu prietenii săi au format trupa Bluesology. În timpul zilei îndeplinea sarcini pentru o companie muzicală iar noaptea ţinea spectacole solo în barul unui hotel din Londra şi lucra împreună cu Bluesology. La mijlocul anilor 1965, Bluesology însoţea muzicieni de soul şi R&B americani precum The Isley Brothers, Major Lance, Billy Stewart, Doris Troy şi Patti LaBelle and The Bluebelles. În 1966, trupa a susţinut pe Long John Baldry şi a interpretat de 16 ori la The Marquee Club.


După ce a eşuat să devină solist vocal pentru King Crimson si Gentle Giant, Dwight a răspuns unui anunţ postat în New Musical Express de Ray Williams, la vremea respectivă manager la Liberty Records. La prima lor întâlnire, Williams i-a dat lui Dwight un teanc de versuri scrise de Bernie Taupin, care a răspuns aceluiaşi anunţ. Dwight a compus muzica pentru versuri şi le-a trimis lui Taupin prin poştă, începând o prietenie care ţine până astăzi. În 1967, ceea ce avea să fie prima melodie Elton John/Bernie Taupin, Scarecrow, a fost înregistrată; când cei doi    s-au cunoscut, şase luni mai târziu, Dwight activa sub numele de "Elton John", în omagiu pentru saxofonistul Bluesology Elton Dean şi Long John Baldry.


Echipa formată din John şi Taupin s-au angajat la DJM Records ca şi compozitori în 1968 şi pentru următorii doi ani au compus melodii pentru diferiţi artişti precum Roger Cook şi Lulu. Taupin scria versurile în mai puţin de o oră şi le dădea lui John, care compunea muzica pentru ele într-o jumătate de oră, lăsând la o parte versurile dacă nu putea veni repede cu ceva pentru ele.
În această perioadă, John a mai activat ca pianist de studio pentru diferiţi artişti, inclusiv pentru melodia He Ain't Heavy, He's My Brother a lui The Hollies.
La îndemnul publicistului muzical Steve Brown, John şi Taupin au început să compună melodii mai complexe pe care John să le înregistreze pentru DJM. Primul single a fost I've Been Loving You(1968), produs de Caleb Quaye, fost chitarist la Bluesology. În 1969, împreună cu Quaye, toboşarul Roger Pope şi basistul Tony Murray, John a mai înregistrat încă un single, Lady Samantha, şi un album, Empty Sky.
Pentru următorul lor album, Elton John, John şi Taupin l-au angajat pe Gus Dudgeon ca producător şi pe Paul Buckmaster să se ocupe de aranjamente. Elton John a fost lansat în aprilie 1970 prin DJM Records/Pye Records în Regatul Unit şi prin Uni Records în Statele Unite. Primul single de pe album, Border Song, a intrat în Billboard Hot 100, ajungând până pe locul 92. Al doilea single, Your Song, a ajuns în Statele Unite în Top 10, ocupând locul 8 şi a devenit primul hit al lui John ca şi cântăreţ. Albumul avea să ajungă primul său hit, ajungând până pe locul 4 în Billboard 200.


În 1971 patru cântece se aflau simultan în lista primelor 10 în USA , lucru care nu s-a mai întâmplat de la Beatles. În acelaşi an începe să-i cadă părul, fapt care îl va determina să folosească perucă. În anii şaptezeci vine consacrarea sa ca un adevărat star. Are mari succese cc melodii ca "Crocodile Rock" (1972), "Candle In The Wind" (1973) "Bennie And The Jets" (1973) sau "Don’t Let The Sun Go Down On Me" (1974). 
Între 1972 şi 1975, şapte dintre discurile sale sunt pe primele locuri în vânzările din Marea Britanie. 



În 1975 a participat la filmul "Tommy", regizat de Ken Russell, după un scenariu al lui Pete Townshend, chitaristul lui The Who. în această perioadă Elton John a scandalizat opinia publică din cauza declaraţiilor sale referitoare la orientarea sa homosexuală. 
La începutul anilor '80 sfârşeşte relaţia sa cu Bernie Taupin şi astfel că muzica sa devine mai melodioasă. Produce noi hit-uri ca “I'm Still Standing” şi "Little Jeannie". Pe 14 februarie 1984 s-a căsătorit cu inginerul de sunet Renate Blauel. În iulie 1985, Elton John a participat la concertul Live Aid realizat pe stadionul Wembley din Londra, alaturi de nume mari ale muzicii internaţionale ca David Bowie, Sting, Eric Clapton, Phil Collins, Queen, şi alţii. 


În 1990 a fost profund afectat de moartea (din cauza SIDA) unui prieten care suferea de hemofilie, Ryan White. La funeralii, artistul a confirmat faptul că urma tratamente pentru a depăşi dependenţa sa de alcool, droguri şi că îşi trata bulimia.
În 1992 înfiinţează Elton John AIDS Foundation, una din cele mai mari organizaţii non profit pentru eradicarea SIDA, căreia îi va destina beneficiile obţinute din vânzarea discurilor singles. Elton John revine pe scena succeselor mai sobru în 1994 prin participarea sa la coloana sonoră a filmului “The Lion King “, scrisă în colaborare cu Tim Rice,  material pentru care artistul a obţinut premiul Grammy şi un premiu Oscar. 


Asasinatul prietenului său, Gianni Versace, precum şi moartea prinţesei Diana de Wales au fost două lovituri puternice pe care Elton John le-a resimţit în 1997.  A obţinut un succes prin rearanjarea piesei "Candle in the Wind", cu o ocazie mai tristă – e adevarat –  la moartea prinţesei Diana.


În anul următor a fost numit Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, după ce a obţinut un premiu Grammy onorific pentru întreaga sa carieră muzicală. 
În anul 2000 a colaborat ca invitat la filmul "American Collective Soul", la tema "Perfect Day". În 2001 înregistrează încă o dată alături de Bernie Taupin, "Songs From the West Coast" urmându-i în 2004, cel de al   43-lea album din cariera sa,  "Peachtree Road". 


În decembrie 2005, Elton John a oficializat relaţia pe care o are de peste 12 ani, cu regizorul canadian David Furnish, odată cu intrarea în vigoarea a legii engleze referitoare la căsătoria homosexualilor. În septembrie 2006 lansează albumul "The Captain And The Kid", care se vrea urmarea albumului din 1975 "Captain Fantastic And The Brown Dirty Cowboy"; ambele discuri autobiografice au fost aclamate de critică. 


În 2000, la sărbătorirea împlinirii a 60 de ani, dintre care 40 de carieră artístică, Elton John a fost situat pe locul 6 în rândul "Personajelor Artístice de Influenţă Mondială", de către revista Forbes. În acest an, s-a editat de asemeni un DVD special cu apariţia sa live în New York Madison Square Garden (ce a avut loc la data de 25 martie, cu ocazia celei de a 60 a aniversări).  În aprilie 2008, a fost editat un disc special, cu un amestec din cele mai mari succese şi cu participarea solistului hip-hop Eminem, într-o lucrare numită "EMINELTON".


Artistul a ţinut 2 concerte şi în România, în faţa a peste 12000 de oameni  încântaţi de atmosferă şi de vocea cântăreţului. 


Ultimul album semnat de Sir Elton John este "The Union" şi constituie un alt proiect grandios în colaborare cu un alt mare artist, Leon Russel. 


Şi astăzi la împlinirea a 64 de ani, Elton John rămâne una dintre figurile cele mai reprezentative ale muzicii mondiale şi unul dintre cei mai mari artişti pop-rock din întreaga istorie a genului.


sâmbătă, 19 martie 2011

Bruce Willis

S-a născut la 19 Martie 1955, într-o bază militară americană în Idar-Oberstein, Germania de Vest. În 1957, părinţii săi (David Willis - soldat american şi Marlene - de origine germană) s-au întors împreună cu fiul lor de doi ani, Bruce, în Penns Grove, New Jersey. 
A debutat în 1980 într-un rol de figuraţie în ultimul film al lui Frank Sinatra, "The First Deadly Sin", alături de Faye Dunaway. Doi ani mai târziu, joacă, tot într-un rol figurativ, alături de Paul Newman în filmul "The Verdict". Abia la sfârşitului anului 1987 Bruce ajunge în atenţia publicului, cu primul rol principal, în filmul " The Return Of Bruno"


Bruce Willis a devenit faimos în perioada anilor '80, realizându-şi o carieră de actor de invidiat la Hollywood, făcând mari furori în special cu rolul "John McClane"  din seria "Die Hard", începută în 1988.





Alte succese cinematografice:
Mikey din "Look Who's Talking", alături de John Travolta



Peter Fallow din "The Bonfire of the Vanities", alături pe Tom Hanks


Eddie 'Hudson Hawk' Hawkins din "Hudson Hawk", alături de Danny Aiello


Dr. Malcolm Crowe din "The Sixth Sense", alături de micuţul  Haley Joel Osment


Bruce Willis fost căsătorit cu actriţa Demi Moore cu care are împreună trei fete. Pe lângă cariera sa de actor, Bruce şi-a dezvoltat şi cealaltă latură a sa, muzica, scoţând câteva albume şi apărând în numeroase show-uri de televiziune.

Willis nu a ezitat în a se pronunţa împotriva războiului din Irak, la fel cum mulţi alţi actori au făcut, însă şi-a exprimat sprijinul moral către tinerii care au participat în război.Printre multele sale declaraţii, el a menţionat: "Sunt mult mai mândru de a fi tată decât de a fi actor." ; "Sunt un tip sensibil, oamenii cred că mă cunosc însă nu e aşa. Şi scriu lucruri care mă pun în postura unui nemernic."

vineri, 11 martie 2011

Arta Florescu

S-a născut la 10 martie 1921, la Bucureşti.  A urmat Conservatorul din Bucureşti între anii 1939 şi1942, unde i-a avut profesori pe Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), Mihail Jora (armonie, contrapunct), Mihail Vulpescu (operă).
 S-a perfecţionat la Bucureşti (1942–1950) cu Maria Neri (canto) şi Lidia Lipkovska (repertoriu de operă), la Geneva (1946) cu Anna Maria Guglielmetti (canto), la Viena (1947) cu prof. Kurt Nasor (canto), Balzer (corepetiţie pian) şi Josef Krips (repertoriu). 
A debutat la Radio Bucureşti, la data de 20 martie 1939, într-un recital vocal, acompaniată de pianistul Nicolae Rădulescu, în program figurând lieduri de Duparc, Schumann şi Alfred Alessandrescu, apoi în alt recital public la Ateneul Român din Bucureşti în1941, cu pagini de Hugo Wolf, Duparc, Chausson, Richard Strauss, Joseph Marx, Reynaldo Hahn, Stravinski, Enescu, la pian fiind Nicolae Rădulescu. 
Au urmat debuturile în oratoriu („Stabat Mater” de Giovanni Clari, sub bagheta lui Ionel Perlea, Ateneul Român, 29 martie 1942) şi în operă „(Lucia di Lammermoor” de Donizetti, la Opera Română, sub conducerea lui Jean Bobescu, 5 decembrie 1942). Solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti (1937–1942), solistă (1942–1945) şi prim-solistă (1945–1968) la Opera Română din Bucureşti, conferenţiar (1950–1954), profesoară (1955–1986), profesoară atestată (1965) şi şef de catedră de canto (1963–1985) la Conservatorul din Bucureşti, profesoară la Opera din Istanbul, Turcia (1976). A continuat să apară în recitaluri (Tokio, 1970) şi spectacole extraordinare (Rio de Janeiro, 1967). 
Repertoriul său lirico-dramatic a cuprins „Lucia di Lammermoor”, „Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Ifigenia în Aulida” (Gluck), „Wilhelm Tell”, „Trubadurul”, „Traviata”, „Aida”, „Rigoletto”, „Forţa destinului”, „Don Carlo”, „Otello” (Verdi), „Paiaţe”, „Manon”, „Louisa”, „Freischütz”, „Faust”, „Lohengrin”, „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”, „Boema”, „Madama Buterffly”, „Tosca”, „Turandot”, „Mefistofele”, „Cavalerul rozelor” ş. a.





A cântat pe scenele Teatrului Balşoi din Moscova, Staatsoper din Berlin, Theâtre Royal de La Monnaie din Bruxelles, Teatrul Municipal din Rio de Janeiro, Staatsoper din Leipzig şi din Dresda, Theâtre des Champs Elysees din Paris, Wiener Staatsoper, Teatrul Capitole din Toulouse, Teatrul Academic „Kirov ”din Sankt-Petersburg etc. A colaborat în spectacole şi concerte cu dirijorii Hermann Abendroth, Ferenc Fricsay, Rudolf Kempe, Borislav Klobucar, Richard Krauss, Louis Fourestier, Karl Etti, Glauco Curiei, Tomaso Benitende-Neglia, Roger Gayral, Paul Jasmin, Erzi Semkov, Komor Vilmos, Romeo Raicev, Santiago Guerra, cu soliştii Patricia Johnson, Helge Roswaenge, Anton Dermota, Irina Arhipova, Nikola Nikolov, Gabriel Baquier, Albert Lance, Regina Sarfaty, Biserka Cvejic, Salvatore Pumov, Josip Gostic, Dimităr Uzunov, GastoneLimarilli, Maurice Maievsky, Aklo Protti, Pavel Lisiţian, Ernest Blanc, Germain Ghislain, Tony Blankenheim, Gyorgy Losonczy, Wily Domgraf-Fassbender, Kim Borg, Giovanni Foiani, Ivan Petrov, Gyorgy Melis, Uia Iosifov, Jambor Laszlo, Ivan Dimov, Krystina Jamroz ş.a. A întreprins turnee artistice în Franţa, Japonia, Austria, Ungaria, URSS, Polonia, Cehoslovacia, Italia, Anglia, Bulgaria, China, Brazilia, Germania, Belgia, Israel, Iugoslavia, Elveţia, Albania, Turcia. Cântăreaţă cu largi disponibilităţi vocale în toate genurile şi formele muzicale, nu a cunoscut graniţe între creaţia clasică şi contemporană, între muzica universală şi muzica românească, între operă şi operetă, între lied şi oratoriu. 





Dispunând de un fizic excepţional, de o inteligenţă scenică particulară, de o probitate profesională exemplară, F. a realizat eroine de neuitat în teatrul liric românesc (Mareşala din „Cavalerul rozelor”, Desdemona din „Otello”, Margareta din „Faust”, Nedda din „Paiaţe”, Musetta din „Boema”, Violeta din „Traviata”, Contesa din „Nunta lui Figaro”, Eva din „Maeştrii cântăreţi”, Tosca, Cio-Cio-San din „Madama Butterfly).” – Viorel Cosma, „Interpreţi din România”, lexicon, vol. I, Bucureşti, Editura Galaxia,1996. În 7 iulie 1998, luând cuvânt în Camera Deputaţilor, Eugenia Moldoveanu spunea despre Arta Florescu: „A fost nu numai cea mai mare artistă a generaţiei sale, generaţia de aur, şi vă reamintesc câţiva dintre acei mari artişti: Petre Ştefănescu-Goangă, Dinu Bădescu, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian.Doamna Arta, aşa cum i-am spus întotdeauna, Doamna a fost însemnată de destin de la naştere, purtând acest nume, care a predestinat-o, acest nume care a devenit simbolul unei importante părţi a culturii româneşti – arta lirică.





Această femeie, de o amplitudine unică, printr-o inteligenţă, printr-o forţă, printr-un curaj, printr-o voinţă care s-au transformat pentru noi, elevii, ca un motor, ne-a făcut să păşim în fiecare zi mai sus, acolo unde harul fiecăruia dintre noi ne-a aşezat de-a lungul anilor. A fost nu numai prima artistă a Operei Române, dar cred că adevărata ei vocaţie, cea care face ca astăzi să omagiem numele ei, este aceea de profesoară. De-a lungul a 50 de ani, această femeie a pregătit toţi artiştii români lirici – cei foarte importanţi, cei care au făcut o mare carieră, cei care au fost slujitorii de zi cu zi, zeci de ani, în teatrele româneşti şi chiar cei care au devenit pe urmă profesori.


marți, 8 martie 2011

Gina Patrichi ar fi împlinit 75 de ani!

S-a născut la 8 martie 1936 la Bucureşti. A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” din Bucureşti, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind admisă cu toate că nu îşi încheiase încă studiile liceale, dar şi exmatriculată înainte de absolvire, din motive disciplinare.

În ciuda exmatriculării din Institutul de Teatru, a fost angajată la nou înfiinţatul teatru din Galaţi, unde a debutat în spectacolul "Nota zero la purtare" de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. Experienţa dureroasă a alungării din şcoală s-a dovedit în timp benefică, determinând o schimbare de atitudine ce o prefigura pe artista perfecţionistă de mai târziu şi contribuind, aşadar, la formarea conştiinţei unei adevărate profesioniste. Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galaţi până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din Bucureşti, condus de regizorul, actorul şi scenograful Liviu Ciulei. Aici şi-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa "Jocul de-a vacanţa" de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiaşi Valeriu Moisescu.
Marile roluri le-a creat în principal pe scena Teatrului Bulandra (cu o excepţie notabilă: rolul reginei în spectacolul Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, montat la Teatrul Naţional din Cluj, 1988), pe care a slujit-o până aproape de sfârşit - ultima stagiune: 1992-1993; ultima premieră: "Teatrul comic" de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).
A lucrat cu mari regizori, precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, şi a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu. Numele său este legat de montări celebre: "Clipe de viaţă", "D-ale carnavalului", "Elisabeta I", "Victimele datoriei", "Puricele în ureche", "Azilul de noapte", "Hedda Gabler", "Interviu", "Amintiri", "Dimineaţă pierdută", "Hamlet", etc.
 În cinematografie şi-a făcut debutul, remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, în lungmetrajul realizat de Liviu Ciulei după cunoscutul roman "Pădurea spânzuraţilor" de Liviu Rebreanu (1964). A creat de asemenea nenumărate personaje memorabile la teatrul radiofonic, jucând în peste 150 de piese transmise pe calea undelor hertziene.

vineri, 4 martie 2011

Antonio Vivaldi


S-a născut la 4 martie 1678 la Veneţia. Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25 ani.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.


În ciuda sănătăţii precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi rude. La Ospedale della Pietà, a instruit şi dirijat orchestra de fete a Instituţiei (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.


Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa şubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).


Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiană şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711), Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728) sau Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile).


Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.