S-a născut la 4 martie 1678 la Veneţia. Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25 ani.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
În ciuda sănătăţii precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi rude. La Ospedale della Pietà, a instruit şi dirijat orchestra de fete a Instituţiei (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.
Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa şubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiană şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711), Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728) sau Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile).
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu