duminică, 29 aprilie 2012

Petre Iorgulescu-Yor (d. 1939)


Autoportret cu urechea tăiată
S-a născut la 24 decembrie 1890, la Râmnicu Sărat, fiind fiul demnitarului Constantin Iorgulescu.  Primii 20 de ani din viaţă i-a petrecut sub coordonarea părinţilor.  În 1914, este absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1917 este ales deputat, fiind încurajat şi susţinut de către tatăl său.  
În ciuda voinţei părinţilor, care-i plănuiseră o carieră politică, tânărul atras de pictură, renunţă la planurile familiei şi se dedică în totalitate artei. În 1918 tânărul, datorită vocaţiei artistice manifestată încă din adolescenţă,  se înscrie la societatea culturală "Arta română". 
Un an mai târziu, în 1919, tânărul Petre Iorgulescu va pleca la Paris, unde studiază pictura cu doi promotori ai fovismului; mai întâi cu pictorul Maurice Denis la Academia Julian, al cărui atelier îl frecventează des, apoi cu Othon Friesz, la Academia Franceză de Arte Moderne. Este momentul în care Iorgulescu-Yor intră în contact cu pictura lui Henri Matisse, Georges Braque şi Othon Friesz; o perioadă în care deşi fovismul nu mai era în perioada sa de glorie, reprezinta totuşi un puternic punct de atracţie pentru Yor, care adoptă caracteristicile curentului în lucrările sale, impunându-i o viziune proprie. 


Peisaj
A debutat ca artist în 1920, în acelaşi timp la Bucureşti şi Paris la Salonul Oficial francez, unde a organizat prima sa expoziție personală de desene, manifestare elogios primită de presa franceză a vremii. La Bucureşti, în acelaşi an, avea prima sa expoziţie, organizată la Maison d'Art.


Natură statică cu pipă şi caiete
A fost o prezenţă frecventă atât pe simezele saloanelor oficiale din Bucureşti, cât şi la cele din Paris, în care, pe lângă expoziţiile personale, activa şi în cadrul unor grupări culturale şi artistice remarcabile, precum "Criterion" alături de Margareta Sterian, Henri Catargi, Ionescu Sin, Ion Jalea şi alţii, sau "Grupul Nostru", alături de Vasile Popescu, Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu, Corneliu Michăilescu, etc.


Peisaj din Balcic


Reîntors în ţara natală, în 1927, artistul va locui o perioadă într-un sat de pe malul Siretului unde pictează peisaje şi portrete din satele apropiate, alături de pictorul Vasile Popescu, de care îl lega o strânsă prietenie. 


Peisaj 


În 1929 i se decerna medalia de aur, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Barcelona, ca o recunoaştere pentru activitatea sa în viaţa artistică. A fost un strălucit peisagist, fiind puternic atras de imaginile din natură, în special de peisajele Balcicului şi ale Sighişoarei. A pictat însă cu o deosebită pasiune şi peisaje din Bretania,  din satele transilvane şi chiar portrete. 


Case din Bretania


În 1938 artistului îi este premiată o lucrare la Salonul Oficial de la Paris. Ulterior, se îmbolnăveşte grav; suferinţele rele, atât fizice cât şi psihice, îl aduc la sinucidere, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 1939. Ultima sa prezenţă la Salonul Oficial de la Bucureşti a avut loc chiar în 1939, cu câteva   luni înainte de a se stinge din vaţă.


Bărci în port


Yor este, fără îndoială unul dintre cei mai importanţi colorişti români din perioada interbelică; prefera în lucrările sale, mai ales nunaţele calde şi liniştitoare, deşi folosea o paletă largă de culori. Opera sa tinde spre un modernism temperat, fiind puternic influențată de atât de postimpresionism şi fovism, cât şi de expresionism.  


Cap de fată
A abordat cu succes în lucrările sale o paletă variată de tematici, excelând în special în naturi statice, peisaje și compoziții cu portrete. Pictura sa are ca notă dominantă un sentiment permanent de anxietate.


Portretul Margăi Jianu
Simplitatea formelor în picturile sale a determinat în procesul de exprimare o restructurare compoziţională, care surprinde un proces inedit de conturare a volumului. Evidenţierea acestuia era făcută exclusiv prin integrarea unui ton în suita cromatică alăturată. 


Pescari şi mahoane
Pensulația era sursa acestei mutații, iar efectul produs era caracterizat de o artă intimă, foarte personală.






joi, 26 aprilie 2012

Despre sărbătoarea tradiţiilor şi tradiţiile sărbătorilor pe plaiuri gorjene şi nu numai...

În lumea contemporană, când cineva vorbeşte despre tradiţii, ori este considerat a fi în urma societăţii, ori promovează lucruri perimate, ori priveşte prea mult în trecut. Ori, pur şi simplu, se pare că noi trecem prea uşor cu vederea faptul că tradiţia înseamnă o sumă de valori, o experienţă comunitară, în mijlocul căreia ne naştem şi de la care plecăm, chiar atunci când inovăm. Pentru că, aşa cum remarcau, în estetică, George Călinescu la noi şi T.S. Eliot în America, raportul dintre tradiţie şi inovaţie înclină în favoarea celei dintâi. Iar când observăm tradiţia la ea acasă, în toată frumuseţea ei, sentimentul este cu atât mai puternic…

Fotografie preluată de la cotidianul "Gorjeanul"
De câte ori îmi cere cineva să-mi descriu ţara într-un singur cuvânt, nu mă pot opri decât la o singură descriere: “diversitate”. Această diversitate a obiceiurilor şi tradiţiilor constituie factorul principal de atracţie pentru turiştii străini, dornici să cunoască datinile româneşti păstrate în mod miraculos de sute de ani. Şi, deşi folclorul este cel care ne defineşte ca popor, o perioadă l-am cam uitat. Vrem cu tot dinadinsul modernizare, vrem emancipare, iar tradiţiile uneori, par că ne stau în drum. Am ajuns să importăm tot ce vine din alte ţări, pentru că ni se pare că este mai de soi, mai “exotic”. Ba, mai mult, importăm şi tradiţiile altor popoare; celebrăm dragostea de “Valentine’s Day”, uitând că avem şi noi “Dragobetele”. Am început să urăm cu zâmbet larg “Merry Christmas”, pentru că simplul “ Crăciun fericit” este considerat prea banal. Cât despre obiceiurile spectaculoase şi pline de semnificaţii, precum “Sânzienele”, “Căluşarii”, “Paparudele“, “Zarezanul” şi multe altele, aproape că nu se mai vorbeşte decât în puţinele emisiuni  de folclor sau la evenimentele de la Muzeul Satului.  
De câţiva ani însă, pare că am început să redescoperim valoarea tradiţiilor româneşti şi să le promovăm, să le valorificăm. Poate din motive de marketing, poate din naţionalism, am început să ne reorientăm din nou spre ceea ce însemnăm noi şi spre ceea ce ne reprezintă aici, la noi acasă şi peste tot în lume.
Românul de la sat e recunoscut pentru veselia şi optimismul lui. Iar obiceiurile, muzica, dansul şi portul tradiţional dovedesc acest lucru cu fiecare prilej de sărbătoare. În a doua zi de Rusalii, locuitorii unui sat magic din ţinuturile Gorjului, au demonstrat faptul că tradiţiile nu sunt deloc un lucru perimat, ba dimpotrivă, un real motiv de mândrie şi bucurie de a fi. 
Fotografie preluată de la cotidianul "Gorjeanul"

La Parohia Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din satul Bota-Dobriţa sătenii au organizat vinerea trecută, un frumos eveniment cultural, ca o “manifestare a spiritului creştin şi a culturii gorjene” aşa cum a fost caracterizat într-un articol din “Gorjeanul”. Denumită în mod sugestiv “Logodna vinului cu ulcica”, evenimentul care a ajuns la a XVI ediţie, reuneşte pe culmea dealului din satul cu pricina, mai toată suflarea artistică din zonă, de la pricepuţii creatori populari de obiecte tradiţionale din ceramică şi lemn, până la scriitori, pictori, fotografi, poeţi, toţi însă, lipsiţi cu desăvârşire de patima firii încrezute şi atinşi în mod iremediabil de microbul frumosului, al bunului gust, al bunului simţ şi al vieţii trăite la ţară. 

Fotografie preluată de la cotidianul "Gorjeanul"

Sărbătoarea a început printr-o superbă slujbă religioasă, oficiată de către preotul stavrofor Ion Sârbu, care a ţinut o minunată predică, preotul iconom Alexandru Cornoiu şi de preotul paroh din comuna Runcu, Vasile Popescu. A urmat un scurt recital de poezii, urmat de un minunat spectacol de folclor autentic, atât muzical cât şi coregrafic, susţinut de către elevii şcolii Dobriţa, coordonaţi de doamna învăţătoare Maria Sârbu Gugu. Întregul moment artistic a fost apreciat la justa sa valoare de către mulţimea de invitaţi adunată în faţa bisericii din vârful dealului de la Bota-Dobriţa. 

Fotografie preluată de la cotidianul "Gorjeanul"

S-a cântat şi dansat în stil mare, româneşte, în ciuda faptului că ploaia, din ce în ce mai puternică, făcea ca unele priviri să se mute pe rând, de la micii dansatori, la plăcintele proaspăt botezate de Dumnezeu, iar apoi la acoperişul micuţului foişor din faţa bisericii, care deja devenise neîncăpător. 

Una dintre “gazdele” evenimentului, caricaturistul şi scriitorul Grigore Haidău, a oferit chiar şi o frumoasă expoziţie ad-hoc de grafică, selectând pentru ochii invitaţilor câteva dintre cele mai frumoase lucrări ale sale. 





Un alt moment interesant a fost cel al lansării volumului de eseuri „Harul divinei înţelepciuni”, scris în colaborare de către preotul Alexandru E. Cornoiu împreună cu ing.prof. Carmen Cocan, carte proaspăt apărută la editura MĂIASTRA, din Târgu Jiu.
Aşa cum îi sugerează şi numele, de la “Logodna vinului cu ulcica” nu putea lipsi un veritabil concurs de oenologie populară (termen propriu!), în care au avut loc degustări de vinuri nobile sau hibride, produse de către gospodarii din zonele învecinate. (şi să ştiţi că Zaibăr ca-n Gorj nu mai găsiţi nicăieri! Ăsta e soi rar…)
Fotografie preluată de pe site-ul Gorj TV
            Binenţeles că la final s-au acordat şi premii şi diplome; chiar şi eu am primit una, probabil pentru bucuria de a vizita aceste plaiuri, de a vedea aceste obiceiuri nespus de frumoase şi de a cunoaşte aceşti oameni minunaţi, deosebit de primitori şi, nu în ultimul rând pentru curajul de a spune tuturor că aceste tradiţii şi aceşti oameni există! Sunt chiar lângă noi, cei din “fascinanta” junglă financiaro-urbană, care nu ne mai lasă să vedem cine suntem, dar mai ales, ce am putea redeveni…

duminică, 8 aprilie 2012

Gaetano Donizetti (d. 8 Apr. 1848)

S-a născut la 29 noiembrie 1797, într-o familie săracă din Bergamo. La vârsta de nouă ani a fost admis la „Scuola caritatevole di musica” (Şcoala caritabilă de muzică), fondată de compozitorul german  Johannes Simon Mayr ,  cu care a şi studiat de altfel, compoziţia şi clavecinul. La recomandarea lui Mayr  tânărul musician se mută la Bologna, unde îşi continuă studiile sub îndrumarea părintelui Stanislao Mattei.
Aici, la Bologna, Donizetti compune primele sale lucrări de muzică instrumentală  şi câteva piese de muzică sacră, precum şi prima sa operă, “Pygmalion”, pe care, din nefericire, compozitorul nu avea s-o vadă niciodată pe scenă, fiind jucată  pentru prima dată, după decesul său. 




Pentru a-şi ajuta familia s-a angajat în armată, dar primele reuşite componistice i-au permis să părăsească activitatea militară.








Lucrarea „Enrico di Borgogna” este cea care l-a făcut cunoscut în 1818, iar prima operă care avea să-i aducă cu adevărat succes a fost „Zoraide di Granata”, în 1822.



Din anul 1827, Donizetti se stabilește la Napoli unde devine directorul Teatrului Regal, iar mai apoi profesor de contrapunct la Conservator.
Din 1830 începe epoca de glorie pentru Gaetano Donizetti, odată cu reprezentaţia operei „Anna Bolena”  (Ann Boleyn), iar în 1832 acest succes s-a confirmat prin premiera  operei „L'elisir d'amore" (Elixirul dragostei). Tot în această perioadă Donizetti scrie marile sale capodopere tragice – drame romantice sau istorice ca „Torquato Tasso”, „Lucrezia Borgia”,”Maria Stuarda”, „Lucia di Lammermoor”, „Roberto Devereux”, etc..



La recomandarea lui Gioachino Rossini, Donizetti pleacă în 1838 la Paris, unde compune, în limba franceză, „La fille du régiment” (Fiica regimentului) , „La Favorite” (Favorita)  şi „Poliuto” (Martiri), în 1840, înainte de a fi numit compozitor imperial la Viena, unde a prezentat „Linda di Chamounix” şi „Maria di Rohan”.





În 1843 compozitorul revenea la Paris, unde aveau loc premierele operelor  „Don Sébastien” şi „Don Pasquale”.
În ianuarie 1846 din cauza unor probleme de sănătate este internat la un sanatoriu din orăşelul francez Ivry-sur-Seine, de unde se întoarce la Bergamo la sfârşitul anului următor. 







La 8 aprilie 1848 Gaetano Donizetti se  stingea din viaţă,  la vârsta de 51 de ani, lăsând lumii o moştenire muzicală de o valoare excepţională, cu o influenţă majoră în muzica clasică universală şi în special în muzica de operă. 





duminică, 1 aprilie 2012

Ion Lucian

Ieri seară (31 martie 2012) la ora 21:15, Maestrul Ion Lucian a încetat din viaţă. S-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, Paula Sorescu Lucian. Ion Lucian a fost internat în cursul acestei luni la Spitalul de Urgenţă Floreasca cu suspiciunea de bronhopneumonie şi anemie.
Era aşteptat cu nerăbdare de trupa Teatrului Excelsior, să revină în locul pe care domnia sa l-a sfinţit. În urmă cu exact 22 de ani, maestrul Ion Lucian înfiinţa Teatrul Excelsior. De atunci, a trăit zi şi noapte pentru această citadelă a artelor, cum îi plăcea s-o numească. 

S-a născut la 22 aprilie 1924, la Bucureşti. În al doilea razboi mondial îşi pierde tatăl. Viitorul actor a reuşit cu greu să treacă peste durerea pricinuită de această tragică pierdere şi a absolvit cu brio liceul Matei Basarab şi Academia Regală de Teatru şi Muzică din Bucureşti.
Este unul dintre cei mai îndrăgiţi actori ai scenei româneşti, având o carieră teatrală şi cinematografică impresionantă, începută în 1942, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în rolul lui "Guliţă" din "Chiriţa în Iaşi" de V. Alecsandri. Tot în perioada sa de debut, publicul îl putea vedea în câteva roluri remarcabile: "Hlestacov" din "Revizorul" de Gogol, "Florindo" din "Mincinosul" de Carlo Goldoni, "Jaques" din "Silvette" de Victor Eftimiu sau "Magnasco" din "Astă seară se joacă fără piesă" de Luigi Pirandello.
Din anul 1945 devine angajat al Teatrului de Operetă "Alhambra" (actualul Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian"), unde a jucat aproape doi ani, interpretând rolul lui "Gustl" din "Ţara surâsului" de Franz Lehár şi pe cel al lui "Tony" din spectacolul "Prinţesa circului" de  Emmerich Kálmán
În 1947 a urcat pentru prima dată pe scena Teatrului Municipal Bucureşti (Teatrul Bulandra de astăzi), unde a jucat din nou cu o deosebită măiestrie roluri memorabile: "Boby 2" din "Insula" de Mihail Sebastian, "Valentin" din "Nu se ştie niciodată" de G. B. Shaw sau "Tristan" din "Câinele grădinarului" de Lope de Vega. Cinci ani mai târziu, publicul iubitor de teatru l-au aplaudat pe scena teatrului Nottara, în piese precum "Nud cu vioară" de Noel Coward, "Iaşii în carnaval" de V. Alecsandri sau "o felie de lună" de Aurel Storin. 





Tot în 1947 debutează în cariera cinematografică, cu un rol în filmul "Două lumi şi-o dragoste", în regia lui Viktor Gertler. Apoi, în 1951, este distribuit în filmul "Viaţa învinge", în regia lui Dinu Negreanu, alături de Fory Etterle, George Vraca şi Griore Vasiliu Birlic. 
În 1958 actorul Ion Lucian este distribuit în rolul lui "Nae Girimea" din celebra ecranizare a piesei "D'ale Carnavalului" de I.L. Caragiale, regizată de Gheorhe Naghi şi Aurel Miheleş, alături de nume mari ale teatrului şi filmului românesc: Vasilica Tastaman, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Horia Căciulescu, Ion Manu, şi alţii.





În 1964 actorul apare în ecranizarea mofturilor caragealiene ("Mofturi 1900"), în regia lui Jean Georgescu, alături de Iurie Darie şi Ion Dichiseanu.




Din 1960 Ion Lucian a început să joace şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, având şi aici roluri savuroase: "Jean" din "Rinocerii" de Eugen Ionescu,  "Pantalone" din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi, "Reporterul" din “Procesul d-lui Caragiale“ de M.Ștefănescu sau remarcabilul rol dublu "Frații Bullinger" din “Swek în al II-lea război" de BertoldBrecht. 
În 1965 interpretează rolul "avocatului Rădulescu Nercea" din ecranizarea piesei "Titanic vals" de Tudor Muşatescu, în regia lui Paul Călinescu, alături de Grigore Vasiliu Birlic, Coca Andronescu, Mitzura Arghezi, Ion Dichiseanu şi Ion Finteşteanu.
În 1968 îl vedem în rolul lui "Dramaturgul Eugen Ionescu" din filmul "Cameleonul pastorului" alături de Grigore Vasiliu Birlic.
A dat viaţă la peste 200 de personaje din dramaturgia românească şi universală şi a semnat regia la peste 100 de spectacole jucate de sute de ori pe scenele din Bucureşti, Timişoara. Giurgiu, Oradea, Botoşani. 





Un veşnic iubitor al artei teatrale, Ion Lucian a înfiinţat şi condus două instituţii teatrale importante ale Bucureştiului, ambele destinate spectacolelor pentru copii (dar nu numai): Teatrul pentru Copii "Ion Creangă" în 1964 şi "Teatrul Excelsior" în 1990, al cărui nou sediu a fost inaugurat la data de 4 mai 2011.




Fiind mereu un spirit activ şi iubitor de sensibilitate, Maestrul Ion Lucian nu şi-a "limitat" cariera teatrală doar la partea de interpretare a rolurilor, ci a şi conceput, montat, regizat şi scris teatru. Spectacole precum "Le petit coq", " Muşchetarii...Măgăriei Sale", "Snoave cu măşti" sau "Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils", au făcut deliciul şi au încântat multe generaţii de spectatori de cele mai mici vârste.





Maestrul Ion Lucian a fost şi profesor în cadrul Institutului de Teatru şi Film, iar din 1998, a predat în cadrul Universităţii Hyperion, fiind mentorul multor generaţii de actori consacraţi ai scenei româneşti.








Dumnezeu să-l odihnească!