joi, 29 septembrie 2011

Michelangelo Antonioni (n. 1912)

S-a născut la 29 septembrie 1912 în localitatea italiană Ferrara(aproape de Bologna) într-o familie din clasa de mijloc şi a crescut în mediul burghez al provinciei italiene. A studiat economia în cadrul Universităţii de la Bologna, pictând în acelaşi timp şi criticând fără milă, comediile italiene prosteşti ale anilor '30-'40, într-un tabloid local. La absolvirea Universităţii din Bologna, deţinând o diplomă în politici economice, tânărul Antonioni se hotărăşte să înceapă o carieră în cinematografie şi pleacă la Roma, în scopul dezvoltării unei colaborări cu jurnalul "Cinema". La roma studiază regia în cadrul Facultăţii de Film şi va ajunge să lucreze cu nume de rezonanţă în domeniu, printre care Marcel Carne sau mai bine cunoscutul Roberto Rossellini. Dacă colaborarea alături de primul îl plasează în funcţia de regizor adjunct, alături de Rossellini va scrie scenariul filmului "Un piloto ritorna". 





Primele filme ale lui Antonioni au fost trei scurt metraje documentare. În perioada realizării lor îl va întâlni pe compozitorul Giovanni Fusco, care îi va alimenta pesimismul pe parcursul a altor 8 filme. Antonioni este considerat unul dintre regizorii cu cea mai mare influenţă asupra cinematografiei italiene post-neorealiste. În 1950 debutează cu primul lung metraj intitulat "Cronaca di un amore", care se manifestă ca o repudiere a percepţiilor cinematografice neorealiste ale predecesorilor săi precum însăşi Rossellini. 




După lungmetrajul de debut Antonioni se axează în următoarele filme pe observarea caracterelor umane şi influenţa mediului social şi politic asupra lor; modul său de expresie cinematografică relevă puternice nuanţe critice la adresa sistemului şi a "dizolvării" treptate a importanţei factorului uman în faţa acestuia.


În 1952 va realiza lungmetrajul "I Vinti", un film despre tineretul european postbelic, structurat în 3 poveşti: una filmată în Roma, una la Paris şi una la Londra. Secţiunea italiană îi nemulţumeşte pe italieni prin portretizarea tineretului său ca neo-fascist. De altfel, această parte din film a fost cenzurată în Franţa şi Anglia şi nu a fost difuzată. 



Filmul "Blow-up" din 1966,  marchează părăsirea Italiei şi intrarea regizorului pe piaţa cinematografică britanică. Filmul îi aduce Premiul pentru cel mai bun regizor din partea Societăţii Naţionale de Critică de Film din Londra şi două nominalizări la Oscar: pentru cea mai bună regie şi cel mai bun scenariu. 


În următoarele sale filme continuă să fie obsedat de inabilităţile şi infirmităţile emoţionale şi psihologice provocate de sistem, elementului uman. Cele mai importante pelicule sunt "Zabriskie Point"  din 1970  


şi "The Passenger"  din 1975,  cu Jack Nicholson în rolul principal. 



În 1985 Michelangelo Antonioni suferă un atac de cord care-l împinge spre paralizie parţială.  Din cauza acestui nefericit incident, timp de un deceniu, va fi incapabil să mai finalizeze vreun proiect. 
Revine în 1995,  la 83 de ani,  încurajat şi susţinut de soţia sa Enrica, cu lungmetrajul "Beyond the clouds" unde împarte regia cu germanul Wim Wenders, care se va implica din cauza stării de sănătate precară a regizorului şi care va realiza doar Prologul, Epilogul şi cadrele de legătură dintre cele patru episoade ale filmului. În rest, Wenders nu va face decât să asiste fascinat un maestru la lucru.



La 30 iulie 2007,  la vârsta de 95 de ani, Michelangelo Antonioni se stingea din viaţă, lăsând în urmă o capodoperă cinematografică admirabilă, pentru care 
este considerat unul dintre cei mai valoroşi regizori ai secolului XX.



luni, 26 septembrie 2011

George Gershwin (1898)


S-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark. 
În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. 







Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul "The Capitol Revue" şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. 





Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul este celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care a fost cântată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.





Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). 
Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love"
Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay""Treasure Girl""Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris"


Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals"Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".
În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane. 
Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime",        "I Got Plenty of Nothing""It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.
Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire.
În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine. 
Se stinge din viaţă la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).

luni, 19 septembrie 2011

RIP Johnny Răducanu

Pe numele său adevărat Răducan Creţu, Johnny Răducanu s-a născut la Brăila, la 1 decembrie 1931, într-o familie cu tradiţii muzicale de peste 300 de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu.
În 1971 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
A studiat la Şcoala medie de muzică din Cluj-Napoca (1949-1953) şi la Conservatorul ''Ciprian Porumbescu'' din Bucureşti (clasa contrabas, 1953-1956). A fost membru al orchestrei Casei de discuri ''Electrecord'' (1957-1971). Eminent instrumentist de jazz, Johnny Răducanu a abordat şi compoziţia, scriind numeroase piese de jazz, dar şi de muzică uşoară. Dintre creaţiile de muzică uşoară, amintim: ''Vechiul port'', ''De mult într-o carte'', ''Nu veni, nu pleca'', ''Mă cheamă marea'', ''Iarnă, iarnă''. A compus muzica de scenă la piesele: ''Livada cu vişini'', ''Moliere'' şi ''Don Juan''.
Ca instrumentist sau orchestrator şi-a adus contribuţia la realizarea majorităţii discurilor româneşti de jazz.
A întreprins numeroase turnee peste hotare, la Moscova (1962), la Festivalurile de muzică uşoară de la Varşovia şi Praga (1968), la Belgrad, în Suedia, Olanda, Germania, Spania, Franţa, Grecia, Belgia, Statele Unite, Elveţia etc. 
În 1976 artistului i-a fost conferită ''Diploma de merit'' oferită de Departamentul cultural al Statelor Unite pentru activitatea sa muzicală. 
A colaborat cu trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianiştii Friedrich Gulda şi Guido Manussardi. În 1987, a devenit membru de onoare al Academiei ''Louis Armstrong'' din New Orleans.
Printre realizările discografice în domeniul jazz-ului se numără: ''Jazz made in Romania'' (1987); ''Confesiuni'' (I, II, III); ''To His Friends'' (1997); ''Jazz Behind the Carpathians'' (1999); ''Jazz antifanariot'' (2002); ''Singurătatea, meseria mea'' (2002); ''Jazz Made in Romania-Live in San Francisco'' (cu Teodora Enache, 2002), ''Jazz Bestament'' (2005); ''Chamber Jazz Music'' (2008); ''Inside Stories-Jazz Poems'' (2009).
În aprilie 2010, Johnny Răducanu şi Aura Urziceanu au cântat la Sala Palatului, într-un concert special, alături de unul dintre cele mai celebre big-band-uri din lume, Duke Ellington Orchestra.






În ultimii ani, Johnny Răducanu şi Ion Caramitru au susţinut împreună spectacolul de poezie şi muzică "Dialoguri şi fantezii în jazz" de la TNB.





Johnny Răducanu sau "Mr. Jazz Of Romania", cum l-a denumit marele jazzman Leonard Feather, s-a stins în această dimineaţă, singur în garsoniera sa, lăsând în  jazz-ul românesc o comoară de neegalat şi o mare tristeţe în rândul iubitorilor săi.






Dumnezeu să-l odihnească!

miercuri, 14 septembrie 2011

Horia Bernea (n. 1938)


S-a născut la data de 14 septembrie 1938 în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen).
A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici.
A fost membru al grupului de la Poian a Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.
A avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universităţii din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery(1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc.

În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.
În anul 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. În textul "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" publicat în acelaşi album, Horia Bernea şi-a făcut o adevărată profesiune de credinţă: 

"Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»"
La data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri.

În anul 1990 Andrei Pleşu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român.
După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf".

Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activităţii de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu "George Apostu".
În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie "European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.
Muzeul Ţăranului Român s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. La iniţiativa lui Horia Bernea, au fost achiziţionatee 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situl (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).
Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în ţară şi înmormântat la Biserica Mavrogheni, în apropiere de Muzeul Ţăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroşi ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist şi cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ţinut atunci o memorabilă cuvântare), precum şi renumiţi oameni de cultură printre care Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici.



vineri, 9 septembrie 2011

Hugh Grant

S-a născut pe 9 septembrie 1960 în Hammersmith, Anglia şi este celebru pentru câştigarea premiilor Globul de Aur, BAFTA şi César. Tatal său, James Grant, s-a axat în tinereţea sa tot în domeniul artistic, însă în general s-a ocupat cu vânzările în cadrul unei firme de covoare,  în timp ce mama sa, Finvola Grant, a fost profesoară de istorie a Scoţiei. Hugh a avut întotdeauna o mare pasiune pentru actorie şi literatură. Ambitios din fire, câştigă o bursă şcolară la Oxford unde studiază Istoria Artei şi Dramaturgia.

În anul 1982, când încă activa ca student, Hugh şi-a făcut debutul pe marele ecran, în filmul lui Michael Hoffman, "Privileged".
Până în 1993, îl găsim de asemenea, distribuit în mai multe filme şi seriale de televiziune: "The detective" în 1985, în 1986, "Ladies in charge", "Till We Meet Again" în 1989 sau chiar "Impromptu" din 1991, în care îl joacă pe marele compozitor Frederic Chopin.  


Şi-a câştigat recunoaşterea ca star după rolul din "F
our weddings and a funeral" în 1994, alături de Andy MacDowell.




După această etapă extrem de reuşită a vieţii sale refuză o altă bursă pentru studii post-universitare în Londra la Institutul Courtauld unde ar fi aprofundat noţiuni tot în acest domeniu, cu toate că deja acumulase destulă experienţă. Din acel moment cariera sa de actor a fost în plina ascensiune. 

În anul următor, îl regăsim în rolul lui Edward Ferrars din ecranizarea romanului "Sense And Sensibility" de Jane Austen. 


În 1996, apare alături de Gene Hackman în "Extreme Measures", un thriller despre Guy Luthan, un doctor britanic ce lucrează la un spital din New York, care începe să facă nişte investigaţii nedorite după ce corpul unui pacient ce a murit pe masa sa de operaţie, dispare.


Anul 1999 îi aduce 2 roluri remarcabile în 2 comedii spumoase: "Nothing Hill", unde joacă alături de Julia Roberts şi " Mickey Blue Eyes", alături de Jeanne Tripplehorn şi James Caan. 


În 2001 joacă în primul film din seria "Bridget Jones's Diary", alături de Colin Firth şi Renee Zellweger, film nominalizat la Oscar în acel an. De asemenea, îl regăsim şi în cel de-al doilea film al seriei, "Bridget Jones: The Edge Of the Reason" din 2004. 


Totuşi, în anul 2002 s-a gândit să renunţe la cinematografie în detrimentul companiei sale "Simian Films", dar s-a răzgândit. 
În 2005 îl găsim într-un rol de scurtă durată din filmul belgian "Travaux, on sait quand ça commence...", film în care îl putem vedea jucând îl limba franceză. 
În 2009 Hugh Grant face un rol minunat, alături de Sarah Jessica Parker, în "Did You Hear About the Morgans?". 


Un spirit mereu activ, aflat în permanentă orientare către roluri noi, actorul pregăteşte o surpriză pentru următorul proiect: "The Pirates! Band of Misfits" , un film de animaţie ce va fi lansat în 2012 şi în care Grant îşi va împrumuta vocea eroului principal, Pirate Captain. 


Ceea ce nu cunoaşte multă lume este faptul că în tinereţe Hugh Grant juca cu regularitate cricket într-o echipă numită "Captain Scott" dar şi fotbal, fiind un mare fan al echipei din Premier League, Fulham F.C.   

Şi în prezent firea lui sportivă continuă să rămână vie în pofida trecerii timpului, frecventând des turnee de golf . 
El este un mare fan al artei pe care o şi colecţionează încă de mic.
Deşi face parte din generaţia relativ nouă de actori, Hugh Grant a reuşit să se impună ca un veritabil comediant. Nu numai umorul fin îl caracterizează, dar şi sarcasmul şi şarmul inconfundabil. 

luni, 5 septembrie 2011

Freddie Mercury (n. 1946)


Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar, la acea vreme colonie britanică, acum parte a Tanzaniei. Părinţii săi, Bomi Bulsara şi Jer Bulsara erau perşi din India care practicau religia antică zoroastriana. Mercury avea o soră mai mică, pe nume Kashmira.
Mercury a fost trimis în India la vârsta de 7 ani pentru a merge la Şcoala de băieţi Sf. Petru, o şcoală pentru băieţi din Panchgani lângă Bombay. La St. Peter's, a fost un elev strălucit care a excelat la sport şi a învăţat să cânte la pian. La şcoală, a format o trupă, denumită The Hectics, unde el cânta la pian. Tot la St. Peter's a început să-şi spună „Freddie”. Mercury a rămas în India în copilărie, locuind cu bunica şi mătuşa lui. Şi-a completat educaţia în India la St. Mary's (ISC) High School în Mazagon înainte sa se întoarcă în Zanzibar.
La vârsta de 17 ani, Mercury şi familia sa au fost forţaţi să plece din Zanzibar în Anglia ca rezultat a Revoluţiei din Zanzibar. Familia s-a mutat într-o casa mică la periferia oraşului Feltham în afara Londrei. Mercury s-a înscris la Isleworth Polytechnic (în prezent West Thames College) în Vestul Londrei unde a studiat arta. În cele din urmă, a obţinut o diplomă în artă şi design grafic la Ealing Art College, folosind ulterior aceste abilităţi pentru a construi emblema trupei Queen. Mercury a rămas cetăţean britanic până la sfârşitul vieţii.
După absolvire, Mercury s-a alăturat mai multor formaţii şi a vândut haine second hand în piaţa Kensington din Londra şi a lucrat şi la Aeroportul Heathrow. Prietenii din acele vremuri şi-l amintesc pe Mercury drept un elev tăcut şi timid care se arăta foarte interesat de muzică. În 1969, a devenit membru fondator al formaţiei Ibex, care s-a numit apoi Wreckage. Când aceasta s-a despărţit în luna octombrie a aceluiaşi an, s-a alăturat formaţiei Sour Milk Sea ca solist. La începutul anului 1970, s-a destrămat şi acest grup.
În luna aprilie a aceluiaşi an, Mercury s-a alăturat chitaristului Brian May şi bateristului Roger Taylor, care fuseseră în formaţia Smile. În ciuda protestelor colegilor săi, Mercury a ales numele Queen pentru noua formaţie. Tot în această vreme şi-a schimbat şi numele de familie din Bulsara în Mercury.
Freddie Mercury avea o voce deosebită şi distinctivă, incluzând o rază vocală de 4 octave. Deşi vorbea pe tonalităţi de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Soprana spaniolă Montserrat Caballé, cu care Mercury a înregistrat un album, a spus că „diferenţa dintre Freddie şi toţi ceilalţi căntăreţi rock este vocea”.


Mercury a compus zece melodii din cele şaptesprezece de pe albumul „Greatest Hits” al formaţiei Queen: „Seven Seas of Rhye”, „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Somebody to Love”, „Good Old-Fashioned Lover Boy”, „We Are the Champions”, "Bicycle Race”, „Don't Stop Me Now”, „Crazy Little Thing Called Love”, şi „Play the Game”. 
Oricum, prin anii optzeci, toţi cei patru membri ai formaţiei compuneau hituri. Cel mai notabil aspect a melodiilor sale este faptul că acesta introducea în melodii diverse stiluri de muzică, printre care se numărau rock, heavy metal, pop sau disco. În comparaţie cu mulţi alţi compozitori de muzică rock, Mercury tindea să compună melodii complexe. De exemplu, „Bohemian Rhapsody” este compusă din foarte multe note. Pe de altă parte, „Crazy Little Thing Called Love” este alcătuită din foarte puţine note. Deşi Mercury compunea deseori armonii complicate, acesta a declarat că nu ştia să citească partituri muzicale. El a compus majoritatea melodiilor la pian, alegând deseori note greu de realizat de colegul de trupă, chitaristul Brian May.
Axl Rose, solistul grupului Guns 'N Roses vorbea astfel despre talentul de compozitor al lui Mercury: „Dacă nu aveam melodiile lui Freddie Mercury când eram copil, nu ştiu unde aş fi acum. M-a învăţat multe lucruri despre muzică. Mi-a deschis mintea. Nu am avut un profesor mai bun în viaţă decăt el.”
Mercury este recunoscut pentru prestaţiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. El a arătat un stil teatral care deseori invoca o mare participare a publicului. Una din cele mai notabile performanţe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanţa celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulţi specialişti drept cel mai bun concert din toate timpurile. Într-o relatare a evenimentelor de la Live Aid în 2005, un critic a scris, „Cei care compun liste cu cei mai buni căntăreţi şi îi plasează pe Mick Jagger, Robert Plant pe primele locuri fac o mare greşeală. Freddie, evidenţiat de prestaţia de la Live Aid, este de departe cel mai «zeu» dintre toţi.”

Formaţia a fost prima care a cântat pe stadioanele din Africa de Sud, depăşind recordul numărului de oameni prezenţi la un concert pe stadionul Morumbi din Sao Paulo în 1981. În 1986, Queen a fost prima formaţie rock care a cântat în spaţiul comunist, unde a concertat în faţa a 80.000 de oameni la Budapesta. Ultimul concert al lui Mercury cu Queen a avut loc în ziua de 9 august 1986 la Knebworth House în Anglia unde a atras în jur de 150.000 de oameni. Starul rock David Bowie, care a participat la Concertul tribut Freddie Mercury şi a înregistrat melodia "Under Pressure" cu Queen a spus despre Mercury: „Dintre toţi căntăreţii rock, Freddie a dus-o peste măsură.” ... „ L-am văzut într-un concert o singură dată, şi după cum se spune, era un om care putea ţine mulţimea în propria palmă. Putea oricând să transforme un clişeu într-un avantaj.”


Mercury cânta la pian în multe melodii cunoscute a trupei Queen. El folosea piane în concerte, iar în studio, diverse alte instrumente asemănătoare pianului. Începând cu anul 1979 a început să folosească sintetizoare în studio. Deşi nu era un pianist strălucit, contribuţiile sale erau de obicei foarte originale, el bătând de multe ori doar ritmul. Printre exemplele notabile pot fi enumerate „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Good Old Fashion Lover Boy”, „We Are the Champions”, „My Melancholy Blues” şi „Don't Stop Me Now”. Oricum, după spusele colegului de trupă Brian May, Mercury nu era mulţumit de abilităţile sale la pian şi a început să nu mai folosească instrumente. Una din ultimele contribuţii la pian ale lui Mercury a fost melodia „It's a Hard Life” de pe albumul The Works

Pe vremea când era copil, Mercury asculta multă muzică indiană, şi una din primele lui influenţe a fost Lata Mangeshkar, pe care a avut oportunitatea de a o vedea live în India.  

Conform revistei Record Collector, după mutarea în Anglia, Mercury a devenit fan al lui Jimi Hendrix, John Lennon şi The Beatles. Mercury a spus despre Hendrix: „Jimi Hendrix este foarte important. Este idolul meu.” Altă influenţă a lui Freddie a fost actriţa şi cântăreaţa Liza Minnelli. Într-un interviu din 1975, a spus despre Minnelli: „Liza, în termeni de talent, se joacă. Ea are energie şi vigoare, pe care o răspândeşte pe scenă, şi felul în care se transmite publicului constituie o bună influenţă. Se pot învăţa multe de la ea.”  În cele din urmă, Mercury a fost un fan al lui Elvis Presley. El a scris melodia „Crazy Little Thing Called Love” drept omagiu adus lui Presley şi a cântat melodii precum "Jailhouse Rock" în timpul concertelor.






Primul efort al lui Mercury de a produce un proiect solo a fost melodia "Love Kills" lansată în 1984, dedicată filmului Metropolis, al lui Fritz Lang, din anul 1926. Melodia, produsă de Giorgio Moroder, a debutat pe locul 10 topurile britanice (UK charts). Deşi a debutat în top zece din UK Album Chart, Mr. Bad Guy nu a fost considerat a fi un succes comercial în comparaţie cu albumele Queen. Oricum, în 1993, un remix al melodiei „Living on My Own”, un single de pe album, a ajuns pe locul 1 în UK Singles Chart. Cu această melodie Mercury a câştigat trofeul Ivor Novello Award. Criticul Ed Rivadavia descrie Mr. Bad Guy ca fiind „uluitor de la început la sfârşit” şi şi-a exprimat părerea că Mercury „a explorat cu acest album tărâmuri neatinse”. În mare, în album au fost des folosite sintetizoare într-un mod necaracteristic pentru Queen, având însă influenţe de pe albumele Queen Hot Space şi porţiuni de pe albumul The Works
.


Barcelona, înregistrat cu soprana spaniolă Montserrat Caballé, combină elemente de muzică modernă şi muzică de operă. Mulţi critici au fost nesiguri ce să comenteze despre album, iar un critic a numit albumul ca fiind „cel mai bizar album al anului”. Caballé, pe de altă parte, consideră albumul ca fiind unul din cele mai mari succese ale carierei sale. Melodia „Barcelona” a debutat pe locul 8 în UK charts şi a fost un mare hit în Spania.
În plus faţă de cele două albume solo, Mercury a lansat alte single-uri, incluzând versiunea proprie a hitului „The Great Pretender” de The Platters, melodie care a debutat pe locul 5 în Anglia. În septembrie 2006, o compilaţie cu melodii realizate de Mercury în cariera sa solo a fost lansată în onoarea a cea ce ar fi fost împlinirea de 60 de ani ai artistului. Albumul a debutat pe locul 10 în UK Album Chart.
Peste mai mulţi ani, unele albume ale lui Mercury au crescut mult în valoare. De exemplu, un single japonez a melodiei „Guide Me Home” de pe albumul Barcelona valorează acum aproape 1.000 de lire sterline (2.000 de dolari).
Mai multe sondaje de opinie efectuate în primul deceniu al secolului al XXI-lea arată că reputaţia lui Freddie Mercury a crescut după moartea sa. Într-un sondaj din 2002 realizat cu scopul de a afla care este considerat a fi cel mai mare britanic din istorie, Mercury a ieşit pe locul 58 la emisiunea 100 Greatest Britons, realizată de BBC. El figurează şi pe locul 52 într-un sondaj naţional japonez din 2007 al „celor mai influenţi 100 de eroi”. 
În 2006, revista Time Asia l-a denumit „unul din cei mai influenţi eroi asiatici din ultimii 60 de ani”: Articolul scria despre Mercury că a realizat în muzica pop ceea ce alţi indieni—cum ar fi Salman Rushdie şi Vikram Seth – au realizat în literatură: au luat arta colonizatorului şi au reprezentat-o într-o manieră mai bogată şi mai sclipitoare decât credeau alţi anglofoni că se poate."  
În 2008, revista Rolling Stone l-a clasat pe Mercury pe locul 18 în lista primilor 100 de cântăreţi din toate timpurile.