joi, 30 decembrie 2010

Cu faţa înapoi şi înainte...

Iată-ne din nou înaintea unui prag între ani... Încă o zi ne mai desparte de următorul calendar.  Încă un final va fi înlocuit cu un nou început, iar noi, ca de fiecare dată, ne uităm în spate şi tragem linie, apoi ne uităm în faţă şi planificăm. E clar că timpul nu mai are răbdare cu noi şi e tot mai grăbit în curgerea sa către eternitate... “Lumea mea” şi are deja 33 de luni! Cu alte cuvinte, la sfârşitul lui martie, împlinim 3 ani!... Vârsta la care începem să ne uităm tot mai curioşi la ce se întâmplă în jur...
Uitându-mă în urmă mă gândesc că aceasta este perioada  în care am învăţat poate cele mai multe lecţii. Pentru mine 2010 a fost anul în care atât “Lumea mea”, cât şi “Remember pentru un artist” au trecut prin proba focului şi au fost testate la justa lor valoare. Iniţial nu am fost adeptul reţelelor de socializare de gen Facebook sau Tagged… Simpla bănuială că în interiorul acelor site-uri nu poţi găsi decât indivizi care nu au altă ocupaţie decât să-şi exprime trivialităţile şi refulările (mai mult sau mai puţin sexuale) în faţa oricui mă făcea să evit astfel de medii. Nu apreciez genul absolut deloc, iar aceste refulări îmi repugnă şi acum. Căutam alt gen de oameni… Vroiam să “socializez” cu scriitori, cu artişti(reali nu contrafăcuţi!), cu foştii colegi din Radio Romania Tineret, cu oameni cărora le place să citească, să asculte o muzică bună (nu manele!), etc…
Primul site care mi-a arătat şi astfel de oameni a fost Tagged, o reţea similară cu omniprezentul (în acea vreme) Hi5, lipsit însă de notorietatea acestuia şi, în concluzie, populat de oameni vii …  Apoi, prin intermediul acestuia, am intrat în relaţii cu primul site românesc destinat blogosferei mioritice. Şi aici am intrat cu reticenţă, dar căutând cu o anumită febră, un strop de căldură sufletească, fie ea şi virtuală!  Spre deosebire de alte site-uri însă, “Toate blogurile.ro”, m-a convins extrem de rapid. Artizanul acestui proiect, un om pe care nu-l cunosc decât ca “Victor”, mă invita să înscriu “Lumea mea” în universul pe care tocmai îl crea, cu un preţ extrem de avantajos: să public banner-ul lui pe blogul meu. Aşa am ajuns să fac cunoştinţă cu o sumedenie de alte bloguri, toate după alegerea mea! Cu alte cuvinte, mă năşteam în altă lume, cea cu care eram de acord şi care îmi oferea ceea ce vroiam eu să văd. A fost ca atunci când unui orb i s-a redat vederea, dar nu i s-au deschis pur şi simplu ochii, ci mai întâi inima. Nici acum nu-l cunosc personal pe Victor, dar apreciez proiectul pe care l-a dezvoltat şi îi mulţumesc pentru acel moment.
Apoi, la câteva luni, a explodat fenomenul Facebook. Împins oarecum de la spate de poetul Vasile Leac care avea deja prezenţă, am introdus cele două lumi şi în acest mediu. Şi nu regret absolut deloc pentru că, şi datorită acestui fapt, 2010 a fost anul în care am învăţat că şi atunci când cazi te poţi ridica şi poţi continua cu fruntea sus. În acest an am continuat postările pe cele două bloguri, fără să adaug aproape nimic nou, încercând totuşi să diversific oferta literară sau artistică.  Aşa cum am afirmat şi în “prefaţa” celor două lumi, fiecare postare am dorit-o şi o consider fie un simplu gest de “La mulţi ani”, fie un “Remember...” pentru fiecare artist sărbătorit sau comemorat.  Stau cu “cartea cu feţe” deschisă la lista de prieteni şi număr... Nu sunt nici puţini, nici prea mulţi, dar sunt de calitate! Nu voi înşira nume; prefer să le păstrez pentru mine. Dar vreau să le mulţumesc acestor oameni care îmi sunt aproape: familie, colegi, prieteni, amici, cunoştinţe, oameni care mă cunosc mai mult sau mai puţin, oameni cu care am stat de vorbă mai mult sau mai puţin.
Vă mulţumesc pentru iubire, respect, încurajări, critici, îmbrăţişări, lacrimi, urări, vă mulţumesc pentru că prin voi reuşesc să dau şi eu, la rândul meu, iubire, respect, încurajări...
Iar pentru anul care vine vă doresc să găsiţi atât în “Lumea mea” cât şi în “Remember pentru un artist”, cel puţin tot atâtea prilejuri de evadare în universul cărţilor şi al culturii.  
Vă doresc multă linişte în suflet, răspunsuri la întrebări, uşi deschise şi Oameni lângă voi!
La mulţi ani, dragi prieteni şi un 2011 cu multă înţelepciune tuturor!

luni, 27 decembrie 2010

Gérard Depardieu


Gérard Xavier Marcel Depardieu s-a născut la 27 decembrie 1948, în localitatea Chateauroux din departamentul Indre, în centrul Franţei. Copilăria şi-a petrecut-o într-o familie  de muncitori, alături de cinci fraţi şi surori. Fiind mai mult timp pe stradă decât la şcoală, la 13 ani părăseşte studiile. Pe parcursul adolescenţei sale a fost implicat în diverse evenimente negative, culminând chiar cu furturi şi trafic de droguri.
În 1964  părăseşte  Châteauroux pentru Paris, unde urmează cursurile de comedie ale lui Jean Laurent Cochet în acelaşi timp cu actorii Claude Jade şi Alain Doutey care îl vor proteja. Aici, la şcoala lui Laurent Cochet, o va întâlni şi pe viitoarea actriţă Elisabeth Guignot,  cu care se va căsători în 1970 şi cu care va avea doi copii: Guillaume şi Julie. În această perioadă se apucă să devoreze cu pasiune toate textele literaturii clasice, formându-şi  o cultură solidă.
În 1970 regizorul Michel Audiard îi propune un rol mic în  "Le Cri du cormoran le soir au-dessus des jonques". În 1974  joacă alaturi de Patrick Dewaere şi Miou-Miou  în  "Les Valseuses de Bertrand Blier",  înregistrând un succes dublat  de  un scandal  de proporţii dat de dialoguri şi de sexualitatea debordantă a personajelor.
După 1975 vine perioada sa de mari realizări alături de regizorii italieni Bernardo Bertolucci (1900) sau  Marco Ferreri. Depardieu impresionează prin felul lui de a şti cum să "schimbe lumea" dând naştere unor personaje extrem de diferite. Este perioada unor filme memorabile ca  "Le Camion" din 1977 de Marguerite Duras sau "Inspecteur la Bavure" din 1980 de Claude Zidi.

 

Deşi  îi rămâne fidel  lui  Bertrand Blier, cu care lucrase pentru "Tenue de soirée" şi "Trop belle pour toi", Depardieu îşi lărgeşte repertoriul alături de alte nume celebre ale cinematografului de autor, fără a rămâne cantonat într-un gen .
Maurice Pialat îl distribuie în patru filme, din care 2 sunt remarcabile: "Police" şi  "Sous le soleil de Satan" care îi vor aduce un premiu internaţional  de interpretare la Festivalul de Film de la Veneţia în 1985. Tot în această perioadă, regizorul  Alain Resnais îl foloseşte ca pe un cobai în  "Mon oncle d'Amérique", iar  François Truffaut îi propune 2 roluri de îndrăgostit pasionat, în "La Femme d'à côté",  urmat de "Dernier Métro" care va fi un suces comercial de proporţii şi care îi va da posibilitatea să obţină un  premiu César în 1981.


În anii '80 regizorul Francis Veber ilustrează paralelismul în comediile de tip  buddy movie à la française,  punându-l să facă tandem cu Pierre Richard în filmele "La Chèvre" din 1981, "Les Compères" din 1983 şi  "Les Fugitifs" din 1986.


Faima sa se extinde şi peste ocean, unde i se propun primele roluri. Unul dintre acestea este cel din filmul "Green Card" din 1990, unde joacă alături de Andie MacDowell, sub îndrumările lui Peter Weir.


De asemeni îl găsim pe Gérard Depardieu în filme de epocă  sau în care întruchipează  personaje istorice sau mari personaje din literatura franceză: "Le Retour de Martin Guerre" de Daniel Vigne (1982), care-i vor deschide gustul pentru acest tip de roluri,  rolul lui  Rodin în  Camille Claudel de Bruno Nuytten, 


"Cyrano de Bergerac" (1990) de Jean-Paul Rappeneau(care îi va mai aduce un César, un "Palme d'Or" şi o nominalizare la Oscar, precum şi o critică şi un public cucerit), 


Christofor Columb în "1492 : Conquest of Paradise" de Ridley Scott (1992) sau rolul muşchetarului Porthos din  "L'Homme au masque de fer" (1998).



În 1991 joacă alături de fiul său, Guillaume Depardieu, în "Tous les matins du monde", în regia lui Alain Corneau, unde are rolul lui Marin Marais.
În 1993, Jean-Luc Godard îi oferă, ca un cadou, rolul Simon Donnadieu din "Hélas pour moi".
Îl găsim jucând şi în comedii cu apariţii în roluri inedite:"Astérix et Obélix contre César" de Claude Zidi, "Le Placard" de Francis Veber sau "Tais-toi !", alături de Jean Reno, în regia aceluiaşi Francis Veber.




În 2004 rolul său de poliţist obosit este remarcat de critică în  "36 Quai des Orfèvres". Este considerat unul dintre exponenţii cinematografiei franceze şi se apelează la el pentru a acompania alte vedete cu apariţii extrem de rare:   Isabelle Adjani, în "Bon voyage" din  2003 sau  Catherine Deneuve  în "Les Temps qui changent" din  2004.


În 2005 a creat o întreagă polemică atunci când a  declarat la ceremonia pentru  NRJ Ciné Awards: 
« Ça fait du bien, parce que c'est vous qui décidez, vous le public. Ça change des Césars et des autres merdes ! » (Asta e bine pentru ca acum voi decideti,voi publicul,asta va  deranja pe cei care acorda cezar-urile  si pe alti draci !). Cu mai mult de 150 de filme jucate Gérard Depardieu este fără îndoială unul din marii actori ai cinematografiei mondiale, atât pentru varietatea rolurilor cât şi a temelor tratate.
Artistul nutreşte o admiraţie pentru Sfântul Augustin, ale cărui versete le recita în biserică.
Este pasionat şi de afaceri, investind în prospecţiuni petroliere în Cuba, împreună cu vicepreşedintele clubului francez Auxerre, Gérard Bourgoin şi cu preşedintele Cubei, Fidel Castro.
De asemeni, este proprietarul unor terenuri cultivate cu viţă de vie, în regiunea Anjou, în Italia, în Maroc, precum şi la  Tlemcen în Algéria. A investit de asemeni şi în cumpărarea de mari restaurante. Din nefricire, excesele sale alimentare şi frenezia trăirilor, i-au adus în 2003 cinci infarcturi.
În afară de aceste afecţiuni, a mai avut şi un grav accident de motocicletă din care a scăpat în mod miraculos doar cu câteva fracturi.


A publicat două biografii:  "Vivant" în 2004 şi "L'Insoumis" în 2006.
Calmann-Lévy  vroia să publice o biografie neoficială  a actorului  (Itinéraire d'un Ogre). Depardieu  a făcut presiuni asupra editurii şi, cu ajutorul prietenul său  Arnaud Lagardère, proprietarul  grupului  Hachette, aparitia acestei cărţi a fost oprită. În locul acesteia, artistul a autorizat apariţia unei alte cărţi biografice, "Gérard Depardieu: itinéraire d'un ogre", scrisă de Patrick Rigoulet şi publicată la editura "Le Rocher",  în august 2007.
Dupa clasamentul anual facut de ziarul "Le Figaro", Gérard Depardieu  a fost actorul cel mai bine plătit în 2005, cu  3,2 millioane de euro  estimaţi, obţinând în jur de  800 000 euro pentru  fiecare film  în care a jucat în acest an. În 2004,  în acelaşi clasament,  era al treilea,  câştigând aproximativ 3,35 millioane de euro.
În 1992 se separă de soţia sa Élisabeth şi trăieşte o  poveste de dragoste cu top-modeul Karine Sylla cu care are o fată - Roxane Depardieu - născută în luna ianuarie a aceluiaş an.
În 1996 divorţează oficial de Élisabeth şi începe o relaţie cu  actriţa  Carole Bouquet, cu care se căsătoreşte doi ani mai târziu. Povestea sa de dragoste cu Carole Bouquet durează şapte ani. Din 2005 trăieşte cu Clémentine Igou, studentă la literatură la Harvard, romancieră  franco-americană  în vârstă de 28 ani şi  responsabilă  cu  
marketing-ul unui domeniu viticol din Toscana.

marți, 21 decembrie 2010

Stela Popescu


S-a născut la într-o familie de învăţători modeşti din Bălţi, în Basarabia, la 21 decembrie 1935. Prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci duşman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Braşov. 
În 1953, susţine examenul de admitere la facultate şi este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunţă după un an şi jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. 
În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar în paralel continuă să susţină spectacole de teatru. La sfârşitul facultăţii, este repartizată la Teatrul din Braşov, acolo unde ajunge să susţină 400 de spectacole pe an. Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrului de Revistă "Constantin Tănase".
 În 1969, Stela părăseşte Revista şi se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în prezent. În paralel, susţine şi o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puţin timp după divorţul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebrul serial "Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. 
Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", unde lucrează şi în prezent. Pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" şi pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu străluceşte în piese precum "Omul care a văzut moartea", "Mama Boema", "Boema, slăbiciunea mea" etc. A jucat 18 ani în "Preşul", 12 ani în "Peţitoarea" şi 10 ani în "Plicul". A avut şansa de a lucra cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu.
În anii 1971-1979 face un cuplul memorabil, pe scenă şi la televiziune, cu Ştefan Bănică.
Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arşinel, care a început în 1979, acesta a fost garanţia umorului de calitate şi în prezent, dar şi în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian.
În 1958, debutează în cinematografie în pelicula "Alo? Aţi greşit numărul". A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), "Pe malul stîng al Dunării albastre" (1983), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1988), etc. 
Stela Popescu a făcut o carieră memorabilă şi în televiziune. A jucat în televiziune de la înfiinţare până în prezent, în piese de teatru şi emisiuni de divertisment, reuşind să transmită ceva din spiritul satiric şi contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octav Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piaţă DVD-urile "O stea printre stele" (2006) şi "Stela şi Arşinel" (2005) care reunesc cele mai memorabile apariţii TV ale Stelei Popescu.
Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoare unor emisiuni TV pentru femei pe posturile TVR, Realitatea şi Naţional TV
Joacă în serialul TV "Cuscrele" (2005-2006) precum şi în telenovelele "Râzboiul sexelor" (2007-2008), "Regina" (2008-2009) şi "Aniela" (2009-prezent) unde face o creaţie memorabilă în rolul Coanei Chiva.

luni, 13 decembrie 2010

Christopher Plummer


S-a născut în Toronto, Ontario, Canada la 13 Decembrie 1929. 
Mama sa a a fost Isabella Mary iar tatăl său, John Plummer, secretar al Universităţii McGill.  A început prin a studia pianul dar dragostea pentru teatru a fost mai puternică.  

A jucat în piese de teatru încă din timpul liceului, câştigând experienţă cu Canadian Repertory Theatre în Ottawa.
Şi-a început cariera profesională atât în engleză cât şi în franceză la Montreal. După debutul scenic la New York, în 1954, a continuat prin a juca în numeroase producţii de pe Broadway şi din West End-ul londonez. A fost unul dintre actorii principali ai Teatrului Naţional din Anglia, ai Royal Shakespeare Company şi ai festivalului Stratford, din Canada. 
Unul dintre cele mai memorabile roluri interpretate de el, a rămas, fără îndoială, cel al baronului von Trapp din filmul  ”Sunetul muzicii” din 1965. 
Cele mai recente roluri de succes ale lui Plummer sunt reprezenate de cel al jurnalistului TV Mike Wallace din apreciatul film "The Insider" şi de rolul lui F. Lee Bailey din filmul de televiziune American "Tragedy", o producţie NBC. În continuare va putea fi urmărit în "Lucky Break", film regizat de Peter Cattaneo. 


În afară de numeroasele distincţii primite în Marea Britanie, SUA, Austria şi Canada, Plummer a mai căştigat două premii Tony, două premii Emmy, premiul Evening Standard, premiul Genie şi multe alte nominalizări. 


A fost numit doctor în arte de către scoala "Julliard" din New York iar în 1968 a primit din partea reginei Elisabeta a Marii Britanii, titlul de cavaler al Ordinului canadian, cel mai înalt titlu de onoare al acestei ţări. 
În noiembrie 2001, a primit prestigiosul premiu Fovernor General’s Award pentru întreaga activitate din domeniul artelor.
Este unul dintre cei mai respectaţi şi onoraţi actori de limbă engleză. În 1962 a primit Ordinul Canadei, cea mai mare distincţie civilă a Canadei, ca o recunoaştere a meritelor sale.


A fost căsătorit de trei ori. Cu Tammy Grimes (1956 - 1960), Patricia Lewis (1962 - 1967) şi cu Elaine Taylor (1970 - prezent). De la prima soţie are o fată, Amanda Plummer, actualmente actriţă.
Deşi deţine o mare proprietate în Connecticut, S.U.A., a rămas cetăţean canadian.

marți, 7 decembrie 2010

Lucian Freud

S-a născut într-o familie de evrei austrieci care pe drept cuvânt poate fi considerată ca făcând parte din aristocraţia intelectuală a Europei. Bunicul lui - Sigmund Freud, creatorul psihanalizei - este unul din cei mai străluciţi oameni de ştiinţă ai secolului al XX-lea. Familia Freud s-a mutat din Moravia la Viena, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Ernst Freud, ultimul fiu al lui Sigmund Freud, studiază arhitectura şi se stabileşte la Berlin, unde Lucian Freud vine pe lume la 8 decembrie 1922. Pentru studiile secundare este înscris la gimnaziul francez din Berlin, unde se serveşte cu egală îndemânare atât de peniţă, cât şi de pensulă. În Germania începe însă să se facă simţită ameninţarea naţional-socialismului. Familia Freud este din ce în ce mai neliniştită şi, în 1933, părăseşte Germania, stabilindu-se la Londra.






Când ajunge în Anglia, Lucian Freud are aproape unsprezece ani. Este înscris la şcoala Darlington Hall din Devon, o instituţie cu vederi foarte progresiste, dar Lucian este dezamăgit de profesorul lui de desen. În anul 1938, Ernst Freud prezintă sculptura fiului său, un cal cu trei picioare pe un fundament de calcar, la Central School of Art and Crafts din Londra, şi adolescentul este imediat primit la studii. Pictura pune din ce în ce mai mult stăpânire pe el. Începând din 1939, frecventează East Anglian School of Painting and Drawing din Dedham, condusă de pictorul Cedric Morris.
În 1936 are loc la Londra o mare expoziţie retrospectivă consacrată suprarealismului. Cu acest prilej, Lucian Freud are ocazia să cunoască operele lui Hans Arp, Joan Miró şi Giorgio De Chirico. Influenţa lui De Chirico transpare în compoziţia The Painter's Room ("Camera pictorului", 1943), dar suprarealiswmul nu-l atrage.
După terminarea războiului artistul se hotărăşte să întreprindă o călătorie de studii. În anul 1946 ajunge în Grecia, unde creează naturi moarte miniaturale. După câteva luni va pleca la Paris, însoţit de Kathleen Graham, cunoscută sub numele de Kitty, cu care se căsătoreşte. Kitty va deveni modelul preferat al artistului, în a cărui creaţie portretul începe să ocupe un loc din ce în ce mai privilegiat. 
În afara artei franceze, Freud îşi găseşte inspiraţia în pictura germană şi în cea flamandă. Pleacă la Colmar pentru a vedea Altarul din Isenheim al lui Matthias Grünewald şi la Haarlem pentru a admira operele lui Frans Hals. Împreună cu pictorii londonezi Francis Bacon, Frank Auerbach, Leon Kossof şi Michael Andrews discută despre problemele artei şi literaturii şi lucrează, pozându-şi unii altora. Graţie galeristei Helen Lessore, acesşti artişti reuşesc să-şi expună operele, începând din anul 1952, la Beaux-Art Gallery. În anul 1951, la Festival of Britain, este premiat cu Arts Council Prize. În Anul 1954, Lucian Freud împreună cu Francis Bacon şi Ben Nicholson reprezintă Marea Britanie la Bienala de la Veneţia.
Cea mai importantă parte a creaţiei lui Freud o reprezintă portretele. Marele număr de portrete ale lui Kitty dovedesc influenţa creaţiei lui Ingres. Freud reliefează ochii şi faţa, făcând personajele mai autentice şi mai puternice decât sunt în realitate. Freud prezintă tot mai des şi personaje feminine şi masculine goale, lipsite de orice conotaţie socială, îndepărtându-se de nudul idealizat care fusese preţuit în pictura tradiţională. Tablourile sunt la fel de provocatoare precum a fost la vremea lui Începutul lumii(1866) al lui Gustave Courbet.
Freud este foarte ataşat de atelierul lui din cartierul Paddington. Creaţia sa începe să fie cu adevărat apreciată abia în anii '80. În 1981, pictorului i se decernează titlul de Commander of the Order of the British Empire, iar în 1983 titlul de Companion of Honour. În 1997 primeşte Premiul Rubens (Rubenspreis) din partea oraşului Siegen. Între 1987-1988 este organizată o mare expoziţie retrospectivă a artistului la "Hirshhorn Museum" din Washington, precum şi la Musée National d'Art Moderne din Paris. În anii '90 vor urma expoziţii succesive la Londra, New York şi Madrid.
Lucian Freud continuă să trăiască şi să creeze la Londra. Totuşi, nici până în prezent nu este uşor să-l încadrăm în categorii istorice şi să vorbim despre influenţa lui asupra altor pictori. Operele lui Freud se găsesc în mare măsură în colecţii particulare şi de aceea creaţia artistului continuă să fie puţin cunoscută. Fără îndoială, fiind reprezentantul central al „Şcolii londoneze”, şi-a exercitat influenţa asupra mai multor colegi de generaţie, mai ales asupra lui Frank Auerbach şi Michael Andrews. În timpurile mai apropiate a apărut un alt grup de pictori londonezi, care a elaborat un tip de pictură figurativă înrudită cu creaţia lui Freud, cum ar fi operele lui Tony Bevan (n. 1951).