Expoziţie plină de "Lumină vie" la galeria Basil din Bucureşti

Sâmbătă, 5 noiembrie 2011, spaţiul intim al galeriei Basil Art din strada Popa Soare nr. 29 din Bucureşti s-a umplut de culoare, lumină, bun gust şi mai ales de foarte mulţi iubitori de artă. Aşa cum ne-a obişnuit de câţiva ani, cocheta galerie a găzduit vernisajul unei noi expoziţii personale, a artistei Mihaela Cocheci.

Intitulată în mod sugestiv “Lumină vie”, expoziţia oferă iubitorilor picturii (dar nu numai acestora) imaginea de ansamblu a unui artist deosebit de cald, iubitor de soare, de oameni şi de viaţă.

Evenimentul a fost deschis printr-o scurtă caracterizare a artistului, făcută de către jurnalistul Aristotel Bunescu, care profitând de ocazie, a realizat chiar şi un interviu în direct cu Mihaela Cocheci, dându-i astfel posibilitatea artistei de a-şi exprima sentimentele şi prin cuvinte, nu doar prin imagini.

Cele aproximativ 30 de picturi prezentate de Mihaela Cocheci în prezenta expoziţie, sunt metafore ale soarelui, ale  luminii şi culorii.  

Dincolo de pânza albă, privitorul intră în spaţiul inimii şi al sufletului, într-o lume inexistentă a realităţii închipuite, dincolo de fantastic. Creaţiile Mihaelei Cocheci sunt demne de atenţie, efectul lor şocant fiind impresionant.

Lucrările artistei se impun în primul rând prin formă şi culoare. Elementele de limbaj plastic folosite de Mihaela Cocheci sunt ondulaţiile, prin care “poate fi reprezentată orice formă din spaţiul universal, nici o altă alcătuire materială neputând avea reprezentare mai bună a realului, abstractului şi cognitivului”, aşa cum ne sugerează chiar autoarea acestui nou şi inedit curent plastic. Imbinarea acestor elemente creeaza un univers plastic inedit.

Fiecare lucrare a artistei  te invită să te apropii decent şi, tacând să astepţi până ce sensul temei se lasă dezvelit şi vei vedea cum, treptat, culoarea te conduce prietenoasă şi te umple de lumina vie pe care numai soarele o poate dărui.

Expoziţia poate fi vizitată până în data de 11 noiembrie. 

Invitaţie la frumos şi "Lumină vie"

Nicăieri sufletul omului nu se simte mai împlinit ca în mijlocul culorilor. Simţi acest lucru, de pildă, atunci când priveşti lucrările unui pictor. Îţi dai seama atunci că te afli într-o lume aparte, o lume în care se stabileşte un echilibru între sublim şi culoare.

Printre aceia care slujesc, cu împătimire, culoarea, se numără şi Mihaela Cocheci, care vă invită sâmbătă, 5 noiembrie 2011, ora 18.30, la vernisajul expoziţiei de pictură “Lumină vie” de la Galeria Basil, din strada Popa Soare nr. 29, Bucureşti. 

Anton Bruckner (d. 1896)

S-a născut la 4 septembrie 1824 la Ansfelden, în Austria Superioară. În 1829 îşi începe studiile muzicale în apropiere de oraşul natal, la St. Florian. Aici, compozitorul va deveni maestru de cor şi organist. 
În anul 1856 se va stabili la Linz, unde ocupă postul de organist al bisericii. În paralel va studia contrapunctul cu Simon Sechter. În 1965 tânărul muzician asistă la premiera operei lui Wagner. Muzica acestei opere îl impresionează atât de tare, încât devine unul dintre cei mai entuziaşti wagnerieni din Europa. După acest moment va începe să compună (3 mise, şi începe lucrul la Simfonia nr. 1). 
În anul 1868, cu ajutorul dirijorului Curţii de la Viena, este detaşat la Catedra de orgă şi teorie a Conservatorului din Viena, unde 3 ani mai târziu, va deveni profesor. Călătoreşte la Paris şi Viena ca organist. În timpul petrecut în capitala Austriei începe să se concentreze asupra simfoniilor. Îşi prezintă lucrările conducerii Filarmonicii din Viena, însă aceasta le respinge calificând Simfonia nr. 1 drept "sălbatică", Simfonia nr. 2 "fără sens", iar Simfonia nr. 3 "greu de interpretat".  





Singura care a primit o apreciere favorabilă a fost Simfonia nr. 4. 





Simfonia nr. 5  a trebuit să aştepte 19 ani până să fie prezentată publicului, 





iar Simfonia nr. 6, nu a fost interpretată în timpul vieţii autorului. 





Muzica lui Bruckner, cu arcuirea ei gotică, este o muzică de catedrală, o muzică a credinţei. El se va bucura de un real succes, abia cu Simfonia nr. 7. După prezentarea acestei lucrări creaţiile sale încep să fie promovate în Germania. 





Spre sfârşitul vieţii calitatea muzicii sale este recunoscută, iar Bruckner primeşte onoruri de la guvernul austriac. Cu toate acestea i s-a cerut să rescrie Simfonia nr. 8. 





Esenţa muzicii lui Bruckner a constat în prelucrarea lentă, inexorabilă şi solemnă a armoniilor sale. 


S-a stins din viaţă în capitala austriacă, la 11 octombrie 1896, în timp ce lucra la cea de a 9-a sa simfonie, rămasă astfel neterminată. 

Yo Yo Ma (n. 1955)

S-a născut la Paris, la 7 octombrie 1955,  din părinţi chinezi. A început studiul violoncelului la vârsta de patru ani. S-a mutat apoi în Statele Unite ale Americii, la New York, unde a urmat cursurile Şcolii de Muzică Juilliard, avându-l ca profesor pe Leonard Rose. Activitatea sa muzicală prodigioasă a început de la vârste fragede; la 5 ani cânta deja în faţa unui auditoriu numeros, iar la 7 ani i-a cântat preşedintelui american J. F. Kennedy; la 8 ani apărea într-un concert televizat în SUA, condus de Leonard Bernstein. Cariera sa a continuat prodigios şi după aceea.

Yo Yo Ma este proprietarul mai multor instrumente muzicale, ca de exemplu un violoncel vechi de mai bine de 270 ani, evaluat la aproximativ 2,5 milioane $, pierdut accidental în toamna anului 1999, când Ma l-a uitat într-un taxi new york-ez; ulterior a fost recuperat (viu şi) nevătămat. El mai are un violoncel, Davidov Stradivarius, care a aparţinut lui Jacqueline du Pré, iar ultimul, dar nu cel din urmă violoncel al lui Ma este un exemplar făcut din fibră de carbon de compania Luis&Clark din Boston.

Cariera extrem de complexă a lui Yo-Yo Ma este o dovadă a încercărilor sale continue de a găsi noi modalităţi de comunicare cu publicul şi a dorinţei sale de a evolua din punct de vedere artistic. Cu ocazia propunerii de numire a muzicianului, Kofi Annan a apreciat că de-a lungul carierei sale, Yo-Yo Ma s-a dedicat unei cauze nobile, aceea de a estompa diferenţele culturale şi de a crea legături durabile între naţiuni şi generaţii. 

Yo-Yo Ma este de asemenea artist exclusiv al casei de discuri Sony şi discografia sa, care depăşeşte 75 de albume, include mai mult de 15 albume căştigătoare ale Premiului Grammy. Artistul este cunoscut ca un susţinător al programelor educaţionale care nu numai că aduc tinerii în contact cu muzica, dar îi şi încurajează să participe la crearea ei.

A fondat şi detine şi în prezent funcţia de director artistic al ansamblului Silk Road Project. Cântă alături de Ansamblul Silk Road, apare pe albumul "Silk Road Journeys: When Strangers Meet" şi a colaborat la expoziţia de fotografii intitulată "Silk Road Ensemble: Portraits and Places".

În concertele de muzică clasică si în explorările formelor muzicale din afara tradiţiei clasice vestice, Yo Yo Ma se străduieşte să găsească conexiuni care să stimuleze imaginaţia. Unul dintre obiectivele lui artistului este explorarea muzicii ca mod de comunicare şi ca un mijloc de migrare a ideilor care traverseaza culturile din întreaga lume.

Yo Yo Ma cântă câteodată şi la instrumente tradiţionale, ca de exemplu, la morin khuur (Moorin Hoor), un fel de scripcă mongolă. 

Mircea Albulescu (n. 1934)

Pe numele său adevărat Albulescu Iorgu, actorul Mircea Albulescu s-a născut la 4 octombrie 1934 în Bucureşti.  Absolvent al şcolii medii tehnice de arhitectură, devine “conductor-arhitect”. Cariera artistică o începe ca actor amator în echipa de teatru la Ateneul Popular “Ana Ipătescu” iar în 1950 este angajat la Teatrul Naţional ca “artist corp ansamblu” adică figuraţie. 
În 1952 devine student al I.A.T.C. la clasa Aurei Buzescu. Absolvă Institutul în 1956. 

Între anii 1956 - 1998 are o prodigioasă activitate ca actor la Teatrul Municipal din Bucureşti, Teatrul de Comedie din Bucureşti, Teatrul Naţional din Bucureşti. 

În cinematografie Mircea Albulescu a interpretat peste 70 de roluri, conferind personajelor sale o amprentă personală. Stăpân pe arta sa, conducând jocul inteligent, Mircea Albulescu, contribuie decisiv la îmbogăţirea artei actorului de film românesc. 

A debutat în 1956, în filmul lui Petru Dumitriu "Pasărea furtunii", alături de mari nume ale scenei româneşti ca  Margareta Pogonat, Marcel Anghelescu, Ştefan Ciubotăraşu sau Forry Etterle.
În 1967 este distribuit în rolul lui Oluper din filmul "Dacii", în regia lui Sergiu Nicolaescu, alături de Amza Pellea şi 

Emil Botta. 

În anul următor, apare în două coproducţii româno-franceze; ecranizarea în două părţi a romanului "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Moartea lui Joe Indianul", în regia lui Mihai Iacob şi a lui  Wolfgang Liebeneiner, alături de Marc Di Napoli şi  Roland Demongeot în rolurile principale şi de Fory Etterle, Ion Dichiseanu şi Nicolae Gărdescu.

În 1969 are un rol emblematic în filmul "Canarul şi viscolul" de Manole Marcus, unul dintre rarele cazuri de artă „psihedelică” românească, folosind procedee tehnice moderne pentru a descrie experienţa subiectivă a personajului, atât prin imagine, cât şi cu ajutorul muzicii şi a sunetelor. Muzica filmului, mult mai familiară publicului de astăzi decât însăşi pelicula, este construită în jurul piesei leitmotiv "Canarul", interpretată de grupul  Phoenix.

Anul 1970 îi aduce rolul lui Popa Stoica din filmul lui Sergiu Nicolaescu "Mihai Viteazul", în care actorul joacă din nou în compania unor nume mari ale cinematografiei noastre: Amza Pellea, Ion Besoiu, Olga Tudorache, Colea Răutu sau Alexandru Repan. 

În 1972 are o activitate bogată, apărând în distribuţia a 3 filme: "Puterea şi adevărul", regia Manole Marcus, "Bariera" în regia lui Mircea Mureşan şi "Lupul mărilor", o ecranizare după proza lui Jack London, regizată de 

Wolfgang Staudte, Alecu Croitoru şi Sergiu Nicolaescu.

În 1974 apare în ecranizarea "Dincolo de nisipuri" după nuvela omonimă a lui Fănuş Neagu (care a scris de altfel şi scenariul filmului), în regia lui Radu Gabrea.

În 1975, regizorul Manole Marcus îl distribuie din nou într-un film magic; "Actorul şi sălbaticii" îl readuce în prim plan, în rolul textierului Ionel Fridman. Filmul este inspirat din viaţa marelui actor Constantin Tănase, vedeta teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Rolul principal este interpretat cu mare măiestrie de alt mare actor: Toma Caragiu.

În 1976, regizorul mircea Veroiu îl distribuie în filmul "Dincolo de pod", alături de Leopoldina bălănuţă şi de Maria Ploae. Filmul este o adaptare după romanul  "Mara" de Ioan Slavici, în care personajele încearcă depăşirea propriei condiţii, podul fiind piatră de hotar temporar şi existenţial. 

În 1978 actorul apare într-un film poliţist, în regia lui Virgil Calotescu, alături de Gheorghe Dinică şi Irina Petrescu. "Acţiunea Autobuzul"  anticipează în registru minor, secvenţa autobuzului din "Balanţa", realizat 15 ani mai târziu de Lucian Pintilie. În acelaşi an, regizorul Mircea Daneliuc îi dă rolul din filmul "Ediţie specială", avându-i ca şi colegi de distribuţie pe Ştefan Iordache, Costel Constantin şi Ioana Crăciunescu.

Editie speciala(1978)
 
 Vezi  mai multe  video    din   film

Tot în 1978 îl revedem în filmul "Revanşa", al IV-lea din seria "Comisarul", regizată de Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Geissler, şeful Gestapo-ului. 

Anul 1979 debutează pentru actorul Mircea Albulescu cu rolul lui Dr. Masters din pelicula "Mihail, cîine de circ", regizată de Sergiu Nicolaescu, după romanul omonim al lui Jack London. 

În acelaşi an îl interpretează pe Mr. Juvet din comedia inegalabilă "Nea Mărin miliardar" tot în regia lui Sergiu Nicolaescu,

apoi apare în distribuţia filmului "Braţele Afroditei", în regia lui Mircea Drăgan, alături de Jean Constantin, Amza Pellea, Dem Rădulescu, George Mihăiţă şi Radu Beligan.

În 1980 actorul îl întruchipează pe Colonelul Panait, în filmul de debut al lui Nicolae Mărgineanu, "Un om în loden", un film politist, adaptat după romanul "Moartea vine pe bandă de magnetofon" de Haralamb Zincă.





Şi acest an, 1980, este deosebit de prolific  pentru actorul Mircea Albulescu. Este distribuit în nu mai puţin de 6 filme, dintre care, "Vacanţă tragică", în regia lui Constantin Vaeni, "Semnul şarpelui" în regia lui Mircea Veroiu, alături de Mircea Diaconu şi Dorel Vişan sau mult mai celebrul film "Artista, dolarii şi ardelenii", în regia aceluiaşi Mircea Veroiu, în care îl vedem alături de Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilarion Ciobanu şi Marcel Iureş.


În 1981 actorul este distribuit în filmul "Capcana mercenarilor", în regia lui Sergiu Nicolaescu, alături de Gheorghe Cozorici, Sergiu Nicolaescu şi Amza Pellea. Dramatic şi plin de acţiune, cu scene de luptă bine ţinute în frâu, filmul recreează atmosfera socială şi istorică din perioada care a precedat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. 





Anii '80 reprezintă, în continuare, o perioadă de activitate cinematografică intensă. În 1981 face un superb rol în "Înghiţitorul de săbii" regizat de Visarion Alexa, în care joacă alături de George Constantin, Leopoldina Bălănuţă şi Octavian Cotescu. Un film extraordinar cu momente în care ar putea concura cu  "La strada" lui Fellini, apreciat până şi de Anthony Quinn şi subapreciat de mulţi dintre spectatorii români...

Film - Inghititorul de sabii

Apoi, în 1986, apare în coproducţia româno-poloneză "Trenul de aur", în regia polonezului  Bohdan Poreba, inspirat dintr-o poveste reală: drumul parcurs de tezaurul Poloniei prin România, pentru a-l pune la adăpost de armatele germane care invadaseră Polonia. În film interpretează actori polonezi și români și se vorbește în patru limbi (poloneză, franceză, română și germană).
"Cuibul de viespi" din 1987, realizat de regizorul Horia Popescu după piesa "Gaiţele" de Alexandru Kiriţescu, este un document şi o adaptare stilizată a istoriei României, în care Mircea Albulescu apare în rolul genial al omului necăjit, alături de Ovidiu iuliu moldovan, Coca Andronescu, Tamara Buciuceanu, Marin moraru şi mulţi alţi actori minunaţi ai scenei româneşti. 





În 1989, apare în alt film cu subiect, probabil cu caracter de predicţie: "Flăcări pe comori", realizat de Nicolae Mărginean, ne "povesteşte" despre evenimentele de la "Arhanghelii", cea mai bogată mine de aur, din Roşia Montană. În acest film, mina asta omoară mulţi oameni iar unii cred că este mina diavolului. Tot mai numeroşi bărbaţi sunt fascinaţi şi atraşi de mirajul îmbogăţirii rapide iar duhul aurului ia minţile multor curajoşi. O poveste cu ascensiuni şi decăderi uluitoare, o încleştare dramatică în lupta pentru îmbogăţire. Filmul, inspirat de romanul "Arhanghelii" de Ion Agârbiceanu, beneficiază de o distribuţie de aur, în care Mircea Albulescu, îi are alături pe Claudiu Bleonţ, Remus Mărginean, Mircea Diaconu şi Mihai Constantin. 





Imediat după revoluţie, în 1990, actorul continuă bogata sa activitate cinematografică. În 1990 joacă alături de Maia Morgenstern, Dorel Vişan şi Magda Catone în filmul "Rămânerea" realizat de Laurenţiu Damian.


Apoi, în 1993, actorul dă viaţă detinutului-gardian "Grecul" din "Cel mai iubit dintre pământeni", realizat de regizorul Şerban Marinescu, după romanul omonim al lui Marin Preda.





Din 1994 acest magnific actor începe, din păcate, să fie tot mai puţin distribuit în cinematografia românească. După două participări în două pelicule româno-franceze, "Le travail de furet" şi "Le passage", artistul este din nou distribuit într-o ecranizare reuşită; "Craii de Curtea-veche" în regia lui Mircea Veroiu, un proiect anume pregătit pentru frustrările epocii ceauşiste aflat, încă din 1970, pe lista urgenţelor lui Liviu Ciulei, scos de la naftalină şi reciclat prin adaosuri erotice şi limbaj licenţios. 





În acelaşi an, după ce a fost numit ministru secretar de stat în Ministerul Culturii, actorul îşi depune demisia care intră în vigoare începând cu data de 4 aprilie 1994, renuntând la o posibilă carieră în politică şi revine la arta care  l-a consacrat.


În 1996 actorul îl interpretează pe dl. Iacob în filmul "Semne în pustiu", un film realizat de regizorul canadian Nicolas Masson, despre un faimos scriitor, imobilizat în scaunul cu rotile, a cărui credinţă nu îl poate ajuta să-şi depăşească frustrările şi gelozia stârnită de către o femeie frumoasă dar prea tânără pentru a-i fi soţie.
După anul 2000 actorul apare tot mai puţin în distribuţiile filmelor româneşti. Totuşi, nu se pot trece cu vederea rolul plin de savoare din "Tandreţea lăcustelor" din 2002, în regia lui Dan Necşulea, şi rolul lui Davidoglu din  filmul lui Francis Ford Coppola "Tinereţe fără bătrîneţe" apărut în 2007, alături de Tim Roth, Matt Damon, Gheorghe Dinică şi Florin Piersic Jr.





Tot în 2007 Mircea Albulescu este naratorul din filmul documentar "O legendă vie", realizat de Cristian Radu Nema şi Dan Ştefan Pârlog. Un film tradiţiile din zona Maramureşului, Olteniei, Munteniei şi Ardealului.
În 2009 actorul este distribuit în rolul tatălui din scurt-metrajul lui Cornel Mihalache, "Căpşuni în aprilie", alături de mai tinerii actori Dan Aştilean şi Lia Bugnar.  





Dar cariera acestui admirabil artist nu se opreşte aici.  Actorul este membru al Uniunii Ziariştilor şi a colaborat mulţi ani cu reviste dedicate teatrului şi cinematografiei, dar şi cu alte publicaţii. Mircea Albulescu este şi autor de versuri şi proză scurtă. 





Printre premiile pe care le-a primit de-a lungul carierei trebuie amintit „Premiul Naţional pentru întreaga activitate artistică”, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor în 2003, dar şi „Premiul pentru întreaga activitate”, primit la Gala Premiilor UNITER 2005. 





A fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti, între anii 1985 şi 2005. Este, de asemeni, realizator la Teatrul Naţional Radiofonic. Doctor în Arte, cu lucrarea „Teatrul Radiofonic; convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creaţiei.” 





Actorul mircea Albulescu este Societar de onoare al Teatrului Naţional, din 2002.  


                                   

Michelangelo Antonioni (n. 1912)

S-a născut la 29 septembrie 1912 în localitatea italiană Ferrara(aproape de Bologna) într-o familie din clasa de mijloc şi a crescut în mediul burghez al provinciei italiene. A studiat economia în cadrul Universităţii de la Bologna, pictând în acelaşi timp şi criticând fără milă, comediile italiene prosteşti ale anilor '30-'40, într-un tabloid local. La absolvirea Universităţii din Bologna, deţinând o diplomă în politici economice, tânărul Antonioni se hotărăşte să înceapă o carieră în cinematografie şi pleacă la Roma, în scopul dezvoltării unei colaborări cu jurnalul "Cinema". La roma studiază regia în cadrul Facultăţii de Film şi va ajunge să lucreze cu nume de rezonanţă în domeniu, printre care Marcel Carne sau mai bine cunoscutul Roberto Rossellini. Dacă colaborarea alături de primul îl plasează în funcţia de regizor adjunct, alături de Rossellini va scrie scenariul filmului "Un piloto ritorna". 





Primele filme ale lui Antonioni au fost trei scurt metraje documentare. În perioada realizării lor îl va întâlni pe compozitorul Giovanni Fusco, care îi va alimenta pesimismul pe parcursul a altor 8 filme. Antonioni este considerat unul dintre regizorii cu cea mai mare influenţă asupra cinematografiei italiene post-neorealiste. În 1950 debutează cu primul lung metraj intitulat "Cronaca di un amore", care se manifestă ca o repudiere a percepţiilor cinematografice neorealiste ale predecesorilor săi precum însăşi Rossellini. 




După lungmetrajul de debut Antonioni se axează în următoarele filme pe observarea caracterelor umane şi influenţa mediului social şi politic asupra lor; modul său de expresie cinematografică relevă puternice nuanţe critice la adresa sistemului şi a "dizolvării" treptate a importanţei factorului uman în faţa acestuia.

În 1952 va realiza lungmetrajul "I Vinti", un film despre tineretul european postbelic, structurat în 3 poveşti: una filmată în Roma, una la Paris şi una la Londra. Secţiunea italiană îi nemulţumeşte pe italieni prin portretizarea tineretului său ca neo-fascist. De altfel, această parte din film a fost cenzurată în Franţa şi Anglia şi nu a fost difuzată. 

Filmul "Blow-up" din 1966,  marchează părăsirea Italiei şi intrarea regizorului pe piaţa cinematografică britanică. Filmul îi aduce Premiul pentru cel mai bun regizor din partea Societăţii Naţionale de Critică de Film din Londra şi două nominalizări la Oscar: pentru cea mai bună regie şi cel mai bun scenariu. 

În următoarele sale filme continuă să fie obsedat de inabilităţile şi infirmităţile emoţionale şi psihologice provocate de sistem, elementului uman. Cele mai importante pelicule sunt "Zabriskie Point"  din 1970  

şi "The Passenger"  din 1975,  cu Jack Nicholson în rolul principal. 



În 1985 Michelangelo Antonioni suferă un atac de cord care-l împinge spre paralizie parţială.  Din cauza acestui nefericit incident, timp de un deceniu, va fi incapabil să mai finalizeze vreun proiect. 
Revine în 1995,  la 83 de ani,  încurajat şi susţinut de soţia sa Enrica, cu lungmetrajul "Beyond the clouds" unde împarte regia cu germanul Wim Wenders, care se va implica din cauza stării de sănătate precară a regizorului şi care va realiza doar Prologul, Epilogul şi cadrele de legătură dintre cele patru episoade ale filmului. În rest, Wenders nu va face decât să asiste fascinat un maestru la lucru.



La 30 iulie 2007,  la vârsta de 95 de ani, Michelangelo Antonioni se stingea din viaţă, lăsând în urmă o capodoperă cinematografică admirabilă, pentru care este considerat unul dintre cei mai valoroşi regizori ai secolului XX.

George Gershwin (1898)

S-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark. 

În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. 







Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul "The Capitol Revue" şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. 





Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul este celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care a fost cântată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.

Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). 

Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love". 

Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". 

Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".

În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane. 

Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime",        "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.

Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire.

În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine. 

Se stinge din viaţă la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).