Jean Sibelius

Compozitorul Johan Julius Christian, cunoscut sub numele de Jean Sibelius s-a născut la Tavastehus - Finlanda în 1865. După ce începe studii de drept, în 1886 se înscrie la Institutul muzical înfiinţat de Martin Wegelius la Helsinki în 1882. Studiază cu Feruccio Busoni, cu teoreticianul Alfred Becker la Berlin (1889) și cu Robert Fuchs şi Carl Goldmark la Viena (1890). Prima audiţie a simfoniei Kullervo op.7, care a avut loc la Helsinki (28 aprilie 1892) a stat la baza renumelui său în Finlanda. Din prima perioadă de creație a lui Sibelius, numită "romantico-naţională", face parte şi lucrarea „Finlandia” op. 26. Reputaţia lui internaţională a început să se contureze în Germania, dar înainte de acest moment, el a însoţit orchestra simfonică din Helsinki, dirijată de Robert Kajanus, în 1900, la Paris. În 1901 participă împreună cu Richard Strauss la Heidelberg, la cel de-al 37-lea festival al „Societăţii muzicienilor germaniˮ, iar în 1903 se află pentru prima oară, din cele şase călătorii care vor urma, în Anglia. În 1904, Sibelius se stabilește la Jarvenpaa, la 30 de kilometri nord de Helsinki. Din această perioadă datează celebrul Concert pentru vioară op. 74, muzica de scenă pentru Kuolema op. 44 din care este extras celebrul Vals trist, şi muzica de scenă pentru Peleas şi Melisande op. 46. Stabilirea la Jarvenpaa a marcat începutul unei noi etape stilistice, mai atrasă de universal, mai concentrată, mai clasică decât precedenta şi ilustrată îndeosebi de Simfonia a III-a în Do Major, veritabil arc de boltă al adevăratei maturităţi a lui Sibelius.



În 1909, în timpul celei de-a patra călătorii în Anglia, a fost terminat cvartetul de coarde Voces Intimae op.56, unica partitură de muzică de cameră de mare anvergură a compozitorului. Cu ocazia singurei lui călătorii în Statele Unite (1914), chiar înaintea declanşării primului război mondial, Sibelius compune unul din cele mai frumoase poeme simfonice ale sale, Oceanidele op .73. În timpul războiului, călătoriile se limitează la zona Peninsulei Scandinave. La 8 decembrie 1915, la împlinirea a 50 de ani a compozitorului, la Helsinki are loc prima audiţie a primei versiuni (în patru părţi) a Simfoniei a V-a în Mi bemol Major op. 82. În 1917, Finlanda îsi proclamă independenţa, apoi, până în 1918, a cade pradă războiului civil. Sibelius este nevoit să abandoneze Jarvenpaa şi se refugiază la Helsinki, în clinica psihiatrică condusă de fratele său. Odată instaurată pacea, își reia călătoriile şi turneele în Anglia (1921), Norvegia şi Suedia (1923) și Italia (1924-1926). Lucrările importante ale acestor ultimi ani de creație au fost Simfonia a VI-a op.104 şi Simfonia a VII-a op.105. Din anii 1930, pentru Sibelius începe o perioadă în care renumele şi prestigiul său vor străluci în ţările anglo-saxone, perioadă marcată în special de cărţile lui Cecil Graz (Sibelius, Londra 1934) şi Constant Lambert (Music Hol, Londra 1934) şi prin festivalul cu lucrările sale organizat la Londra, în 1938, de Sir Thomas Beecham.



Toţi anii celui de-al doilea război mondial îi petrece la Jarvenpaa, în pofida mai multor oferte de a merge în Statele Unite. Moare la câteva săptămâni după ce îi dictase ginerelui său, dirijorul Jussi Jalas, un acompaniament pentru orchestră de coarde destinat lucrării Come Away Death, primul dintre cele două lieduri op. 6o (1909), după Noaptea regilor de Shakespeare. Ca muzician naţional, Sibelius poate fi apropiat de Janacek sau de Bartók, pentru că el a face parte dintre cei care, pentru a se elibera de influenţa germanică, au recurs la "antidotul debussist". Relaţiile lui cu Finlanda nu au fost niciodată de ordin folcloric, pentru că la el nu apar citate de teme populare şi nici măcar - în pofida culorilor de multe ori foarte subtil modale şi nontonale ale muzicii sale - un gen de folclor recreat ca la Bartók. Fascinat la început de Liszt şi Berlioz şi destul de influenţat de ruşi, la un moment dat, Sibelius şi-a dat seama că muzica lui ar trebui să fie mai mult decât un răspuns colorat la Kalevala , şi pe termen lung, a părăsit această sursă de inspiraţie, cel puţin în ceea ce priveşte aspectele ei cele mai vizibile. A reuşit să "exorcizeze" spectrul romantismului şi să devină însuşi tipul artistului romantic disciplinat. În acest sens, Sibelius se opune contemporanului său Gustav Mahler.



Marea forţă a muzicii lui Sibelius rezidă în faptul că din profunzimile ei statice, niciodată sinonime cu imobilitatea totală, izbucneşte o considerabilă forţă motrică. Succesiunea celor şapte simfonii ale lui Sibelius oferă ocazia de a observa evoluţia stăpânirii ideii de mişcare şi a autodisciplinei sale. Sibelius declara că "ceea ce este esenţialmente simfonic este curentul irezistibil care parcurge întregul, şi aceasta prin opoziţie cu pitorescul". În calitate de simfonist, Sibelius, ca şi Mahler, nu renunţă la tonalitate, iar procedeele atât de eficace la care a recurge pentru a asigura continuitatea dinamică, integrând-o unei lentori cosmice sau mitice, "măturând" totul în trecerea ei - pedale lungi, note ţinute izvorând din profunzimile orchestrei înainte de a da naştere unor teme sau unor întregi paragrafe, au totuşi ca rezultat o anumită fixaţie tonală. Unul dintre mijloacele lui Sibelius pentru a produce tensiunea este tocmai refuzul modulaţiei aflate la îndemână, iar din acest refuz eroic de a recunoaşte funcţia tonală a anumitor note decurg culorile deseori modale ale muzicii sale. La Sibelius nu putem găsi niciodată sau aproape niciodată contrapunct în sensul tradiţional, acela al "fugii de şcoală". Muzica lui Sibelius este topologică, se bazează pe variaţiuni topologice ale tensiunii, pe deformări continue ale materialului şi ale masei orchestrale, cu limitele la fel de extinse în lungime pe cât de extinse erau în înălţime cele ale lui Varèse . Ea întoarce spatele configuraţiilor polifonice ale trecutului, în aceeaşi manieră în care astăzi studiul suprafeţelor întoarce spatele geometriei euclidiene . Muzicianul englez Constant Lambert afirmă că Sibelius este nu numai unul dintre cei mai mari simfonişti de la Beethoven încoace, dar şi "una din cele mai desăvârşite expresii din punct de vedere al formelor din câte a produs spiritul omenesc" . Marea forţă a talentului său constă în ineditul mijloacelor de înveşmâtare a ideilor muzicale, libertatea expresiei şi bogăţia melodică ferită de tiparele convenţionale. În haosul diferitelor curente şi orientări, dar mai ales al avangardei formaliste occidentale, care cucereşte adepţi pretutindeni, el ştie să împrumute din toate numai ceea ce convine muzicii sale, fără să renunţe la particularităţile concepţiilor personale.