George Enescu

Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.


Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
Tot atunci, în acelaşi an, începe să dea lecţii de vioară la Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naştere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.






Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Claude Debussy, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc prima ediţie a concursului de compoziţie „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum şi şansa interpretării acestor piese în concerte.
După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin).








Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziţie pentru cei mai talentaţi tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III şi menţiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta a fost una din doamnele de onoare ale Reginei Maria şi, după o căsătorie cu prinţul Cantacuzino şi o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, şi-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viaţa şi va apare in fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos şi Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera şi-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparţinând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Şerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe ţări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.



În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în Bucureşti, are o activitate dirijorală bogată, încurajând şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Ghilels şi Yehudi Menuhin, care îl vizitează la Bucureşti şi Sinaia. În ultimii ani ai vieţii a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârşeşte Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, schiţat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 şi 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955.