Georges Braque

S-a născut la 13 mai 1882, în localitatea franceză Argenteuil-sur-Seine. A învăţat la început meseria de pictor-decorator în Le Havre, frecventând în acelaşi timp cursurile serale de pictură la "École des Beaux-Arts" din aceiaşi localitate. Soseşte la Paris în anul 1900 şi se hotărăşte să se ocupe de pictura artistică. Dintre primele sale încercări, aflate sub semnul influenţei lui Corot şi Édouard Manet, s-au păstrat până în ziua de astăzi puţine tablouri. Adevăratul debut al lui Braque coincide cu descoperirea fauviştilor în timpul "Salonului de Toamnă" din anul 1905.



"Matisse şi Derain mi-au trasat drumul" - mărturiseşte artistul. Două evenimente importante îi vor influenţa viaţa şi dezvoltarea artistică ulterioară: expoziţia retrospectivă a operelor lui Paul Cézanne şi întâlnirea cu Picasso în Galeria de artă a lui Kahnweiler. În consecinţă artistul începe să se îndepărteze de fauvism. Pânzele pe care Braque le va expune la sfârşitul anului 1908 îl determină pe criticul Louis Vauxcelles să pronunţe celebrele cuvinte despre "formele reduse la scheme geometrice, la cuburi".





La începutul anului 1909, când Braque şi Picasso şi-au dat seama că sunt interesaţi de acelaşi gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe asfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiţia clasică a perspectivei pentru o opţiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor faţete ale aceluiaşi obiect pe un singur plan.





La începutul anului 1912 Braque realizează sculpturile cubiste, constrcţii din hârtie. În primăvară Picasso, inspirat de acestea, descoperă colajul (collage). Vara următoare, Braque va dezvolta această inovaţie care va avea ca rezultat tehnica "papiers collés". În 1913, la celebra "Armory Show" din New York sunt expuse pentru prima dată tablouri ale lui Georges Braque.




Mobilizat în anul 1914, este grav rănit în 1915 şi revine la activitatea artistică abia în anul 1917. Îşi reia opera din punctul în care o lăsase, dar cu timpul se îndepărtează într-o oarecare măsură de stilistica cubistă, realizând minunate compoziţii de natură moartă. Începând din anul 1947, munca îi va fi adeseori întreruptă de boală. Colaborează cu Fernand Mourlot, care îi va tipări litografiile. Braque va mai avea încă vreme - între anii 1949 şi 1956 - să realizeze celebra serie Ateliers, un admirabil ciclu de opt pânze, care par să reprezinte recapitularea momentelor cheie ale creaţiei sale. La 31 august 1963, Braque moare în locuinţa lui din Paris.

James Coburn

Cunoscut pentru lunga sa cariera în cinematografie fiul lui James Harrison Coburn Sr. şi Mylet Johnson o familie de imigranţi suedezi, James Coburn s-a născut la 31 August 1928 în oraşul Laurel din statul Nebraska. La un moment dat tatăl său împreună cu familia se mută în California pentru o slujbă de mecanic într-un oraş numit Compton şi, nu după mult timp James se hotărăşte să fie actor,intrând în grupul de teatru ''La Jolla Playhouse'' de la State University din San Diego.



Un salt spre faimă îl face în anii '60 '70 unde apare în numeroase producţii clasice interpretând roluri de ''tipul dur''. Îşi face apariţia alături de celebrii Charles Bronson,Steve McQueen,Robert Vaughn fiindu-i de altfel şi buni prieteni în unele pelicule ca; ''The Magnificent Seven'' sau'' The Great Escape''. De-alungul carierei sale a mai avut multe roluri memorabile în filme cum ar fi''Pat Garrett'' sau ''Billy the Kid ''ambele în regia lui Sam Peckinpah sau ''Young Guns II''alături de Kiefer Sutherland şi Emilio Estevez sau westernul de succes'' Maverick'' alături de Mel Gibson.









O listă fabuloasă de mari interpretări şi la fel de multe premii printre care şi un Oscar îl clasează pe James Coburn printre legendele clasice ale Hollywood-ului. S-a stins din viaţă pe 18 noiembrie 2002 în urma unui atac de de inimă .

Shania Twain

Pe numele său adevărat Eilleen Regina Edwards, Shania Twain s-a născut în Windsor, Ontario, cel mai sudic oraş din Canada, fiind fiica lui Clarence Edwards şi a soţiei acestuia, Sharon (născută Morrison). Părinţii săi au divorţat când ea avea doi ani, iar Shania şi sora sa, Jill, au intrat în custodia mamei lor. Ele s-au mutat în oraşul Timmins din nord-estul statului Ontario, unde Sharon a născut o a treia fetiţă, Carrie-Ann, şi s-a recăsătorit cu Jerry Twain, un indian Ojibwa nativ canadian, cu care a mai avut doi băieţi, Mark şi Darryl. Jerry Twain le-a adoptat legal pe fete, care şi-au schimbat astfel numele în Twain. Din cauza relaţiei de rudenie cu tatăl său vitreg, oamenii au presupus că Shania are origini Ojibwa, dar interpreta a declarat mai târziu într-un interviu că tatăl său biologic avea strămoşi de origini indiene Cree.
Fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei, Eilleen a avut o copilărie grea în Timmins. Părinţii săi câştigau puţin, iar mâncarea pe care şi-o permiteau era adeseori insuficientă. La un moment dat, în timp ce Jerry Twain era la serviciu, mama sa şi restul familiei au călătorit 425 de mile, până la un adăpost de nefamilişti din Toronto, în căutare de ajutor. Ea nu a declarat la şcoală situaţia neplăcută în care se afla familia, de teamă că intervenţia autorităţii ar putea duce la dezbinarea căminului lor. În comunitatea izolată unde a crescut, ea a învăţat să vâneze şi să taie lemne. Fiind nevoită să îşi ajute familia, din cauza problemelor financiare, Twain a lucrat într-un restaurant McDonald's şi a început să cânte într-un bar local la vârsta de doar opt ani. Ea câştiga şi câte douăzeci de dolari pe noapte, cântând pentru clienţii rămaşi după închiderea barului. Deşi interpreta şi-a exprimat lipsa de plăcere în a cânta într-un astfel de mediu de la o vârstă atât de fragedă, crede că aceasta i-a fost „şcoala de arte” în care a deprins abilităţile necesare pentru a deveni o cântăreaţă de succes.



La vârsta de treisprezece ani, Eilleen Twain a fost invitată să interpreteze în cadrul emisiunii Tommy Hunter Show difuzate de către televiziunea CBC. În timpul adolescenţei, Twain a frecventat liceul Timmins High and Vocational School din oraş. Ea şi-a continuat pasiunea pentru muzică prin intermediul unei formaţii locale numite Longshot, alături de care a reînregistrat melodii celebre ale anilor 1980.
În anul 1984, Eilleen Twain a interpretat un duet alături de muzicianul de origine canadiană Tim Denis. Duetul a apărut şi pe unul dintre albumele acestuia.
La data de 1 noiembrie, 1987 mama şi tatăl său vitreg au murit într-un accident rutier. Atunci, în vârstă de 22 de ani, Twain a decis să preia controlul asupra vieţii de familie şi să renunţe o vreme la cariera în muzică. Ea, fraţii săi vitregi Mark şi Darryl şi sora Carrie Ann s-au mutat în Huntsville, Ontario, unde Eilleen i-a întreţinut cu banii câștigaţi din interpretările susţinute în staţiunea Deerhurst, care se află în apropiere de Huntsville.



În anul 1991, când avea 26 de ani, Eilleen Twain a fost invitată să înregistreze o casetă demo în Huntsville, Ontario. Managerul Richard Frank i-a propus lui Twain un contract muzical. Aceasta a acceptat şi a decis să îşi schimbe numele în Shania (pronunţat [Sha-nye-uh]), care înseamnă în limba indienilor Ojibwa, "Pe drumul meu".
La data de 20 aprilie a anului 1993 a început comercializarea albumului de debut al Shaniei Twain. Acesta îi poartă numele interpretei şi este influenţat în mod puternic de către muzica country. Materialul discografic a fost produs de către Harold Shedd şi Norro Wilson. Twain a contribuit foarte puţin în procesul de creare al albumului, ea ajutând doar la scrierea textului unei melodii ("God Ain't Gonna Getcha for That").
De pe album au fost extrase trei discuri single: primul - What Made You Say That, cel de-al doilea - Dance with the One That Brought You şi ultimul, You Lay a Whole Lot of Love on Me.




Piesele au obţinut poziţii slabe în clasamentele de specialitate. Totuşi, ele au ajutat albumul „Shania Twain” să fie comercializat în aproximativ 250.000 exemplare la finele anului 1993. Totuşi, datorită succesului obţinut de materialele discografice mai recente ale interpretei, albumul a fost comercializat într-un milion de exemplare pe plan internaţional până în prezent şi a fost certificat cu discul de platină în S.U.A..
În anul 1993, Twain a înregistrat armoniile vocale pentru albumul lui Sammy Kershaw intitulat Haunted Heart.




După ce producătorul de muzică rock, Robert John "Mutt" Lange a ascultat o perioadă melodiile şi felul de a cânta a Shaniei, el s-a oferit să îi creeze materiale discografice noi. După multe dialoguri telefonice, cei doi s-au întâlnit în persoană la Festivalul muzical CMA în luna iunie a anului 1993. Twain a remarcat interesul lui Lange pentru muzica sa, iar în doar câteva săptămâni, cei doi au devenit foarte buni prieteni.
Cei doi au colaborat pentru producerea celui de-al doilea album din cariera profesionistă a Shaniei Twain. Acesta, intitulat The Woman in Me a început să fie comercializat în prima parte a anului 1995 în America de Nord. Toate melodiile incluse pe acest material discografic au fost produse de către Twain şi Lange, exceptând The Woman in Me (compusă integral de către Lange) şi Leaving Is the Only Way Out (compusă integral de către Shania).



The Woman in Me a ajuns rapid pe prima poziţie a topului Billboard, la categoria "Albume de muzică country". În S.U.A., materialul discografic a fost certificat de douăsprezece ori cu discul de platină, echivalent cu 12 milioane de exemplare comercializate.
Dintre cele opt single-uri extrase de pe album, patru au câştigat primul loc în clasamentele de specialitate ale muzicii country din America de Nord. Acestea sunt: Any Man of Mine, (If You're Not in It for Love) I'm Outta Here! ,You Win My Love şi No One Needs to Know.
Albumul The Woman in Me i-a adus Shaniei Twain multe premii, cel mai important fiind în cadrul Premiilor Grammy la categoria Cel mai bun album de muzică country. Academia Muzicii Country a declarat The Woman in Me albumul anului, iar Shania Twain a primit premiul la categoria "Debutanta anului".



În anul 1997 a început comercializarea celui de-al treilea album din cariera profesionistă a Shaniei Twain. Acesta, intitulat Come on Over a devenit cel mai de succes material discografic al interpretei. Albumul nu a atins prima poziţie în clasamentele de specialitate, dar a fost comercializat în zeci de milioane de exemplare. Come on Over a rămas în topuri timp de doi ani, ajungând să fie vândut în peste 20 de milioane de copii în S.U.A., în timp ce pe plan mondial acesta a fost comercializat în peste 35 de milioane de discuri. Come on Over a devenit cel mai comercializat album al unei artiste din toate timpurile, cel mai vândut album de muzică country din istorie. Materialul discografic ocupă poziţia cu numărul opt în clasamentul celor mai comercializate albume ale unui artist în S.U.A..



Dintre cele doisprezece single-uri extrase de pe acest album, nouă au atins prima poziţie în clasamentele de specialitate din cel puţin o ţară cu o piaţă comercială dezvoltată, precum S.U.A. sau Australia. Patru dintre ele s-au dovedit a fi hituri de mare calibru, câştigând poziţii bune şi foarte bune în topuri. (You're Still the One; From This Moment On; That Don't Impress Me Much şi Man! I Feel Like a Woman!).
La data de 29 mai a anului 1998, Shania Twain a început primul turneu din cariera sa. Acesta, intitulat Come on Over Tour a fost creat pentru a contrazice reacţiile criticilor, care spuneau că Shania nu poate cânta live. Turneul s-a dovedit a fi de succes, devenind unul dintre cele mai populare din anii 1998 şi 1999. Două dintre interpretările cântăreţei din timpul turneului au fost folosite pentru a crea videoclipurile single-urilor Honey, I'm Home şi Come on Over.



În cadrul unui concert susţinut în Ottawa, în anul 1999, o fetiţă necunoscută, în vârstă de paisprezece ani, originară din Ontario a câştigat un concurs radio şi i-a fost oferită ocazia de a cânta alături de Twain pe scenă. Această fetiţă are în prezent 23 de ani şi este o artistă de calibru internaţional, Avril Lavigne.
La finele anului 1999 a început comercializarea primului DVD din cariera interpretei. Acesta, intitulat Live a fost înregistrat în timpul turneului de promovare Come on Over Tour.

Gheorghe Mocanu

S-a născut lângă Târgu Ocna, în satul Vâlcele, ca fiu al lui Grigore şi al Elenei Mocanu. După absolvirea studiilor liceale şi satisfacerea stagiului militar, între anii 1959 şi 1961, ca instructor artistic la Casa de Cultură Tg. Ocna, are prilejul să cunoască temeinic tradiţia folclorică a zonei, care îi va fi un permanent punct de reper în destinul artistic şi pedagogic.
În 1965 a absolvit Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului Pedagogic Bucureşti, unde a studiat cu A. Secoşanu, V. Merica, N. Hilohi. În 1966 primeşte numirea ca profesor la catedra de desen a Şcolii Generale nr. 5 din Oneşti, unde, în acelaşi an, înfiinţează Cercul de desen „Ion Diaconescu”. În paralel, conduce clasa de grafică din Oneşti a Şcolii Populare de Artă – Bacău. Încă din primul an de profesorat se implică în viaţa cultural-artistică a zonei, participând la expoziţii de grup şi remarcându-se prin expoziţii personale cu o periodicitate cvasianuală. De-a lungul carierei se implică, împreună cu elevii pe care îi îndrumă, în proiecte UNICEF şi UNESCO, în urma cărora cercul de desen dobândeşte o binemeritată notorietate internaţională. În urma reuşitelor la concursul „Autori copiii” al revistei „Tribuna României”, va lega o strânsă prietenie cu poetul Petre Ghelmez.
Ca artist plastic, Gh. Mocanu cultivă peisajul şi natura statică (în special flori), năzuind să reflecte căldura şi lumina locurilor natale. Majoritatea pânzelor sale sunt uleiuri care traversează, de-a lungul parcursului artistic, o evoluţie cromatică de la griuri delicate, evanescente, subtile, marcate de accente grafice rafinate, la tonuri exuberante, grave pe alocuri, exprimând bucuria de a trăi, de a privi, de a simţi a artistului. Marea sa pasiune, care dă deopotrivă măsura sensibilităţii şi a talentului său este însă acuarela, căreia îi conferă o vibraţie intensă, fulgurantă, de un autentic şi interiorizat lirism, fiecare lucrare echivalând cu o mărturie de o religioasă sinceritate asupra motivului înfăţişat.
Încă din primul an de profesorat, înfiinţează Cercul de desen „Ion Diaconescu”, pe care îl conduce până la dispariţia sa. Cercul este, de-a lungul deceniilor 7, 8 şi 9 ale secolului trecut, cel mai apreciat şi premiat din ţară. Concepţia pedagogică pe care a promovat-o întreaga viaţă a fost animată de dorinţa de oferi copiilor acces la cultura şi educaţia plastică într-o modalitate accesibilă. Elaborează un ciclu de 15 lecţii-poveşti, versificate, însoţite de muzică, în care elementele de limbaj plastic sunt introduse ca personaje, facilitând asimilarea noţiunilor abstracte şi făcând din ora de desen o adevărată bucurie de a cunoaşte şi de a desena, urmărind „Călătoria în ţara lui Cromo Împărat”. De asemenea, elaborează studii şi lucrări de specialitate, publicate în „Tribuna şcolii” şi „Revista de pedagogie”. În „Enciclopedia practică a copiilor” semnează capitolul dedicat artei plastice. În 1979 iniţiază, organizează şi conduce primul Şantier Naţional de Artă Plastică a Copiilor la Clinica de Stomatologie Infantilă din Iaşi, unde reuneşte 7 cercuri de desen din ţară pentru a realiza decorarea spaţiilor interioare. În 1991 înfiinţează, pe structura cercului de desen, Clubul UNESCO pentru Tineret şi Copii, urmărind coordonarea activităţii cu cea a organizaţiilor de acelaşi gen din Europa, prin schimburi culturale, educaţionale şi ştiinţifice. În anul 1991, prin colaborare cu Clubul UNESCO din Parma-Italia, organizează şantierul de artă plastică din Fontanellato, iar în 1992 şi 1993 pe cele din Bedonia, unde copiii de la cercul de desen „Ion Diaconescu” realizează lucrări de pictură murală care decorează instituţii de învăţământ. Personalitate multilaterală, organizează, cu membrii cercului pe care îl conduce, interesante activităti în afara orelor de curs, legând arta plastică de celelalte discipline, cum ar fi literatura sau istoria. Se stinge din viaţă în plină activitate, proiectele sale legate de stimularea creativităţii copiilor şi tinerilor rămânând nefinalizate.



Putna, 1981












Moara_lui_moş_Mitică, 1988













Flori_din_Rarău,1984













Crepuscul, 1986

Charles Boyer

Nicolae Herlea

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut la Bucureşti, la 28 august 1927, afirmându-se ca interpret de operă de notorietate internaţională.
A studiat la Conservatorul din Bucureşti cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.
A debutat în 1951 pe scena Operei Naţionale din Bucureşti cu rolul Silvio din spectacolul Paiaţe şi a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.
Tot în 1951 a câştigat Premiul întâi la concursurile internaţionale de la Geneva, Praga şi Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariţia sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Naţională din Praga, la Teatrul Balşoi din Moscova şi Opera Naţională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariţii şi pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.



Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creaţia universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prinţul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini.



Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturaleţe şi avânt o întinsă gamă de sentimente. Calităţile sale vocale sunt susţinute de un autentic talent actoricesc.



A cântat în compania multor artişti consacraţi ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.
Este preşedintele Juriului Internaţional al Fundaţiei Hariclea Darclée şi predă cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din Bucureşti.

Aurel Băeşu

Mic de statură, extrem de vioi, a văzut lumina zilei într-o familie cu multe greutăţi materiale. Era fiul unui modest funcţionar de prefectură. Rămas orfan de mamă la o vârstă fragedă, s-a ataşat de a doua mamă, Natalia Băeşu, după recăsătorirea tatălui său.


Casă ţărănească














Între 1907 şi 1912 urmează cursurile gimmaziului "Alexandru Donici" din Fălticeni, unde dă dovadă de reale aptitudini pentru desen. După absolvirea acestuia, se înscrie în anul 1912 la Şcoala de Belle Arte din Iaşi unde studiază pictura timp de patru ani cu Constantin Artachino şi Gheorghe Popovici. Aici se remarcă alaturi de alti doi tineri - Mihai Onofrei şi Adam Bălţatu. Este distins de către Academia Română, în anul 1915, cu Premiul I "Lecomte de Nöuy" pentru desen.
În timpul primului război mondial este mobilizat.


Autoportret


















Spirit cercetător, simţind nevoia unei culturi artistice mai cuprinzătoare, pleacă în Italia pentru a se înscrie la cursul liber de pictură al Institutului de Belle Arte din Roma. Aici rămâne pentru doi ani, între 1920 şi 1922.
În 1926, o nouă călătorie în Europa, cu popasuri în Franţa, Slovenia şi Ungaria, contribuie la o treptată decantare a impresiilor, la realizarea unor forme noi de expresie, cu tendinţe de simplificare decorativă.
Bolnav de tuberculoză, moare pe 24 august 1928 şi este înmormântat în cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ.









Casă din Humuleşti






















Doi copii



















Portret de fată




















Spălătoresele

Cristian Nemescu

S-a născut la data de 31 martie 1979 în oraşul Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică Caragiale din Bucureşti în 2003. Filmul său de absolvire a fost un scurtmetraj intitulat Poveste la scara C, care a primit premiul la NYU International Student Film Festival şi la Premiers Plans în Angers, Franţa.



The European Academy Awards l-a nominalizat drept „cel mai bun scurtmetraj” al acelui an.
Filmul de mediu-metraj regizat de Nemescu, Marilena de la P7, a intrat în competiţia de la Cannes în mai 2006. Scenariul filmului a fost scris, de asemenea, de Cristian Nemescu.



Ultimul său film, California Dreamin' (nesfârşit), îl are în rolul principal pe actorul american Armand Assante, filmările fiind încheiate în luna iulie 2006. În mai 2007, filmul a primit premiul Un certain regard la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes.



Nemescu a câştigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York, Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public's Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania.
Regizorul a murit într-un accident de maşină alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu. Nemescu şi Toncu erau într-un taxi care a intrat în coliziune cu un SUV Porsche Cayenne pe podul Eroilor din Bucureşti, condus de un cetăţean britanic care a trecut pe culoarea roşie. Expertiza tehnică a demonstrat că maşina Porsche atinsese o viteză de 113 km/h, în timp ce taxiul circula doar cu 42 km/h.
La 28 mai 2007, preşedintele României, Traian Băsescu, i-a acordat regizorului post mortem, printr-un decret, Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, „pentru contribuţia remarcabilă la promovarea cinematografiei româneşti”.

Octavian Cotescu

S-a născut la 14 februarie la Dorohoi. Studiile liceale le-a făcut la Iaşi, unde a absolvit şi Conservatorul de Artă Dramatică, după care a fost repartizat la Teatrul Bulandra din Bucureşti, unde a debutat la 12 mai 1951, în spectacolul cu "Pădurea" de A.N. Ostrovski. A jucat în numeroase filme şi piese de teatru alături de actori ca Toma Caragiu, Dem Rădulescu etc.



Împreună cu Coca Andronescu a creat un memorabil cuplu fictiv, originar din Lehliu Gară, Tanţa şi Costel, care a fost prezentat la Televiziunea Română, în anii 1970, într-un mini-serial de mare succes la public şi la critică.



Actorul Octavian Cotescu a fost în ultimii ani de viaţă rector al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti (1981 - 1985). S-a stins din viaţă la Bucureşti, în 22 august 1985.



S-a remarcat prin distincţie, umor fin, seriozitatea cu care lucra rolurile; a realizat zeci de apariţii fermecătoare în filme ca: Bietul Ioanide, Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii, O scrisoare pierdută, Bariera, Puterea şi adevărul, Dimineţile unui băiat cuminte, Cartierul veseliei, Drum în penumbră, Aurel Vlaicu, Iarba verde de acasă, Buletin de Bucureşti, Secretul lui Bachus, Escapada, Lebăda, Iarna etc.

Tori Amos

Născută pe 22 august 1963, este printre primele cantautoare de la începutul anilor '90 care folosea pianul drept instrument principal. Tori Amos şi-a urmărit visul încă din primii ani de viaţă, la vârsta de 5 ani ajungând să fie cea mai tânără persoană din Peabody Conservatory of Music (fiind acceptată printr-o bursă). La vârsta de 11 ani, bursa a fost întrerupta şi Tori a fost rugată să plece.

Ea este convinsă că bursa i-a fost retrasă din cauza pasiunii sale pentru rock, şi, nu în ultimul rând, deoarece cântatul după partituri nu-i făcea foarte mare plăcere. După doi ani, Tori Amos ajunge la Montgomery College şi începe să studieze pianul, însoţită de către tatăl ei care trimite înregistrările mai multor case de discuri.

În 1977 Tori a câştigat un concurs local cu un cântec intitulat More Than Just a Friend. În perioada liceului , Tori Amos era deja cunoscută în zona Washington D.C.. Pe durata studiului la Montgomery College, ea a primit titlul de Regina Balului şi recunoştinţa pentru implicarea sa în proiectul Black Maskers (trupa de teatru a liceului).

În ultimul an de liceu Amos împreună cu fratele ei Mike, au câştigat competiţia Baltimore Orioles, cu cântecul "Baltimore", piesă ce avea să devină primul ei single. Numele Tori a venit la sugestia unei prietene care era de părere că acest nume se potriveşte mai mult decât Myra Ellen.

În 1985 după un concert, Tori a fost agresată sexual, o experienţă pe care ea o va relata mai târziu în cântecul "Me And a Gun". De asemenea, în acelaşi an l-a întâlnit pe chitaristul Steve Caton cu care avea să colaboreze o perioada îndelungată.

Tot în 1985 Tori a format un grup muzical intitulat "Y Kant Tori Read". Ideea numelui a venit din perioada şederii la Peabody Conservatory, când toată lumea râdea din cauza faptului că artista nu putea să citească partiturile de pe foi. Formaţia era compusă din Tori Amos, Steve Caton, Matt Sorum şi Brad Cobb.




Un an mai târziu Atlantic Records i-a oferit lui Tori un contract valabil pentru 6 albume, iar în iulie 1988 a fost lansat discul de debut al trupei intitulat "Y Kant Tori Read". Materialul a fost batjocorit de către toţi criticii de specialitate, lăsând-o pe Tori într-un mare impas. După ce apele s-au liniştit, Tori Amos a început să lucreze cu diverşi artişti, ocupând poziţia de backing vocalist. De asemenea, a înregistrat o piesă intitulată "Distant Storm" pentru filmul China O'Brien.



În ciuda eşecului primului album, Amos a trebuit să respecte contractul cu Atlantic Records, aşa că trupa a început să compună piese noi. Materialul punea foarte mult accent pe tematici precum sexualitate, religie, identitate şi viol. Planul casei de discuri a fost de a o promova pe Tori drept moştenitorul lui Joni Mitchell sau varianta feminină a lui Elton John. Bazându-se mai mult pe piaţa din Regatul Unit, Atlantic Records au mutat-o pe Tori în Anglia, la începutul lui 1991. Tori urma să cânte în cluburile locale pentru a promova noul album, ce va purta numele de "Little Earthquakes".

Amos a petrecut o mare parte din 1991 cântând prin diverse cluburi din Londra, mai mult pentru jurnalişti şi membrii pieţei muzicale. Ep-ul "Me and a Gun" a fost lansat în octombrie 1991 şi s-a bucurat de atenţia criticilor. Single-ul a fost re-editat în luna următoare de data aceasta prima piesa fiind "Silent All These Years". Ep-ul a însemnat pentru Tori prima intrare în topul Uk precum şi prima apariţie radio şi tv, la BBC. Când albumul a fost lansat în ianuarie 1992, a ajuns pe locul 14 în topul UK, iar o lună mai târziu a fost lansat şi în Statele Unite, fără un succes similar cu cel britanic.



După turneul din 1992, Amos a ajuns în New Mexico împreună cu partenerul personal şi profesional, Eric Rosse. Intenţia lui Tori era de a înregistra al doilea album solo. Inspiraţia albumului precedent a provenit din experienţele personale, însă al doilea album s-a inspirat din cu totul altă arie, lucrările lui Georgia O'Keeffe ăi Salvador Dali, literatura lui Alice Wakler şi prinţesa Anastasia Romanov.

Din punct de vedere muzical, Amos, se inspira din stilul compozitorilor clasici pe care i-a studiat în copilărie şi punea mare accent pe fragmentele de pian. Complexitatea muzicală inspirată din copilăria sa este evidenţiată în cântece precum "Icicle" sau "Yes". După lansarea albumului "Under the Pink" în 1994, acesta a debutat pe locul 1 în Regatul Unit şi pe locul 12 în Statele Unite.

În ciuda succesului, unii critici erau de părere că acest nou album este un pas înapoi în comparaţie cu materialul precedent. La începutul lui 1994 Amos a pornit în turneul "Under the Pink", ce a durat până în luna noiembrie a aceluiaşi an, iar în luna iunie a aceluiaşi an, artista a fondat RAINN (The Rape Abuse and Incest National Network).




Ideea pentru un al treilea album solo a venit în august 1944, în timpul unei pauze a turneului "Under The Pink". La aceea vreme, Amos a rupt toate relaţiile cu Eric Rosse după o convieţuire ce a durat aproximativ 7 ani. A urmat o călătorie în Hawaii, unde Tori a studiat vulcanul Pele, considerat drept vocea supremă a feminităţii.

De aici a venit şi titlul noului album, "Boys for Pele". Materialul a fost înregistrat într-o biserică din Irlanda în 1995. Boys for Pele se concentra pe influenţele stilului baroc, aducand în muzica sa un sound mai întunecat. De asemenea, albumul prezintă şi intrumente precum armonica, harpa, clopote bisericeşti.
"Boys for Pele" a fost lansat în ianuarie 1996. Materialul se întindea pe o durată de 70 de minute şi a beneficiat de păreri împărţite din partea criticilor. Unii îi lăudau intensitatea în timp ce alţii l-au renegat din start. Succesul a fost enorm, "Boys for Pele" ajungand pe locul 2 atât în Statele Unite cât şi în Regatul Unit. În Statele Unite s-au vândut 1 milion de copii, asigurându-i lui Tori discul de Platină.




Tot în 1996 Amos şi-a lansat propia casă de discuri, o subdiviziune a Atlantic Records ce purta numele de Igloo. Prima trupa care a semnat cu Igloo au fost cei de la Pet.
A urmat turneul "Boys for Pele", moment în care Amos şi sunetistul Mark Hawley au întemeiat o relaţie. Artista a rămas însărcinată, şi a dorit să se concentreze pe acest aspect, lăsând deoparte înregistrările precum şi alte concerte. Din păcate sarcina nu a fost dusă la bun sfârşit, fapt care a deschis noi orizonturi emoţionale pentru Amos. În timpul recuperării, Tori a început să compună piese pentru noul album.

După şederea în Florida, Amos s-a stabilit în Cornwall, Anglia. Şi-a transformat hambarul într-un studio de ultimă oră, intitulat Martian Engineering Studios. Acolo Amos şi-a petrecut anul 1997 înregistrând noul album. După 3 albume acustice, Amos s-a concentrat pe elemente aferente stilului dance precum şi aranjamente de pian, coruri, electronic şi jazz. Albumul "From the Choirgirl Hotel" a fost lansat în mai 1998. Majoritatea pieselor de pe acest nou material tratau problema neîmplinirii sarcinii. Reacţiile au fost în mare parte favorabile, lăudând originalitatea artistei.



Amos a luat o pauză concentrându-se asupra vieţii personale. În septembrie 2000 artista a devenit mamă. Inspirată de piesele auzite la radio în timpul şederii sale în Florida, Tori a venit cu ideea de a realiza un album de coveruri, ce avea să se bazeze foarte mult pe perspectiva feminină. Albumul s-a intitulat "Strange Little Girls" şi a fost lansat în septembrie 2001.
Materialul a fost considerat de critici drept o mixtură neconvenţională, albumul incluzând coveruri ale unor piese precum 97 Bonnie and Clyde (Eminem) sau Raining Blood (Slayer). A urmat şi o a doua ediţie intitulată "Strange Little Girl (The Strangles)", ce conţine piese precum After All (David Bowie) sau Only Women Bleed (Alice Cooper). Albumul a avut o atenţie sporită din partea presei, mai ales datorită pachetului special ce o prezenta pe Amos în diverse ipostaze feminine, în funcţie de piesa pe care o cânta.



După Strange Little Girls, Amos a părăsit Atlantic Records (după o perioadă de 15 ani) şi a semnat cu Sony/Epic la începutul lui 2002. În luna octombrie a aceluiaşi an, artista a lansat al 8-lea album intitulat "Scarlet's Walk". Descris drept o "nuvelă sonică", Scarlet's Walk era compus din 18 piese care din punct de vedere stilistic erau bazate pe tobă şi bass, pianul fiind folosit drept un instrument ce va pune accentul pe anumite pasaje.
Cu acest album Amos a fost nominalizată la premiile Grammy, iar în mai 2004 Amos a lansat un DVD/CD intitulat "Welcome to Sunny Florida". DVD-ul conţinea înregistrarea ultimului concert din cadrul turneului "On Scarlet's Walk", filmat în West Palm Beach.



După plecarea de la Atlantic, Amos a înregistrat cel mai mare succes comercial din ultimii 5 ani.. În noiembrie 2003 Amos a scos pe piaţă "Tales of a Librarian", un album pe care ea l-a numit o autobiografie sonică. Ea s-a concentrat mult pe piesele care nu au fost exploatate pe cât ar fi trebuit.
În 2005 a lansat albumul "The Beekeeper". Tematica acestuia curpindea subiecte precum moartea, adulterul şi conflictul romantic. Muzica este ceva mai melodică, bazată pe un sound ce tinde spre aria groove.



Albumul "American Doll Posse" a fost lansat în 2007. Pentru acest album a fost nevoită să inventeze cinci personaje diferite, fiecare dintre ele având baza în mitologia greacă şi romană.



Ultimul album al său a fost lansat în acest an şi este intitulat sugestiv "Abnormally Attracted to Sin". Albumul conţine 17 piese compuse integral de Tori şi readuce în atenţia fanilor subiectele preferate ale artistei. Astfel dorinţa, pasiunea, ura, extazul, regăsirea, iubirea şi toate celelalte sentimente necesare omului sunt interpretate cu o intensitate apoteotică.



"Abnormally Attracted to Sin" este un miracol auditiv permanent ce reuşeşte să surprindă cu fiecare acord, te transpune în stări contrastante şi te face să îl asculţi la infinit pentru a putea înţelege cu adevărat tot ce a vrut să transmită Tori prin versurile sale.

George Enescu

Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.


Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
Tot atunci, în acelaşi an, începe să dea lecţii de vioară la Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naştere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.






Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Claude Debussy, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc prima ediţie a concursului de compoziţie „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum şi şansa interpretării acestor piese în concerte.
După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin).








Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziţie pentru cei mai talentaţi tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III şi menţiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta a fost una din doamnele de onoare ale Reginei Maria şi, după o căsătorie cu prinţul Cantacuzino şi o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, şi-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viaţa şi va apare in fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos şi Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera şi-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparţinând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Şerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe ţări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.



În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în Bucureşti, are o activitate dirijorală bogată, încurajând şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Ghilels şi Yehudi Menuhin, care îl vizitează la Bucureşti şi Sinaia. În ultimii ani ai vieţii a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârşeşte Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, schiţat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 şi 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955.

Theodor Aman

S-a născut la 20 martie 1831, în Bucureşti, oraş în care şi urmează o parte din studii. A fost profesor şi întemeietor al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Se dedică picturii influenţat de maeştrii Renaşterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viaţa muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung şi împrejurimi. Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de Arte frumoase, la Bucureşti şi Iaşi (1864). După lecţii de desen cu pictorul Constantin Lecca, la Şcoala Centrală din Craiova, pleacă în 1850 la Paris, unde studiază pictura cu Michel Martin Drolling, apoi, din 1851, cu Francois Edouard Picot. Prestigiul de care s-a bucurat Aman a fost sporit şi de funcţia sa de director al Şcolii naţionale de arte frumoase, încă de la înfiinţarea acestei instituţii, în 1863. În pictura sa de o rigoare academistă, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospeţime, în sensul situării artistului în actualitate. Noutatea pânzelor sale ţine astfel mai mult de răspunsurile tematice la preocupări sociale şi politice din perioada fondării statului naţional român. Nu lipsesc însă şi unele încercări de luminare a paletei, de surprindere a instantaneului, ce ne vorbeşte despre ecoul, fie şi palid, al experienţelor unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde în deceniile şapte şi opt ale secolului XIX, se pun bazele impresionismului. Începe să picteze încă de pe atunci o serie de compoziţii istorice, unul din genurile sale preferate în care va excela.





Celebritatea şi succesul de public îi sunt umbrite odată cu afirmarea lui Nicolae Grigorescu, a cărui primă expoziţie avea loc în 1873. Th. Aman s-a stins din viaţă la 19 august 1891.

Mihai Chiuaru

S-a nãscut la 17 august 1951, în comuna Hangu, jud. Neamt;
Studii: Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, București, secția Artã Monumentalã; din anul 1981 este membru al U.A.P. din România
Expoziții personale: 1976 Piatra-Neamț, Galeria “Arta”; 1980 Piatra- Neamț, Galeria “Alfa”; 1986 București, Galeriile Municipiului; 1987 Bacãu, Galeria “Alfa” Muzeul de Artã; 1987 Moinești, Galeria “Geneza”; 1994 Piatra-Neamț, Muzeul de Artã; 1994 Galeria “Covalenco”, Olanda; 1999 Bacãu, Galeria “Alfa”-Muzeul de Artã; 1999 Iași, Galeria "Cupola"; 2001 București, Galeria “Apollo”; 2001 Bacãu, Galeria “Arta”; 2002 Galeria de Artã Bistrița; 2004 Koga City Museum, Japonia; 2006 Iași, Galeria "Cupola".
Expoziții de grup: 1981 Bienala de graficã, sala” Dalles”, București; 1982 Bienala de picturã, sala ”Dalles” , București; 1985 Bienala de graficã, sala “Dalles”București; 1988 Expoziția Naționalã “Atelier 35”, Baia –Mare, Cluj, Tg.Mureș; 1990 Expoziția Tineretului, Galeria “3/4”, Teatrul Național, București; 1991 Galeria “Cãminul Artei”, București; 1992 Expoziția Filialei U.A.P. Bacãu, Galeria “3/4”Teatrul Național, București; 1994 Expoziția Filialei U.A.P. Bacãu, Galeria “Victoria”, Iași; 1996, Galeria “Jean Louis Calderon”, București; 1996 “Sacrul în artã” sala Brâncuși, București; 1996 “Portretul ca peisaj interior”, București; 1998 Salonul internațional, Reșița; 1998 Bienala “Ion Andreescu”, Buzãu; 1998 ,Muzeul Literaturii Române, București; 1998 “Experiment”, Galeriile U.A.P Oradea; 1999 Expoziția “Sacrul în artã”, sala Brâncuși, București; 2000 Bienala “Ion Andreescu”, Buzãu; 2001 Salonul Național de artã, București; Târgul Internațional de Artã, București; 2001Galeria “Apollo”, București; 2002 Galeria Simeza, București; 2002 Expoziția “8ART”, Galeria Cupola, Iași; 2003 Bienala de artã “Lascãr Vorel”, Piatra-Neamț; 2004 Expoziția “Totem”, Tg.Mureș; 2005 Expoziția “Interlop”, Bistrița; 2005 Expozitia “Totem”,Tg.Mures; 2005 “Face to face”,Palatul Mogosoaia;2005 Bienala de arta “Lascãr Vorel”, Piatra-Neamț; 1990-2006 participã la toate edițiile “Saloanele Moldovei”, Bacãu-Chișinãu și la Anualele Filialei U.A.P., Bacãu; 2007,Grup 6 Palatele Brâncovenești Mogoșoaia;
Participãri internaționale :1985 “Paul Louis Weiller”, Concurs internațional de portret, Paris, Franța;1986 Sinaide GHI, Roma, Italia; 1987 Sinaide GHI, Roma, Italia; 1989 Greenwood, Seattle, S.U.A; 1990 Mail Art, University Art Galleries, Vernillion, S.U.A;1990 Bruxelles,Belgia; 1990 Grenoble, Franța; 1990 “Des Artistes pour des Artistes”, Paris, Franța; 1990 Mail Art Greenwood, Seatle, S.U.A; 1992 Pully-Lausanne, Elveția; 1992 Senigallia, Italia; 1993 Wiesbaden,Germania; 1994 Tirana,Albania ;1994 Moscova,Rusia;1995 Muzeul Husit, Tabor, Cehia; 1996 Trienala de picturã Osaka , Japonia; 1996 Cape Town, Africa de Sud; 1998 Intersalon, Cehia; 2000 Intersalon, Cehia; 2001 Bienala de artã –Sarjah, Emiratele Arabe Unite; 2002 Comme vous Emoi, Paris-Mountreuil, Franța; 2004 Expoziția de artã româneascã, Chișinãu, Republica Moldova; 2005 Institutul Cultural Român, Paris, Franța; 2006 Koga City Museum, Japonia;
Lucrãri de artã monumentalã: 1975-1976 Mozaic, Piața centralã, Medgidia; 1988 Sgrafitto, Agricola Internațional, Bacãu; 1988-1992 Fresca, Mãnãstirea Horaița, Neamț; 1996 Fresca, Biserica Saint George, Cape Town, Africa de Sud; 1997 Sgrafitto, Bancorex, Piatra Neamț;
Premii:1979, 1981, 1994 - Festivalul Concurs “Voronețiana”; 1984 Atelier 35; 1992 Premiul Publicațiilor pentru strãinãtate, Saloanele Moldovei; 1994 Premiul “Gheorghe Tãttãrascu; 1998 Premiul U.A.P. , Reșita; 1998 Saloanele Moldovei; 1998 Premiul Phare, Vaslui; 1998 Premiul U.A.P. din România pentru artã religioasã; 1998 Premiul pentru picturã , Bienala “Ion Andreescu”; 1999 Premiul U.A.P , Republica Moldova; 2000 Premiul Filialei U.A.P. Bacãu; 2001 Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova;