Ingmar Bergman

S-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendenţă daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, şi Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezenţa a diferite imagini şi discuţii pe teme religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracţiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School şi ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar şi cursuri de literatură ale Universităţii din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracţiei sale puternice către film şi teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural" pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alţi autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist şi asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud şi nedrept. Din 1944 Bergmann este şi director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). 

Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, şaisprezece filme prin care îşi dezvoltă un stil propriu, influenţat de expresionismul german şi de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 îşi începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internaţional îi este datorat peliculei "A şaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câştiga Premiul Special al Juriului la Cannes. 

Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existenţa lui Dumnezeu şi a căutarii unui sens al vieţii. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. 

Bergman foloseşte aici reprezentări ale halucinantului şi oniricului pentru a evidenţia zbuciumul interior al personajelor şi pentru a pătrunde în subconştientul acestora. Procedeul va fi întâlnit şi în opera sa târzie. Atât "Primăvara virgină" (1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât şi "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscar pentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) şi "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann şi Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) şi "Strigăte şi şoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă şi filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) şi "Faţă în faţă" (1976), ajung şi pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenţie, sub acuzaţia de evaziune fiscală, Bergman părăseşte în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de şarpe" (1976/77) şi "Din viaţa marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman şi Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabileşte în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 şi 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny şi Alexander", care câştigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri şi costume. După acest mare succes Bergman renunţă la activitatea de regizor de cinema şi se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru şi scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existenţiale de moralitate, singurătate şi credinţă; tinzând în acelaşi timp spre simplitatea şi claritatea directă a vieţii, opusă stilizării, metaforizării şi alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobişnuit de sofisticat şi complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotaţii multiple, între care cele existenţialiste şi de avant-garde sunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneţia în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o menţiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Stockholm şi cu Legiunea de onoare a Franţei.