Lee Ritenour

S-a născut la 11 ianuarie 1952 la Los Angeles. A cântat primele acorduri la vârsta de 16 ani cu cei de la The Mamas & The Papas, pe piesa "Captain Fingers", fiind remarcat pentru dexteritatea manuală de care a dat dovadă. A fost unul dintre instrumentiştii căutaţi la mijlocul anilor '70, câştigând de două ori titlul de cel mai bun chitarist de studio. Lee a mai fost remarcat şi pentru cele două chitare roşii Gibson ES-335 şi Gibson L5.


Unul dintre modelele sale muzicale a fost chitaristul american Wes Montgomery, alături de alţi mari instrumentişti de jazz ca Joe Pass, Kenny Burrell sau John McLaughlin. Cariera lui Ritenour, a inclus şi un premiu Grammy pentru albumul scos în colaborare cu Dave Grusin, "Harlequin" din 1985, alături de alte 17 nominalizări la acest premiu. El deţine, de asemenea, distincţia de a avea două dintre videoclipurile de promovare pentru piesele lui "Is It You" şi "Mr. Briefcase", difuzate în prima zi de emisie a MTV-ului! Lee Ritenour a fost în primele locuri ale topurilor chitariştilor din toată lumea.


De-a lungul carierei sale, Ritenour a experimentat diferite stiluri de muzică. Un adevărat fuzionist, el a combinat în muzica sa elemente de funk, pop, rock, blues, muzică braziliană şi, mai nou, în ultimul său album, "Amparo" din 2008, muzica clasică şi jazz-ul. La începutul anilor '80, el şi-a dat ca model chitara sa, o Ibanez LR-10 cu semnătura sa. Această chitară a fost produsă în ediţie limitată, între anii 1980 şi 1987. Acest instrument poate fi auzit în exclusivitate pe albumul său "Rit". Actualmente, Lee Ritenour foloseşte chitarele Gibson pe care le folosea la începutul carierei, şi mai foloseşte o chitară specială, cu semnătură, "Lee Ritenour Model archtop", produsă tot de Gibson.




Mai multe informaţii despre Lee Ritenour şi muzica sa, se găsesc pe site-ul artistului, la http://www.leeritenour.com/

Jimmy Page

S-a nascut la data de 9 Ianuarie 1944. Si-a inceput cariera de chitarist intr-un studio din Londra si a fost membru al formatiei The Yardbirds intre anii 1966 si 1968, dupa care a fondat grupul rock Led Zeppelin. Page a fost descris drept ''unul din cei mai influenti, importanti si versatili chitaristi si compozitori din istoria muzicii rock''. In anul 2003, revista Rolling Stone l-a inclus in topul celor mai buni 100 chitaristi din toate timpurile, pe locul 9. A fost primit in Rock and Roll Hall of Fame de doua ori: o data ca membru al The Yardbirds (in 1992) si o data ca membru al Led Zeppelin, in anul 1995.


Page este fiul lui James si al Patriciei Page si s-a nascut in suburbia Heston, situata in vestul Londrei. Tatal sau lucra ca sef de personal, in timp ce mama sa era secretara unui doctor. In anul 1952 s-au mutat in Feltham si apoi in Miles Road, Epsom, unde Page a gasit prima sa chitara, chiar in casa in care locuiau. A inceput sa cante la varsta de treisprezece ani, luand lectii de muzica in Kingston, desi in cea mai mare parte a timpului studia singur. Printre primele sale influente de natura muzicala se numara chitaristii Scotty Moore si James Burton.

Fiica lui Page, Scarlet Page (nascuta in 1971) este fotografa. Mama acesteia este Charlotte Martin, care a fost partenera lui Page intre anii 1970 si 1982 sau 1983 si care era numita de acesta, 'My Lady'. Page a avut de asemenea relatii cu Pamela Des Barres, Lori Maddox, Krissy Wood (fosta sotie a lui Ronnie Wood de la Rolling Stones) si cu Bebe Buell. Intre anii 1986 si 1995, Page a fost casatorit cu Patricia Ecker, care era model si chelnerita. Au impreuna un fiu, James Patrick Page al III-lea, nascut in Aprilie 1988. Dupa divortul din 1995, Page s-a casatorit cu Jimena Gomez-Paratch. Are impreuna cu aceasta trei copii: Jana, Zofia Jade si Ashen Josan. In prezent, Page locuieste in Berkshire.

Cristian Minculescu

S-a născut la 9 ianuarie 1959, în Bucureşti. ncepând din anul 1980 este vocalistul trupei de rock IRIS. Cristi Minculescu reprezintă alături de IRIS simbolul rezistenţei culturale pentru generaţii întregi de fani rock în perioada comunismului, şi, de asemenea, unul dintre puţinii artişti care au făcut legătura între acele generaţii şi cele actuale, el activând cu mare succes şi după 1990, până în prezent.
Cristi Minculescu crede că a moştenit vocea de la mama sa: „mama era în cor la mănăstirea Bistriţa, de lângă Râmnicu Vâlcea. Mai mult ca sigur că de la ea am moştenit”.

Defectul pe care şi-l Minculescu recunoaşte este sinceritatea. Asemenea lui Eliade, trăieşte într-o perpetuă evoluţie spirituală, o nouă trăire necontrazicând alta mai veche, ci aducând un ceva al său, nou. Sinceritatea conciliază aparenta contradicţie dintre trăirile noi şi cele vechi, iar succesul său în tulburile vremuri ale aplaudacismului politic, respectiv, în prezent, ale celui financiar, s-a datorat sincerităţii cu care a transmis prin muzică, voce şi coreografie ceea ce simte şi crede, direct, fără canoane.

Cristi Minculescu şi-a început cariera în 1979 ca solist vocal al trupei Harap-Alb, alături de muzicieni precum chitaristul Gabi Nacu sau basistul Anton Haşiaş. El a participat la imprimarea pentru radio a unor piese precum „Harap alb”, „Scatiul” (compoziţie a lui Gabi Nacu), „În calea norilor”, „Tu doar tu”, „Vei veni”. Minculescu rămâne la Harap-Alb până în 1980, când Anton Haşiaş îl prezintă celor de la IRIS, care aveau nevoie de un vocalist.
Cristi a dat probă la IRIS chiar de ziua lui şi a reuşit să-i cucerească pe membrii trupei cu vocea sa inconfundabilă. Minculescu a cântat piese din Free, Led Zeppelin şi Deep Purple, iar examinatorii săi au fost Nelu Dumitrescu, bateristul şi liderul trupei, şi chitaristul Nuţu Olteanu.
La primul său concert cu IRIS, pe data de 5 februarie 1980, „a fost de balamuc, moşule! N-au vrut ăia să mă primească la intrare. Eu le ziceam «Bă, sunt solistul de la Iris, am cântare», ăia nimic. «Pleacă, mă, că îi ştim noi pe băieţii de la Iris». I-am «rezolvat» până la urmă cu o sticlă de vodcă. Asta e, am dat şpagă la primul meu concert”, îi place lui Cristi să se amuze.

La sfârşitul anului 1981, revista „Săptămâna”, care avea unul dintre cele mai apreciate topuri muzicale din presa comunistă, l-a desemnat pe Cristi Minculescu drept cel mai bun solist din 1981.
În 1982, împreună cu chitaristul Adrian „Adi“ Ilie, Cristi Minculescu părăseşte IRIS şi înfiinţează trupa Voltaj. În locul său, la IRIS este adus ca vocalist Dan Bittman.
„Voltaj a avut o personalitate prea puternică pentru regimul comunist, reprezentând pentru unii un pericol social“, scrie pe pagina oficială a trupei. Prima piesă a formaţiei, „Nori de hârtie“, a constituit capul de afiş al primului concert, ţinut la Casa de Cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Următoarele apariţii scenice au avut în repertoriu piese de succes ca „Aceasta-i întrebarea”, completate de hituri AC/DC. Componenţa iniţială (Horaţiu Rad — bass, Nikki Dinescu — tobe, Gabi Nacu — chitară, Cristi Minculescu — voce, Adrian Ilie — chitară) nu rezistă, iar trupa se desfiinţează în 1983. Octombrie 1986 este considerat un nou început, cu apariţia lui Cristi Ilie ca solist, Amedeo Bolohoi la chitară, Dan Mateescu la bass, Doru „M. S.“ Istudor la tobe şi Adrian Ilie la chitară, singurul ce rămâne din formula anterioară.
În 1984 Cristi Minculescu cântă în trupa Totuşi, în Cenaclul „Flacăra“, alături de Andrei şi Ioana Păunescu. Din această perioadă datează piesa „Trenul fără naş“ a trupei IRIS, pe versuri de Adrian Păunescu. La Cenaclul Flacăra Minculescu a mai cântat şi alături de trupa Flacăra Pop - Flapo (Al.Jimmy Zărnescu, Jerry Schwartz, Romeo Beianu).

În 1984 Dan Bittman pleacă la Holograf, iar în februarie 1985 Cristi Minculescu se întoarce la IRIS, alături de care va rămâne până în ziua de azi. În total, Cristi Minculescu a înregistrat cu IRIS 19 CD-uri şi DVD-uri, a întreprins sute de turnee şi şi-a pus o amprentă de neşterş asupra trupei. Salutul „Bună seara, prieteni”, ajuns o emblemă personală, a devenit celebru, iar imaginea lui Cristi Minculescu este practic inseparabilă de cea a formaţiei IRIS.
În 1992, împreună cu Minculescu, în cadrul festivalului de la Cannes IRIS ocupă locul II la secţiunea rock şi îi este consacrat un reportaj ce a fost difuzat pe postul MTV, fiind prima formaţie românească ce a fost difuzată pe celebrul post.

Rudolf Nureyev

Michel Petrucciani

Sergio Leone

S-a născut la Roma, în 3 ianuarie 1929, fiind fiul regizorului Vincenzo Leone (cunoscut sub numele Robert Roberti sau Leone Roberto Roberti) şi al actriţei Edvige Valcarenghi. Mama lui Sergio a renunţat la carieră după ce s-a căsătorit cu Vincenzo Leone în 1916.
Vincenzo a regizat şi a jucat în mai multe filme din perioada filmului mut, dar din motive necunoscute i s-a interzis să mai lucreze în perioada regimului fascist din anii '30. A reuşit totuşi să regizeze trei filme, între anii 1939 şi 1945, deşi ultimul dintre acestea nu a fost lansat decât în 1951. Vincenzo a încercat să îl descurajeze pe fiul său să intre în lumea cinematografiei.
Sergio, pentru scurt timp a studiat Dreptul, angajându-se cu jumătate de normă ca asistent la regizorul Vittorio de Sica, care lucra la filmul The Bicycle Thief (1948). De altfel, însuşi Sergio are o aparitie scurtă în film, ca membru al unui grup de călugări germani, adăpostindu-se de ploaie. În ciuda acestui început în lumea Neo-Realismului, la studiourile de producţie Cinecitta, Leone urma să-şi facă ucenicia în următoarea decadă.

In anii '50 a lucrat la apoximativ 50 de filme italiene si americane, cel mai mult ca regizor secund. Productiile hollywood-iene au inundat Roma in acea perioada, pentru a beneficia de facilitati mai ieftine, si pe de alta parte, italienii aveau interesul economic, ca banii americani sa fie cheltuiti in Italia.
Leone a participat la aceste filmari si a fost asistent pentru regizorul Robert Wise, la productia filmului Helen of Troy (1955), William Wyler, la filmul Ben Hur (1959) si Fred Zinnemann, The Nun Story (1959). Primul film regizat de Leone a fost in 1959, cand a finalizat The Last Days of Pompeii, pentru batranul sau mentor, Mario Bonnard. Filmul a fost lansat cu numele lui Bonnard, dar succesul de care s-a bucurat in Italia, i-a permis lui Leone sa regizeze The Colossus of Rhodes in 1960, numele sau aparand pentru prima data ca regizor.



Se casatoreste cu Carla in 1960. Impreuna vor avea trei copii: doua fiice, Francesca si Raffaella (26 noiembrie 1961), si un fiu, Andreea. Francesca Leone avea sa devina pictorita.
Pentru Leone proiectele la care lucra, reprezentau un loc de munca zilnic, marturisind mai tarziu ca a facut The Colossus of Rhodes ca sa-si plateasca luna de miere in Spania.
Incepand cu anul 1963 industria italiana a fost brusc afectata cand biletele la filme nu s-au mai vandut si studiourile de la Hollywood au inregistrat o catastrofa financiara cu esecul filmului Cleopatra (1963). Dupa lansarea in Italia a filmului lui Kurosawa, Yojimbo (1961), Sergio Leone si-a dat seama de potentialul filmului western. Astfel a regizat un western european care a salvat studioul Cinecitta la acea vreme. Inspirat din seriile de succes ale westernului german, bazat pe romanele lui Karl May despre Winnetou, ultimul apas al tribului Mescalero, si fratele sau de sange, Old Shatterhand, Sergio Leone a regizat A Fistful of Dollars (1964).
Filmul se va orienta spre o noua directie, intr-un gen ce va fi cunoscut ca "spaghetti western" (westernul italian). A Fistful of Dollars va insemna recunoasterea lui Clint Eastwood ca si star si o colaborare cu Sergio Leone.

In contrast cu westernul american, in care personajele aratau ca si cum ar fi iesit dintr-un magazin de moda, personajele lui Leone erau mai realiste si mai complexe: firi solitare, adeseori se comportau ca niste " lupi singuratici", umblau nebarbieriti, murdari si transpirati, facand referire la comportamentul criminalilor. Personajele aveau intentii neclare prin manifestarea unei compasiuni exagerate sau erau brutali, ostili sau egoisti. Realismul a continuat sa influienteze filmele western din zilele noastre.
Multi critici l-au ironizat pe Leone; regizorul care nu vorbea engleza si nu a vazut niciodata Vestul-Salbatic American, a redefinit viziunea de cowboy american. Sergio Leone a fost fascinat de vestul-salbatic inca din copilarie si l-a transpus ca adult in filmele sale.
Urmatoarele doua filme au fost For a Few Dollars More (1965) si The Good, the Bad and the Ugly (1966), completand trilogia The Man with No Name, cunoscuta si ca Dollars Trilogy. Fiica regizorului, Francesca, a aparut in acest film, fiind in varsta de cateva luni. Fiecare film a insemnat un succes financiar mai mare. Muzica filmelor a fost semnata de compozitorul Ennio Morricone, un fost coleg de scoala al regizorului. Leone a lucrat in permanenta cu Morricone la cele trei filme.



Cu toate acestea, a renuntat la compozitor cand a inceput noul proiect Gunfight at Red Sands (1963), considerand muzica plictisitoare si nepotrivita. Morricone l-a infruntat, convingandu-l pe regizor in final.
Stilul nou promovat de Leone, a fost completat de maestria sunetului. Morricone a incorporat in coloana sonora sunetul impuscaturii, explozia tunului, pocnetul biciului si fluieratul. Colaborarea dintre cei doi s-a dovedit a fi unul dintre cele mai de succes parteneriate.
In 9 martie 1967, se naste Andrea Leone, cel de-al treilea copil.
Datorita succesului trilogiei The Man with No Name, Leone a fost invitat in America in 1967, sa regizeze ceea ce spera sa fie capodopera sa Once Upon a Time in the West. Scenariul a fost scris de Bernardo Bertolucci si Dario Argento. Din distributie facea parte Charles Bronson, Henry Fonda si Claudia Cardinale. Filmul a fost un succes international si a fost privit de multi ca cel mai bun film al lui Leone. In aceasta productie au avut roluri si cele doua fiice ale regizorului.



Dupa Once Upon a Time in the West, Leone a regizat A Fistful of Dynamite, un film despre revolutia din Mexic, in rol principal avandu-l pe James Coburn si Rod Steiger. Alte productii ale regizorului au fost A Genius, Two Partners and Dupe (1975), comedie western cu Terence Hill), The Cat (1977) si The Toy (1979). In urmatoarea perioada va regiza trei comedii: Fun is Beautiful (1980), Bianco, Rosso e Verdone (1981) si Troppo Forte (1986).
Sergio Leone a refuzat sa regizeze The Godfather, pentru a lucra la un alt film cu gangsteri. Si-a dedicat zece ani acestui proiect, bazat pe romanul The Hoods, de Harry Grey, povestea unui grup de gangsteri evrei, din New York, in perioada anilor 20-30. Filmul s-a numit Once Upon a Time in America (1984), cu Robert de Niro si James Woods. Prezenta un alt aspect al Americii, lacomia si violenta intr-o dificila coexistenta cu conceptul de etica si prietenie. Considerand-ul prea lung, casa de productie Warner a editat filmul, pierzandu-se mult din sensul complexului narativ.
Versiunea, lansata in America de Nord, a primit critici negative. Originalul a fost proiectat in restul lumii, iar in final originalul a fost lansat pe DVD. Filmul a fost extrem de bine primit de catre public, multi critici considerand-o capodopera. Sergio Leone a fost deceptionat si adanc ranit de editarea filmului, impusa de studio si de esecul acestei versiuni. Va fi ultimul sau film.



Leone moare in 30 aprilie 1989, in urma unui atac de cord, la varsta de 60 de ani. In 1992 Eastwood a dedicat cele doua premii Oscar, primite pentru filmul Unforgiven regizat de el (doua premii Oscar pentru cea mai buna regie si cel mai bun film, revenite lui Eastwood) lui Sergio Leone si Don Siegel.
Leone a lasat in urma doua proiecte neterminate. A Place Only Mary Knows, o poveste plasata in perioada Razboiului Civil, in care urmau sa joace Mickey Rourke si Richard Gere. Cum scenariul nu a fost regizat niciodata, fiul lui Leone, Andrea, l-a publicat in 2004. Cel de-al doilea proiect neterminat, a fost Leningrad: The 900 Days.
De la primul sau western, filmele lui Leone au revolutionat viziunea asupra Americii. Separarea dintre mitul Americii si realiatea americana a fost definitorie in munca regizorului. Cu toate ca a ramas o personalitate controversata in cercurile criticilor de film, influienta sa stilistica a marcat cinematografia americana din anii '90, de la Back to the Future III (R. Zemeckis, 1990) pana la opera lui Tarantino.

Vera Zorina

Balerină, actriţă de musicall-uri şi coregraf de excepţie, Vera Zorina s-a născut la 2 ianuarie 1917, la Berlin, ca Eva Brigitta Hartwig. A fost a doua soţie a lui George Balanchine considerat cel mai mare coregraf al secolului XX.
Vera Zorina a realizat coregrafia atât pentru scena cât şi pentru marele ecran pentru On your toes care s-a dovedit un succes pe Broadway, spectacolul fiind adaptat mai târziu pentru ecran de către Lawrence Riley.




Numele ei a mai fost asociat cu rolul Ioanei D'Arc a lui Arthur Honegger, această interpretare fiind prima în colaborare cu Ochestra Filarmonică din New York, condusă în acea perioadă de către Charles Münch.




Vera Zorina a interpretat în nenumărate rânduri acest rol, cea mai spectaculoasă apariţie fiind totuşi cea din cadrul UK Royal Festival Hall din iunie 1966, cu participarea Orchestrei Simfonice din Londra condusă de Seiji Ozawa.