Josephine Baker

La 3 iunie 1906, la Saint-Louis, Missouri, Carrie McDonald aducea pe lume o fetiţă. Micuţa Josephine s-a născut orfană de tată, căci familia lui Eddie Carson - un alb de origine spaniolă - nu accepta să se însoare cu o "black doll".  Mama ei se măritase cu un bărbat de culoare -Arthur Martin - care a  crescut-o ca şi cum ar fi fost copilul său. Între timp, familia nevoiaşă se mai pricopseşte cu trei copii: Richard, Margaret şi Willie-Mae. Poreclită Tumpie, viitoarea artistă are parte de o copilărie mai mult decât nefericită. Este nevoită să doarmă în cutii de carton sau să caute prin gunoaie după hrană.  În cel mai bun caz, locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii într-o singură încăpere din scânduri, şubrezită, cu pereţii căptuşiţi de ziare şi reviste, ca să nu intre frigul.
La vârsta de opt ani, Carrie, care n-o iubeşte deloc, o angajează servitoare la o femeie albă.  Aici,  munceşte între orele 5.00 şi 8.00, după care pleacă la şcoală.  Când se întoarce de la cursuri,  este pusă din nou la treburi şi doarme în pivniţă,  împreună cu câinele, singurul care îi acordă puţină căldură.  "Doamna" o bate la pielea goală, ca să nu-i "uzeze" hainele. Ca pedeapsă,  pentru că sparge nişte farfurii, îi opăreşte mâinile. Nimicită de dureri, copila se roagă să moară şi are o viziune stranie: dintr-un nor alb,  Dumnezeu îi pune o stea pe frunte.  Este dusă la spital şi, în cele din urmă, salvată. Dar calvarul nu se sfârşeşte. Ajunge la altă familie. De astă dată,  femeia se poartă omeneşte,  însă soţul ei se furişează în pat.  Din nou şoc, disperare şi iar salvare.
De mică,  Josephine joacă teatru improvizat.  Are în sânge gustul pentru dans şi ţopăie tot timpul. Mai are putere să danseze, deşi trece prin experienţe înfiorătoare. După mai bine de un deceniu de cercetări,  biograful Emmanuel Bonini descoperă că mama sa a pus-o să se prostitueze de la vârsta de 13 ani, secret pe care artista nu-a dezvaluit niciodată. Ce-i drept, devenită celebră, a recunoscut sub formă de glumă: "Dacă amanţii mei şi-ar da mâna, ar forma un lanţ de mai mulţi kilometri".

În vara anului 1917,  asistă la scene de o cruzime fără margini. Un bătrân de culoare este omorât în bătaie de un alb, sub ochii ei,  şoc care o vindecă de frică pentru toată viaţa. Înainte de a împlini 14 ani,  pleacă de acasă şi se angajează chelneriţă. Nu după multă vreme, se mărită cu Willie Wells. Dar căsnicia nu durează.  Divorţează şi se întoarce la slujbă. Se alătură grupului Jones Family,  însă succesul e încă departe.
Ambiţioasă din fire, Josephine cere o întrevedere cu directorul de la Booker Washington Theatre, care - surprinzător - o angajează să danseze şi, astfel, îşi face debutul pe scenă.  Pleacă din oraşul natal împreună cu teatrul, cu o singură rochie şi o singură pereche de pantofi în bagaje. Poreclită "fetiţa care se uită zbanghiu", devine vedeta celei de-a doua trupe în care intră.  La Boston, obţine primul mare succes şi începe să trimită bani familiei. I se propune să cânte la "Plantation", un cabaret de pe Broadway. În anul 1920, se mărită cu Willie Baker şi adoptă numele lui pentru scenă. Primeşte o ofertă să danseze la Paris, în "Revista Neagră".  În Franţa, o aşteaptă  triumful.  În anii  '30, are mai multe  turnee în Europa. Înregistrează cântece la Columbia Records şi joacă în două filme, "Zou-Zou" şi "Prinţesa Tam-Tam".

Parisul este primul loc din lume unde se simte bine. Devine celebră centura ei de banane pe care o poartă la Folies Bergeres. Îl cunoaşte pe contele Giuseppe Pepito Abatino, un sculptor sicilian, care devine managerul ei exclusiv. Pentru prima oară nu se mai simte singură.  Pepito se ocupă de toate şi o convinge să-şi deschidă propriul cabaret. Supertiţioasă, Josephine pretinde ca titlurile revistelor în care joacă să fie compuse strict din 13 litere!  În cadrul unui turneu european de succes, artista a evoluat şi în România,  la Bucureşti, pe scena Teatrului "Cărăbuş".  La Budapesta, un admirator ciudat se sinucide pentru ea. Lansează moda unghiilor aurii.  Apar rochii, pantofi şi furouri Baker.  Lansează conga, inspirată după un dans pe care sclavii îl improvizau după încheierea muncii. Lauri, lauri şi iar lauri. În anul 1935, se întoarce acasă, în încercarea de a reeditea succesul din Franţa. Însă publicul american nu se dovedeşte pregătit pentru stilul şi culoarea ei. Gloria şi eşecurile sting dragostea dintre Josephine şi Pepito, care în scurt timp moare de cancer. Artista divorţează de Willie Baker şi se întoarce în Franţa. Îl cunoaşte pe Jean Lion - evreu de origine - care,  fără prejudecăţi,  o cere de nevastă  în anul 1937.  Treptat, după ce pierde un copil,  se înstrăinează de soţ.  După doi ani, trece printr-un nou divorţ. În timpul războiului, dă o mână de ajutor Franţei,  ţara sa de adopţie. Sublocotenent al Forţelor Aeriene Franceze, serveşte Crucea Roşie şi devine membră activă a rezistenţei franceze, agent de informaţii, sub acoperirea carierei de vedetă, servicii pentru care primeşte mai multe distincţii, inclusiv Legiunea de Onoare, acordată de Charles de Gaulle.

Se îndrăgosteşte de Jo Bouillon, un şef de orchestră cu care se mărită în anul 1947. Rămâne însărcinată, dar pierde din nou sarcina. Amanţii frumoasei artiste vor continua să se perinde, dar Jo îmbrăţişează cauzele durabile ale partenerei sale, cele mai înţelepte, care sunt uneori şi cele mai nebune. Împreună cu el va munci ea la construcţia lumii pe care o visează: un spaţiu în care diferenţele să coexiste fără violenţe, printre oameni ca şi printre animale, un fel de Arcă a lui Noe exemplară, amplasată pe domeniul de la Milandes. Acest proiect grandios consta în construirea unui "Rainbow Tribe"(Tribul Curcubeului), un domeniu ce reunea copii din toate ţările, de toate culorile şi de toate religiile. Adopţia devine obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât, spitalizată lungă vreme după naşterea uni copil mort, Josephine a suferit o uterectomie şi ştie că nu va fi niciodată mamă biologică. Susţinându-i proiectul, Jo Bouillon nici nu bănuieşte că primii doi orfani, adăpostiţi în 1954, se vor vedea înconjuraţi de alţi opt, şase fraţi şi două surori, adică un trib de zece copii! 

Pentru a se ocupa de toată lumea asta şi a administra domeniul, Josephine Baker s-a înconjurat de un personal numeros, preceptori, dădace, grădinari, angajaţi de fratele ei, Richard, şi de sora ei, Margaret, care încearcă zadarnic să ţină o socoteală bugetară. Căci Josephine vrea să nu le lipsească nimic copiilor şi se arată de o generozitate debordantă. Ceea ce s-a numit megalomania ei nu se opreşte la cercul familiei. Creează în jurul castelului din Milandes un centru turistic, al cărui succes e naţional: trei sute de mii de vizitatori pe an, cărora li se adaugă taberele de vacanţă ale copiilor defavorizaţi. Trage conducte de apă şi curent pentru tot satul, construieşte o piscină, un hotel, deschide magazine, o cârciumă... Gilbert Bécaud, Hervé Vilard sau Dalida, care vin să se odihnească la ea, cântă uneori acolo. La 40 de ani, Josephine rămâne o profesionistă a scenei, dar trăieşte cât mai mult posibil la Milandes, între organizarea serbărilor colective şi grijile unei mame foarte ocupate.

Plecat în 1961, Jo Bouillon se întoarce de fiecare dată când moşia e în pericol şi continuă să-i protejeze pe copii, fără a-şi condiţiona sprijinul financiar. Richard şi Margaret încearcă să aibă grijă de averea surorii lor, dar fără a reuşi să evite catastrofa: domeniul trebuie vândut. Cu câteva săptămâni înaintea sfârşitului, Brigitte Bardot, în numele cauzei animalelor, lansează un impresionant apel la solidaritate pentru a salva „visul", în timp ce Trigano, alias „M. Club Med" îi propune să răscumpere arca din Dordogne. Josephine rezistă până la capăt. Speră să apară vreun sponsor, vreun salvator, face apel la însuşi De Gaulle. În zadar. Luată pe sus de pe moşie, într-o groaznică zi din vara anului 1968, după ce toate bunurile au fost vândute la licitaţie, e victima unei crize cardiace. Dar reia repede controlul situaţiei şi îşi instalează tribul la Saint-German-en-Laye, mulţumită banilor obţinuţi din vânzarea domeniului de la Milandes. Nici pomeneală să reducă însă cheltuielile! Pe vremea când tineretul francez se revoltă, Josephine îşi înscrie copiii la instituţii iezuite severe. Ţinuţi mereu departe de necazurile părinţilor, precum şi de grijile materiale, ei nu înţeleg nimic din mutarea în trombă, la începutul anului 1969, în costisitorul Hotel Scribe, apoi la Grand Hotel, lână Operă, care oferă preţuri preferenţiale pentru clienţii faimoşi. Totuşi, copiii sunt cei care vor avea iniţiativa prudentă de a nu mai lua în fiecare zi dejunul costisitor de la Café de la Paix! La sfârşitul anului 1969, o nouă mutare aduce familia într-un vast apartament de pe bulevardul MacMahon. Josephine, având deja 63 de ani, hotărăşte să se reapuce de lucru, pentru a câştiga bani. Prietenul Jean-Claude Brialy, tutorele neoficial al copiilor, o ia ca asociată la Cabaretul la Goulue, unde lansează un nou show, simpatic şi glamour. Din păcate, vremea comediei muzicale a cam trecut. Şi chiar dacă Josephine Baker a făcut un viraj artistic la începutul anilor '50, deja la începutul anilor '70 lumea se dă în vânt dup Janis Joplin şi Marianne Faihfull. Frumoasa negresă nu mai e în vogă.

În acelaşi an, în timpul vacanţei de vară de la Monte Carlo, Josephine reîntâlneşte o compatrioată, artistă ca şi ea, venită adeseori s-o aplaude, prinţesa Grace. Plină de amabilitate, aceasta înţelege că biata cântăreaţă a ajuns la fundul sacului, ţinându-şi copiii feriţi de griji, şi că spectacolul de iluzionism e pe sfârşite. Îi propune să se mute într-o superbă vilă de la Roquebrune-Cap-Martin şi la schimb - oferta e cu adevărat generoasă - să participe la câteva gale de caritate în favoarea Crucii Roşii. Copiii săi, dintre care cel mai tânăr are 10 ani, merg la şcoală alături de micuţii prinţi. Ei îşi trăiesc tinereţea în puf, cu o indiferenţă care o scandalizează pe mama lor. Muzică dată la maximum, de dimineaţa până seara, blugi trapez, dezordine groaznică: lui Josephine i se pare că vede în acest comportament adolescentin spectrul revoluţiei. Perioada asta e greu de suportat pentru o femeie care s-a construit prin muncă pe brânci şi umilinţă.

Atunci când i se oferă prilejul, Josephine Baker mai organizează spectacole la Paris sau merge în turneu, mai ales în Statele Unite unde, în 1973, i se atribuie o ultimă mare iubire, pentru un colecţionar de artă american. Grace de Monaco e cea care face aranjamente ca ea să-şi reia cu demnitate activitatea, în 1975, la Bobino. La exact cincizeci de ani de la sosirea la Paris, Josephine Baker urcă din nou pe scenă, aclamată de un public fierbinte şi lansată de aprecierile critice ditirambice. O întoarcere triumfală, dacă se poate spune astfel! Într-o frumoasă zi de 12 aprilie, le telefonează copiilor pentru a-i îmbrăţişa, entuziasmată, ca o vedetă reînviată, „icoană de bronz şi de oţel cafeniu", cum o considera Cocteau. Câteva ore mai târziu, e victima unui atac cerebral, la ieşirea de pe scenă. Nu-şi va mai reveni.

Funeraliile ei de la Paris, la 15 aprilie 1975, au reunit mii de admiratori, înainte de înhumarea de la Monte Carlo. În 2006, centenarul naşterii sale a fost celebrat cu demnitate, prin spectacole pariziene omagiale şi atribuirea numelui ei unui bazin de înot, care pluteşte pe Sena. După decesul ei, Tribul Curcubeului şi-a încheiat adolescenţa în Argentina, alături de un tată despre care artista niciodată n-a avut vreo vorbă rea.