Canaletto

Giovanni Antonio Canal s-a născut la Veneţia, pe 28 octombrie 1697, fiu al lui Bernardo Canal şi al soţiei acestuia, Artemisa, provenind dintr-o veche familie veneţiană. În tinereţe, Antonio şi-a însoţit tatăl, învăţând de la el meseria de decorator şi pictor- scenograf. Fastul şi grandoarea decorurilor din teatre vor rămâne în amintirea lui Antonio Canal, care începe să fie numit "Canaletto", care va reda în tablourile sale acea atmosferă de frumuseţe şi eleganţă. În jurul anului 1717, Canaletto lucrează împreună cu tatăl său la decorurile unor opere ale lui Vivaldi, "Arsilda, regina din Pont" şi "Încoronarea lui Darius". În acelaşi timp îşi încearcă talentul şi ca pictor de şevalet şi pictează vederi din Veneţia, influenţat de Marco Ricci şi Carlevaris, precursori ai "vedutelor" (vederi citadine) veneţiene.

În anul 1719, Canaletto va pleca la Roma. Întâlnirea cu pictorii de aici îl hotărăşte să renunţe la teatru pentru a se dedica exclusiv picturii. Odată cu revenirea în oraşul său natal (1790) şi primirea în corporaţia pictorilor, îşi va începe cu adevărat cariera artistică. Canaletto primeşte primele comenzi din partea unor călători străini, Owen McSwiney, care face comerţ cu opere de artă, îi comandă artistului primul tablou. Prin intermediul acestuia, execută şi două tablouri pentru prinţul englez Richmond, care comandase pictorilor italieni o serie de 24 de tablouri reprezentând remarcabile personalităţi din viaţa publică a Marii Britanii. O expoziţie cu oprele lui, organizată în anul 1725, îi consolidează reputaţia. 

Canaletto lucrează, printre altele, pentru Palatul Princiar, pentru ambasadorul Franţei ("Primirea ambasadorului Franţei la Palatul Dogilor", 1926) şi pentru generalul Schulenberg, condotierul Republicii Veneţia. Canaletto pictează viaţa de zi cu zi a Veneţiei. Tabloul "Plecarea Bucentaurului pentru unirea cu marea" (cunoscut şi sub numele de "Nunta Veneţiei cu marea", 1926) prezintă principala sărbătoare veneţiană care este "Ziua Înălţării la Cer", celebrându-se victoria veneţienilor pe mare asupra împăratului german Frederic Barbarossa. Cu această ocazie, dogele - plutind pe bordul "Bucentaurului", o barcă fastuoasă denumită Bucintoro - în tovărăşia a 200 de vâslaşi, îşi aruncă inelul de aur în valurile mării.

Tema regatelor de pe Canale Grande din Veneţia va fi abordată de Canaletto în repetate rânduri. Tabloul prezentat aici (1731), scăldat într-o atmosferă de sărbătoare, este un prilej pentru Canaletto de a crea o frumoasă perspectivă, carese adânceşte în oraş, accentuată de acel unghi de vedere situat la înălţime.

Atât Piaţa San Marco, cât şi Palatul Dogilor revin în mai multe din tablourile lui Canaletto. Realismul acestor vedute este uimitor. Chiar şi cel mai mărunt detaliu arhitectonic este reprodus cu mare acurateţe.

El reproduce exact tot ceea ce vede, până la acele pete de culoare care au rolul de a ascunde starea proastă a tencuielii de la baza Palatului Dogilor. Varietatea de culori se înscrie într-o gamă cromatică largă, oscilând între roşu şi azuriu, cuprinzând şi nuanţe mai puţin intense de de maroniu şi ocru.

Tatăl lui Canaletto moare în anul 1744. Doi ani mai târziu, la sfatul prietenului său, pictorul Jacopo Amigoni, se hotărăşte să plece la Londra, unde publicul londonez era deja interesat de operele lui. Soseşte în Marea Britanie în anul 1746. În afara prinţului Richmond, printre clienţii săi se numără şi Sir Hugh Smithson (viitorul duce de Northumberland) şi ducele Bedford. În anul 1749 izbucneşte un scandal: la Londra se zvoneşte că pictorul sosit în Anglia nu este adevăratul Canaletto, ci un impostor care l-a ucis pe pictorul veneţian! Canaletto ripostează imediat, organizând o expoziţie publică, unde publicul poate admira peisajul abia pictat, "Old Horse Guard" văzut dinspre St. James Park. Londonezii se conving că au de a face cu adevăratul artist.

Canaletto se apucă de lucru şi, în între 1750 -1754, realizează - printre altele - una dintre cele mai mari opere ale sale din perioadă londoneză: "Interiorul rotondei Ranelagh". Această mare rotondă în stil rococo, un loc unde se organizează concerte, baluri şi baluri-mascate, este unul din locurile preferate ale artistului, care regăseşte acolo puţin din atmosfera Veneţiei.

Pe la mijlocul anilor '50 ai secolului al XVIII-lea, vedutele lui Canaletto nu mai plac englezilor atât de mult precum cele de la Veneţia. Pictorului i se reproşează folosirea unei lumini prea puternice pentru peisajele engleze şi perspectivele exagerat de deschise. Canaletto se hotărăşte să părăsească Anglia.

În anul 1756 Canaletto se întoarce definitiv la Veneţia, unde continuă să picteze "vedute" pe tema oraşului natal. În ianuarie 1763 devin vacante trei locuri în Academia Veneţiană de pictură şi sculptură. Candidează şi Canaletto, dar este respins. Trebuie să aştepte până în septembrie acelaşi an când, ca urmare a morţii unui academician, maestrul vedetelor este primit - ca "extraordinar şi celebru profesor, pictor talentat de mare probitate" - în rândurile Academiei.

Lucrează într-un ritm mai puţin intens, dedicându-se tot mai mult executării unor peisaje imaginative, capricii, fantezii. În pofida succesului comercial, opera sa începe să fie privită ca un gen de pictură mai puţin important. Pe 19 aprilie 1768, Canaletto încetează din viaţă. Locul unde a fost înmormântat este necunoscut.

Josephine Baker

La 3 iunie 1906, la Saint-Louis, Missouri, Carrie McDonald aducea pe lume o fetiţă. Micuţa Josephine s-a născut orfană de tată, căci familia lui Eddie Carson - un alb de origine spaniolă - nu accepta să se însoare cu o "black doll".  Mama ei se măritase cu un bărbat de culoare -Arthur Martin - care a  crescut-o ca şi cum ar fi fost copilul său. Între timp, familia nevoiaşă se mai pricopseşte cu trei copii: Richard, Margaret şi Willie-Mae. Poreclită Tumpie, viitoarea artistă are parte de o copilărie mai mult decât nefericită. Este nevoită să doarmă în cutii de carton sau să caute prin gunoaie după hrană.  În cel mai bun caz, locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii într-o singură încăpere din scânduri, şubrezită, cu pereţii căptuşiţi de ziare şi reviste, ca să nu intre frigul.
La vârsta de opt ani, Carrie, care n-o iubeşte deloc, o angajează servitoare la o femeie albă.  Aici,  munceşte între orele 5.00 şi 8.00, după care pleacă la şcoală.  Când se întoarce de la cursuri,  este pusă din nou la treburi şi doarme în pivniţă,  împreună cu câinele, singurul care îi acordă puţină căldură.  "Doamna" o bate la pielea goală, ca să nu-i "uzeze" hainele. Ca pedeapsă,  pentru că sparge nişte farfurii, îi opăreşte mâinile. Nimicită de dureri, copila se roagă să moară şi are o viziune stranie: dintr-un nor alb,  Dumnezeu îi pune o stea pe frunte.  Este dusă la spital şi, în cele din urmă, salvată. Dar calvarul nu se sfârşeşte. Ajunge la altă familie. De astă dată,  femeia se poartă omeneşte,  însă soţul ei se furişează în pat.  Din nou şoc, disperare şi iar salvare.
De mică,  Josephine joacă teatru improvizat.  Are în sânge gustul pentru dans şi ţopăie tot timpul. Mai are putere să danseze, deşi trece prin experienţe înfiorătoare. După mai bine de un deceniu de cercetări,  biograful Emmanuel Bonini descoperă că mama sa a pus-o să se prostitueze de la vârsta de 13 ani, secret pe care artista nu-a dezvaluit niciodată. Ce-i drept, devenită celebră, a recunoscut sub formă de glumă: "Dacă amanţii mei şi-ar da mâna, ar forma un lanţ de mai mulţi kilometri".

În vara anului 1917,  asistă la scene de o cruzime fără margini. Un bătrân de culoare este omorât în bătaie de un alb, sub ochii ei,  şoc care o vindecă de frică pentru toată viaţa. Înainte de a împlini 14 ani,  pleacă de acasă şi se angajează chelneriţă. Nu după multă vreme, se mărită cu Willie Wells. Dar căsnicia nu durează.  Divorţează şi se întoarce la slujbă. Se alătură grupului Jones Family,  însă succesul e încă departe.
Ambiţioasă din fire, Josephine cere o întrevedere cu directorul de la Booker Washington Theatre, care - surprinzător - o angajează să danseze şi, astfel, îşi face debutul pe scenă.  Pleacă din oraşul natal împreună cu teatrul, cu o singură rochie şi o singură pereche de pantofi în bagaje. Poreclită "fetiţa care se uită zbanghiu", devine vedeta celei de-a doua trupe în care intră.  La Boston, obţine primul mare succes şi începe să trimită bani familiei. I se propune să cânte la "Plantation", un cabaret de pe Broadway. În anul 1920, se mărită cu Willie Baker şi adoptă numele lui pentru scenă. Primeşte o ofertă să danseze la Paris, în "Revista Neagră".  În Franţa, o aşteaptă  triumful.  În anii  '30, are mai multe  turnee în Europa. Înregistrează cântece la Columbia Records şi joacă în două filme, "Zou-Zou" şi "Prinţesa Tam-Tam".

Parisul este primul loc din lume unde se simte bine. Devine celebră centura ei de banane pe care o poartă la Folies Bergeres. Îl cunoaşte pe contele Giuseppe Pepito Abatino, un sculptor sicilian, care devine managerul ei exclusiv. Pentru prima oară nu se mai simte singură.  Pepito se ocupă de toate şi o convinge să-şi deschidă propriul cabaret. Supertiţioasă, Josephine pretinde ca titlurile revistelor în care joacă să fie compuse strict din 13 litere!  În cadrul unui turneu european de succes, artista a evoluat şi în România,  la Bucureşti, pe scena Teatrului "Cărăbuş".  La Budapesta, un admirator ciudat se sinucide pentru ea. Lansează moda unghiilor aurii.  Apar rochii, pantofi şi furouri Baker.  Lansează conga, inspirată după un dans pe care sclavii îl improvizau după încheierea muncii. Lauri, lauri şi iar lauri. În anul 1935, se întoarce acasă, în încercarea de a reeditea succesul din Franţa. Însă publicul american nu se dovedeşte pregătit pentru stilul şi culoarea ei. Gloria şi eşecurile sting dragostea dintre Josephine şi Pepito, care în scurt timp moare de cancer. Artista divorţează de Willie Baker şi se întoarce în Franţa. Îl cunoaşte pe Jean Lion - evreu de origine - care,  fără prejudecăţi,  o cere de nevastă  în anul 1937.  Treptat, după ce pierde un copil,  se înstrăinează de soţ.  După doi ani, trece printr-un nou divorţ. În timpul războiului, dă o mână de ajutor Franţei,  ţara sa de adopţie. Sublocotenent al Forţelor Aeriene Franceze, serveşte Crucea Roşie şi devine membră activă a rezistenţei franceze, agent de informaţii, sub acoperirea carierei de vedetă, servicii pentru care primeşte mai multe distincţii, inclusiv Legiunea de Onoare, acordată de Charles de Gaulle.

Se îndrăgosteşte de Jo Bouillon, un şef de orchestră cu care se mărită în anul 1947. Rămâne însărcinată, dar pierde din nou sarcina. Amanţii frumoasei artiste vor continua să se perinde, dar Jo îmbrăţişează cauzele durabile ale partenerei sale, cele mai înţelepte, care sunt uneori şi cele mai nebune. Împreună cu el va munci ea la construcţia lumii pe care o visează: un spaţiu în care diferenţele să coexiste fără violenţe, printre oameni ca şi printre animale, un fel de Arcă a lui Noe exemplară, amplasată pe domeniul de la Milandes. Acest proiect grandios consta în construirea unui "Rainbow Tribe"(Tribul Curcubeului), un domeniu ce reunea copii din toate ţările, de toate culorile şi de toate religiile. Adopţia devine obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât, spitalizată lungă vreme după naşterea uni copil mort, Josephine a suferit o uterectomie şi ştie că nu va fi niciodată mamă biologică. Susţinându-i proiectul, Jo Bouillon nici nu bănuieşte că primii doi orfani, adăpostiţi în 1954, se vor vedea înconjuraţi de alţi opt, şase fraţi şi două surori, adică un trib de zece copii! 

Pentru a se ocupa de toată lumea asta şi a administra domeniul, Josephine Baker s-a înconjurat de un personal numeros, preceptori, dădace, grădinari, angajaţi de fratele ei, Richard, şi de sora ei, Margaret, care încearcă zadarnic să ţină o socoteală bugetară. Căci Josephine vrea să nu le lipsească nimic copiilor şi se arată de o generozitate debordantă. Ceea ce s-a numit megalomania ei nu se opreşte la cercul familiei. Creează în jurul castelului din Milandes un centru turistic, al cărui succes e naţional: trei sute de mii de vizitatori pe an, cărora li se adaugă taberele de vacanţă ale copiilor defavorizaţi. Trage conducte de apă şi curent pentru tot satul, construieşte o piscină, un hotel, deschide magazine, o cârciumă... Gilbert Bécaud, Hervé Vilard sau Dalida, care vin să se odihnească la ea, cântă uneori acolo. La 40 de ani, Josephine rămâne o profesionistă a scenei, dar trăieşte cât mai mult posibil la Milandes, între organizarea serbărilor colective şi grijile unei mame foarte ocupate.

Plecat în 1961, Jo Bouillon se întoarce de fiecare dată când moşia e în pericol şi continuă să-i protejeze pe copii, fără a-şi condiţiona sprijinul financiar. Richard şi Margaret încearcă să aibă grijă de averea surorii lor, dar fără a reuşi să evite catastrofa: domeniul trebuie vândut. Cu câteva săptămâni înaintea sfârşitului, Brigitte Bardot, în numele cauzei animalelor, lansează un impresionant apel la solidaritate pentru a salva „visul", în timp ce Trigano, alias „M. Club Med" îi propune să răscumpere arca din Dordogne. Josephine rezistă până la capăt. Speră să apară vreun sponsor, vreun salvator, face apel la însuşi De Gaulle. În zadar. Luată pe sus de pe moşie, într-o groaznică zi din vara anului 1968, după ce toate bunurile au fost vândute la licitaţie, e victima unei crize cardiace. Dar reia repede controlul situaţiei şi îşi instalează tribul la Saint-German-en-Laye, mulţumită banilor obţinuţi din vânzarea domeniului de la Milandes. Nici pomeneală să reducă însă cheltuielile! Pe vremea când tineretul francez se revoltă, Josephine îşi înscrie copiii la instituţii iezuite severe. Ţinuţi mereu departe de necazurile părinţilor, precum şi de grijile materiale, ei nu înţeleg nimic din mutarea în trombă, la începutul anului 1969, în costisitorul Hotel Scribe, apoi la Grand Hotel, lână Operă, care oferă preţuri preferenţiale pentru clienţii faimoşi. Totuşi, copiii sunt cei care vor avea iniţiativa prudentă de a nu mai lua în fiecare zi dejunul costisitor de la Café de la Paix! La sfârşitul anului 1969, o nouă mutare aduce familia într-un vast apartament de pe bulevardul MacMahon. Josephine, având deja 63 de ani, hotărăşte să se reapuce de lucru, pentru a câştiga bani. Prietenul Jean-Claude Brialy, tutorele neoficial al copiilor, o ia ca asociată la Cabaretul la Goulue, unde lansează un nou show, simpatic şi glamour. Din păcate, vremea comediei muzicale a cam trecut. Şi chiar dacă Josephine Baker a făcut un viraj artistic la începutul anilor '50, deja la începutul anilor '70 lumea se dă în vânt dup Janis Joplin şi Marianne Faihfull. Frumoasa negresă nu mai e în vogă.

În acelaşi an, în timpul vacanţei de vară de la Monte Carlo, Josephine reîntâlneşte o compatrioată, artistă ca şi ea, venită adeseori s-o aplaude, prinţesa Grace. Plină de amabilitate, aceasta înţelege că biata cântăreaţă a ajuns la fundul sacului, ţinându-şi copiii feriţi de griji, şi că spectacolul de iluzionism e pe sfârşite. Îi propune să se mute într-o superbă vilă de la Roquebrune-Cap-Martin şi la schimb - oferta e cu adevărat generoasă - să participe la câteva gale de caritate în favoarea Crucii Roşii. Copiii săi, dintre care cel mai tânăr are 10 ani, merg la şcoală alături de micuţii prinţi. Ei îşi trăiesc tinereţea în puf, cu o indiferenţă care o scandalizează pe mama lor. Muzică dată la maximum, de dimineaţa până seara, blugi trapez, dezordine groaznică: lui Josephine i se pare că vede în acest comportament adolescentin spectrul revoluţiei. Perioada asta e greu de suportat pentru o femeie care s-a construit prin muncă pe brânci şi umilinţă.

Atunci când i se oferă prilejul, Josephine Baker mai organizează spectacole la Paris sau merge în turneu, mai ales în Statele Unite unde, în 1973, i se atribuie o ultimă mare iubire, pentru un colecţionar de artă american. Grace de Monaco e cea care face aranjamente ca ea să-şi reia cu demnitate activitatea, în 1975, la Bobino. La exact cincizeci de ani de la sosirea la Paris, Josephine Baker urcă din nou pe scenă, aclamată de un public fierbinte şi lansată de aprecierile critice ditirambice. O întoarcere triumfală, dacă se poate spune astfel! Într-o frumoasă zi de 12 aprilie, le telefonează copiilor pentru a-i îmbrăţişa, entuziasmată, ca o vedetă reînviată, „icoană de bronz şi de oţel cafeniu", cum o considera Cocteau. Câteva ore mai târziu, e victima unui atac cerebral, la ieşirea de pe scenă. Nu-şi va mai reveni.

Funeraliile ei de la Paris, la 15 aprilie 1975, au reunit mii de admiratori, înainte de înhumarea de la Monte Carlo. În 2006, centenarul naşterii sale a fost celebrat cu demnitate, prin spectacole pariziene omagiale şi atribuirea numelui ei unui bazin de înot, care pluteşte pe Sena. După decesul ei, Tribul Curcubeului şi-a încheiat adolescenţa în Argentina, alături de un tată despre care artista niciodată n-a avut vreo vorbă rea.

Herbert von Karajan

S-a născut la Salzburg, în Imperiul Austro-Ungar la 5 aprilie 1908, într-o familie înstărită, ca fiu al lui Ernst şi al Martei von Karajan. 

Familia von Karajan provenea dintr-o familie aromână (Gheorghe Ion Karaion), după unele surse, sau greacă (Gheorghios Ianis Karaianis), după altele, din oraşul Kozani, Rumelia, atunci provincie otomană (actualmente în Macedonia de vest, care aparţine Greciei. În 1767 el şi fratele său s-au mutat la Vienasau, poate, la Chemnitz, în Saxonia, unde au fost printre fondatorii industriei textile a Saxoniei. Ambii fraţi au fost înnobilaţi la 1 iunie 1792 de Friedrich August al III-lea, prinţ elector al Saxonei, cu dreptul adăugării prepoziţiei „von” numele de familie: „von Karajan”. Prin desfiinţarea oficială a aristocraţiei în 1919 în Austria, familia von Karajan şi-a pierdut de asemenea dreptul de a folosi particula nobiliară „von”. Dirijorul a pretins autorităţilor austriece să i se acorde dreptul de a refolosi particula „von”, altminteri va refuza să mai susţină concerte în Austria. Autorităţile i-au acceptat derogarea de la lege, ca „nume artistic”. 

Mama, Martha Kosmač, era de origine slovenă, din satul Mojstrana, ducatul Carniola (Krain), Austro-Ungaria, actualmente Slovenia.

Karajan a început studiul pianului la 4 ani, a studiat la Conservatorul „Mozarteum” din Salzburg (1916-1926) şi a continuat studiile la Academia de Muzică din Viena până în 1929.

În 1933 von Karajan a aderat ca membru al Partidului Nazist, ceea ce i-a facilitat cariera spectaculoasă. S-a susţinut că dirijorul a făcut acest pas din arivism şi nu din convigere politică, având în vedere că în 1942 s-a căsătorit, în pofida legilor rasiste în vigoare, cu Anita Gütermann, de origine evreiască. Cert este că el a completat formularul de adeziune la Partidul Nazist la 8 aprilie 1933 la Salzburg, cu cinci ani înainte de Anschluss. A primit carnetul de membru cu nr. 3 430 914, iar concertele şi le începea mereu cu imnul partidului nazist, „Horst-Wessel-Lied”. În anul 1928 a debutat ca dirijor şef al orchestrei din Ulm, Germania, unde a activat până în 1934. În 1929 a dirijat opera Salomea la Festspielhaus din Salzburg. În 1935 a fost numit la prestigioasa orchestră din Aachen, devenind cel mai tânăr dirijor al Germaniei.

În 1937 a fost numit dirijor la opera de stat din Viena, iar în 1938 a dirijat „Fidelio” la opera de stat din Berlin, unde a rămas timp de 35 de ani. La 20 aprilie 1939, entuziasmat de interpretarea tânărului dirijor, Hitler i-a acordat titlul creat ad-hoc „dirijor naţional” (în germană „Staatskapellmeister“).

A revenit ca director artistic al operei de stat din Viena (1957 - 1964) şi al Festivalului de la Salzburg (1956 - 1960). Din 1948 a colaborat şi cu teatrul La Scala din Milano. Renumele internaţional şi l-a dobândit cu înregistrarile făcute cu Filarmonica din Berlin.

Împreună cu regizorul francez Henri-Georges Clouzot, Karajan a produs filme ale concertelor şi operelor dirijate. A vizitat Statele Unite împreună cu Orchestra Philharmonia din Londra, iar în toamna lui 1955 a dirijat Orchestra Philharmonia în 24 de concerte.

Ca dirijor la orchestrele filarmonice din Salzburg, Viena, Berlin, Londra, Karajan a devenit o valoare incontestabilă a patrimoniului cultural-artistic universal. A fost director al orchestrei filarmonice din Viena, director şi dirijor al orchestrei filarmonice din Berlin. A înregistrat sute de discuri, colaborând şi cu mulţi din marii solişti ai lumii: Anne-Sophie Mutter (favorita sa), Evgheni Kissin, Lazar Berman, Elisabeth Schwarzkopf, Luciano Pavarotti, Vladimir Horowitz, Sviatoslav Richter, Nigel Kennedy ş.a. Alţi mari muzicieni, ca Isaac Stern şi Iţhac Perlman, i-au refuzat colaborarea din cauza trecutului său nazist.