Spectacol de poveste cu cei 4 muşchetari

Marţi, 9 februarie, clubul Mojo din capitală a fost gazda a încă unui spectacol „de poveste”. Amfitrionii au fost, pentru prima oară în acest an, „cei patru muşchetari” ai folk-ului autohton, aşa cum au fost denumiţi de către public; este vorba despre Ovidiu Mihăilescu (Porthos), Puiu Creţu (D’Artagnan), Eugen Avram (Aramis) şi Dan Caramihai (Athos).
Deşi începutul spectacolului a avut loc cu puţină întârziere(din pricina vremii, desigur), „muşchetarii” au început în forţă. Primele melodii a fost cântate la unison de către Ovidiu, Puiu şi Dan, care au reuşit să „introducă” pofta de folk în sală. Au cântat „Balada pentru Daniela”, urmată de un fel de „imn” al folk-ului „Tânăr şi liber”. După scurtul moment de trio de la începutul spectacolului, Athos, Porthos şi d’Artagnan s-au retras pentru a-i face loc pe scenă lui Aramis(nu că ar semăna Eugen cu renumitul abate; alura de muşchetar retras este de vină...). Vorba lui Marius Matache, ce stă în penumbră şi vânează orice mişcare: „Publicul e cuminte şi ascultător”. Şi am avut ce auzi!



Eugen Avram a început « duelul » cu un fel de lamento, adresat probabil unei posibile iubite (se apropie Valentine’s Day?)sau poate chiar pubicului: „Te-aş înţelege din priviri”. Apoi a trecut la “fandări” şi atacuri ceva mai convinse: „Cântec pentru tine”, „Indiferent ce spune lumea”, „Mi-e dor de tine” sau „Ce bun e vinul demisec” au fost doar câteva dintre melodiile care au făcut deliciul spectacolului. În finalul recitalului său, Eugen a făcut din nou un gest frumos, amintindu-ne de Vali Sterian şi al său „Cântec de oameni”.



A urmat din nou Puiu Creţu, singurel de data asta. După un superb „Cântec nebun” şi o „Despărţire în flori”, Puiu, a invitat-o alături de el pe Andreea, una dintre componentele trupei Lemn Dulce din Curtea de Argeş. Rezultatul a fost un moment muzical de o excelentă valoare. „Până ora se-ntunecă”, „Dragoste în fân” şi „Puterea să alegi” au făcut unele persoane din public să cânte la un loc cu cei doi artişti.

Apoi Puiu şi Andreea au lansat bomba: „Blowing In The Wind” a lui Bob Dylan, cu versurile lui „Moţu” Pittiş l-au atras şi pe Dan Caramihai, care a intrat în „duel” cu muzicuţa.



Dan Caramihai, a ieşit în faţa noastră cu o piesă nouă, pe splendidele versuri ale lui Nichifor Crainic. „Unde sunt cei care nu mai sunt?” a produs o uşoară melancolie în rândul publicului. Cu o linie melodică diferită de varianta lui Tudor Gheorghe, piesa a avut un succes veritabil în rândul celor prezenţi. A fost unul dintre puţinele momente în care lumea din jur nu s-a mai auzit. „Athos”-ul folk-ului autohton a continuat apoi cu câteva piese mai cunoscute şi, binenţeles, cu celebrele sale piese cântate din nou în formulă de trei, în limba armâneascâ: „La hoara armîneascî” şi „La musata armîna” au făcut publicul să ţină ritmul cu palmele.



Ultimul muşchetar al serii a fost Ovidiu Mihăilescu, ce a intrat pe scenă în timp ce publicul deja o striga pe „Lily”.


Însă Ovidiu a dovedit că e rezistent la „represalii” şi a început cu o replică fermă: „Fericit-nefericit” a fericit până la urmă şi cei mai nefericiţi spectatori aflaţi în club! Ovidiu a continuat apoi cu câteva piese cunoscute, înveselind atmosfera care începea să semene mai mult cu un chef. A venit şi cu o piesă nouă în care declara convins că „Nu cred”. Noi însă credem cu tărie (nu vă gândiţi la ţuici!) că acolo unde cântă Ovidiu şi ceilalţi muşchetari vor fi întotdeauna seri de poveste.



Pentru seara următoare, e-Folk împreună cu Clubul Mojo Brit Room, pregătesc un alt spectacol surpriză, dedicat folk-ului de munte. Organizatorii promit că vor striga catalogul la „MUNTOMANI”, fără să pună absenţe de data aceasta. Invitaţii acestei seri sunt nume cunoscute din folk-ul montan: este vorba despre Titus Constantin, Florin Marian (Steaua), Cristina Dragomir (Kasu), Răzvan Bineaţă (Vampiru), Costică David şi Banderas. Ei vă vor povesti despre munte, cabane, brazi, multă liberate şi, de ce nu, despre “Copiliţe fără minte”. Motiv pentru care, vă îndemnăm să nu rataţi întâlnirea cu folk-ul de bună calitate! Spectacolul va avea loc marţi, 16 februarie 2010, de la ora 20.30. Biletele se pot cumpăra direct de la barul Clubului Mojo Brit Room din strada Gabroveni nr. 14.

Partenerii media ai acestui eveniment sunt, ca de obicei, Radio Lynx, ForeverFolk, FolkBlog, 4Arte, Mixul de Cultură, Radio3net Florian Pittiş, InConcert, Muzica bună, Metropotam, iConcert, Folk4Me, Let’s Rock şi GoingOut LifeStyle.
Pentru informaţii şi rezervări puteţi suna la unul din numerele de telefon:
0727.126.620 sau 0760.263.496

Alina Bercu

S-a născut la Câmpina în 1990 şi a început studiul pianului la vârsta de 7 ani cu profesoara Magdalena Toma. Un an mai târziu devine eleva profesoarei Stela Drăgulin de la Facultatea de Muzică din Braşov, sub îndrumarea căreia a debutat la vârsta de 9 ani pe scena concertistică.
Din toamna anului 2006, la vârsta de numai 16 ani, Alina Bercu a fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Weimar (Germania) la clasa profesorului Grigory Gruzman, continuând în paralel învăţământul liceal la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov.

Alina Bercu a susţinut numeroase recitaluri şi concerte pe marile scene din Europa, America şi Asia, împreună cu renumite ansambluri simfonice româneşti, dar şi din străinătate: Orchestra de Cameră şi Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Române şi Orchestra George Enescu din Bucureşti, Bergische Symphoniker din Remscheid şi Mozart Orchester din Hamburg, Filarmonica de Stat din Viena, Gesellschaft Orchestra din Zurich, Gulf Coast Symphony –Mississippi (SUA), Orchestra de Cameră din Laussane. De-a lungul celor peste 10 de carieră, a colaborat cu mari dirijori: Sergiu Comissiona (SUA), Misha Katz (Franta), Robert Stehli (Germania), Jan Stulen, Theo Wolters (Olanda), Paolo Arrivabeni, (Italia), John Wesley Strickler (SUA), Ilarion Ionescu Galaţi, Horia Andreescu, Emil Simon, Vlad Conta, Petre Sbarcea, Florin Totan, Paul Popescu, Ludowic Bacs, Ovidiu Bălan.

A urmat cursuri de măiestrie artistică sub îndrumarea maeştrilor Lory Walfish (SUA), Rudolf Buchbinder (AUS), Leslie Howard (UK) şi a obţinut importante premii la concursurile internaţionale: premiul I şi premiul publicului "Steinway & Sons" (Hamburg-2002), Marele premiu şi medalia de aur "World Piano Competition" Cincinnati – Ohio (USA 2004), Laureată “A.M.A.Calabria” Lamezia Terme (Italia - 2007) şi Finalistă la cea de a 22-a ediţie a Concursului Internaţional de pian “Clara Haskil” desfăşurat la Vevey (Elveţia) în Septembrie 2007.

Oleg Danovski

S-a născut în 1917, în Ucraina. Tatăl său, pe numele adevărat von Hildenbrand, aparţinea unei familii cu titlu nobiliar, de baroni, adusă de Petru cel Mare din Germania, iar mama sa, Juliette, a fost angajată, din 1920, la Teatrul din Cernăuţi (unde s-a stabilit în urma revoluţiei bolşevice), ca maestră de balet. Astfel, Oleg Danovski a crescut, de mic, într-un mediu artistic, cultivat de mama sa. Deşi, în copilărie, Oleg a dovedit o înclinaţie specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de şapte ani, el avea să se dedice dansului, în calitate de prim solist, apoi ca un mare coregraf de dans clasic şi contemporan şi un excelent regizor.

Supranumit "Sfinxul Slav", la numai 17 ani, după ce a evoluat pentru Teatrul Cărăbuş, Oleg Danovski a avut ocazia să colaboreze cu mari artişti ai vremii precum Josephinne Backer şi Boris Kneazev, pedagog care a format dansatori iluştri ai Operei de la Paris sau cu regizorul Sterenberg.

Recunoaşterea de care s-a bucurat Oleg Danovski în străinătate s-a regăsit în interesul pe i l-a arătat celebrul Robert Helpmann, când l-a invitat să monteze la Londra "Lacul lebedelor". Însă, marile merite ale lui Danovski sunt acelea de a crea spectacole de excepţie la Opera din Bucureşti şi de a înfiinţa un ansamblu de balet, la malul mării, constituit din tineri absolvenţi ai liceelor de coregrafie din Bucureşti şi Cluj.

Primul spectacol al "Ansamblului de balet clasic şi contemporan" a fost "Chopiniana". La malul mării, "Sfinxul slav" a montat trilogia ceaikovskiană "Lacul lebedelor", "Frumoasa din pădurea adormită" şi "Spărgătorul de nuci". Contractul semnat cu impresarul german
Landgraff, ale cărui efecte se văd şi în prezent, prin tradiţionalul turneu pe care Compania de balet a Teatrului Naţional de Operă şi Balet "Oleg Danovski" îl susţine anual, în Germania, a dus în lume renumele balerinilor formaţi de Oleg Danovski.

Ca o dovadă a aprecierii de care se bucură printre specialişti, maestrul a făcut parte din jurii de balet la festivaluri din Japonia, Moscova sau Paris, la aceste activităţi adăugându-se şi Concursul National şi Internaţional "Oleg Danovski". "Spărgătorul de nuci", "Lacul lebedelor", "Cenuşăreasa", "Giselle", "Rapsodia de Enescu" sau "Chopiniana" sunt câteva dintre spectacolele care poartă amprenta marelui coregraf.

În 1996, Oleg Danosvki a creat ultimul său spectacol, "Crăiasa zăpezilor".

Natalie Cole

S-a născut în 6 februarie 1950 la Los Angeles şi este fiica marelui Nate King Cole. A cântat pentru prima dată la vârsta de 6 ani când a înregistrat alături de tatăl ei un album cu melodii de Crăciun. În 1975 apare albumul de debut al lui Natalie, intitulat “Inseparable”. Odată cu lansarea primului material discografic, pentru Natalie, apar şi primele trofee. Astfel, la decernarea premiilor Grammy, (Natalie pleacă acasă cu două trofee) câştigă două premii importante pentru: “Cel mai bun artist” şi “Cea mai bună voce feminină de R&B”. Dar, uneori faima, banii, viaţa mondenă, turneele şi fanii, nu sunt de ajuns...mai lipseşte ceva.


Acel “ceva” care să “condimenteze” viaţa de vedetă internaţională, să te aducă pe culmile fericirii pentru un scurt moment, dar, care apoi să-ţi distrugă viaţa, sau chiar să te împingă spre moarte încet dar sigur - drogurile. Consumul excesiv de droguri şi alcool o va împiedica, o bună perioadă de timp, pe Natalie să scoată mai multe albume.Acestea reprezintă acel “ceva”, acel “condiment” pe care Natalie începe să-l consume frecvent pentru ca în scurt timp să devină dependentă de el. Această dependenţă, nu îi va aduce însa succesele la care ea visa, în momentul respectiv. În 1980, reuşeşte să scape de dependenţa de droguri datorită unui tratament de dezintoxicare.


Natalie a povestit public despre dependenţa ei de cocaină, heroină şi alcool în autobiografia “Angel on my shoulder”, pe care a publicat-o în anul 2000. La 58 de ani, Natalie a fost diagnosticată cu hepatita C, boala fiind, probabil, o consecinţă a consumului de droguri din urmă cu 30 de ani. “ Am fost foarte norocoasa că am învăţat din experienţele mele din trecut. Am avut parte de dragostea şi susţinerea familiei şi a prietenilor mei. Sunt hotărâtă să fac faţă acestei provocări cu optimism şi convingere”, a declarat Natalie.


Abia în anul 1991 când apare “Unforgettable”, album care se va vinde în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume, Natalie cunoaşte succesul internaţional. În scurt timp, ajunge unul dintre artiştii cei mai apreciaţi din lumea întreagă. La şaptesprezece ani de la lansarea materialului musical “Unforgettable: With love”, Cole dovedeşte că, încă dispune de capacităţile vocale şi stilul ei inconfundabil, fiind pusă în ipostaza de producător al propriului album, material ce conţine şi piesa “ Walkin’ my baby back home “ în duet cu tatăl ei (acest lucru fiind posibil datorită tehnologiei şi înregistrărilor mai vechi).


Albumul „Still Unforgettable“ conţine o serie de piese din „The American Songbook“, fanii regăsind hituri deja celebre precum: “The best is yet to come”, “Nice n’easy” sau “Something’s gotta give”. Pe parcursul carierei sale de 30 de ani în R&B, jazz şi pop, Natalie Cole, a câştigat opt premii Grammy. Cele mai cunoscute albume ale artistei sunt: “Everlasting” şi “Unforgettable…with love”.

Gustav Klimt

S-a născut la 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei. Tatăl său, de profesiune giuvaergiu, era originar din Cehia. Despre perioada dinainte de anul 1867, privitor la copilăria lui Klimt, nu avem aproape nici un fel de informaţii. Se dovedeşte de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reuşeşte la examenul de admitere la "Kunstgewerbeschule" ("Şcoala de Arte Aplicate") din Viena. Doi ani frecventează cursurile acestei şcoli şi, concomitent, învaţă pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger.
În 1879 ia parte, sub îndrumarea lui Hans Makart, la organizarea festivităţilor prilejuite de de aniversarea a 25 de ani de căsătorie a cuplului imperial. Fratele său, Ernst, frecventează aceiaşi şcoală de artă. Cei doi fraţi, împreună cu un coleg, Franz Matsch, decid să lucreze în comun, şi tinerii artişti primesc mici comenzi: decorări ale unor porţelanuri, proiecte pentru ilustraţii.
În 1880 obţin două comenzi mari: lucrări de decoraţiuni la palatul din Sturan, precum şi pictarea unui tablou destinat clădirii principale a staţiunii balneare din Karlovy Vary (pe atunci Karlsbad).
În anul 1883, fraţii Klimt, împreună cu Franz Matsch, fondează la Viena propria lor şcoală de artă decorativă şi primesc comenzi din mai multe părţi ale Europei. Curând, cei trei pleacă în România unde execută lucrări pentru decorarea castelului Peleş din Sinaia. În 1886, grupul lor participă la realizarea scărilor noului teatru imperial, Burgtheater, din Viena.

În 1893, Gustav Klimt pictează tabloul reprezentând interiorul teatrului castelului Esterhazy, cu care obţine premiul expoziţiei organizate de "Künstlerhaus" ("Căminul Artiştilor"). La nici treizeci de ani este considerat unul din cei mai importanţi artişti austriaci. Între anii 1891-1897, devenit membru al societăţii artiştilor vienezi, "Künstlerhausgenossenschaft", împreună cu alţi pictori, se străduieşte să reformeze instituţia aservită unor principii artistice net conservatoare. Până la urmă, ei înfiinţează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea. Membrii acesteia primesc un teren din partea oraşului Viena, pentru a-şi putea construi sediul.
Chiar în anul următor ei îşi organizează, în pavilionul proiectat de arhitectul Joseph Maria Olbrich, prima expoziţie. Klimt va fi primul preşedinte al Secesiunii. Manifestul lor va fi publicat în 1898, în primul număr al revistei "Ver Sacrum". Filozofia Secesiunii este căutarea adevărului despre existenţa umană. Deasupra intrării în pavilionul asociaţiei se putea citi următoarea inscripţie: "Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei - libertatea". Fidel acestui ideal, Klimt îşi eliberează arta de tabu-uri. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiştii ce i-au fost apropiaţi şi, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea şi formează un alt grup, "Kunstschau".

În ciuda numeroaselor legături şi aventuri amoroase, Klimt a avut o singură dragoste trainică, Emilia Flöge, pe care a reprezentat-o în mai multe tablouri. Începând din anul 1900, pictorul petrece mereu câteva săptămâni de vară pe moşia familiei Flöge, pe malul lacului Attersee. Pictează mai ales peisaje, grupuri de copaci, boschete de flori ("Grădină cu floarea soarelui" 1905), dar şi compoziţii în care motivul principal îl reprezintă teme antice cu personaje feminine, reinterpretând miturile şi simbolurile, ca în tabloul "Iudita şi Holofernes I" (1901.
Una din cele mai renumite picturi ale lui Klimt este "Sărutul" (1907-1908). Ea datează din aşa-numită perioadă "de aur" a artistului. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de petalele aurii ce luminează fosforescent scena intimă a sărutului. Măestria decorativă a lui Klimt se poate observa pe exemplul oferit de covorul de flori întins la picioarele celor doi îndrăgostiţi, pe care figurile unite în îmbrăţişare au încremenit într-o imobilitate statuară.
Prin alegoria femeilor, care apar în tablouri ca "Nuda Veritas" (1899) sau "Danae" (1907), reprezentate sub chipul unor frumoase roşcate, Klimt evidenţiază preocuparea sa pentru temele erotice. Faptul că împrumută teme din mitologie atenuează caracterul lasciv al compoziţiilor. Tablourilor sale le este foarte caracteristică paleta întreagă a culorilor deschise şi pure. Renunţând complet la perspectivă, pictorul aşează formele decorative în acelaşi plan cu siluetele personajelor.

În ultimii 15 ani ai vieţii, Klimt călătoreşte mult în Germania, Belgia şi Italia. La Ravenna descoperă frumuseţea bazilicii San Vitale. Mozaicurile de inspiraţie bizantină, de un aur strălucitor, produc asupra lui o profundă impresie şi, ca efect, începând din acest moment foloseşte tot mai des placarea aurie. În 1910 participă la cea de-a IX-a Bienală din Veneţia, unde obţine un uriaş succes. În 1917, este numit membru de onoare al Academiilor din Viena şi München. Câteva luni mai târziu, la începutul anului 1918, suferă un atac cerebral. Moare la 6 februarie la Wien-Neubau, fiind înmormântat în cimitirul Hietzinger din Viena.
Tabloul Portretul Adelei Bloch-Bauer s-a vândut la 19 iunie 2006 pentru suma record de 135 Milioane US Dollar. Cumpărător este miliardarul american Robert Lauder din New York pentru muzeul "New Gallery" finanţat de el.

Natalie Imbruglia

S-a născut în data de 4 februarie 1975, la Vale Berkeley, Australia. La vârsta de 13 s-a mutat împreună cu familia în Paradies Point (Queensland).
Aici a început să se orienteze pe drumul scenei. Natalie şi-a surprins părinţii, când a fost admisă la şcoala de talente Mc Donalds Performing Arts College din Sydney. Şi-a îmbunătăţit capacităţiile vocale şi a învăţat să facă reprezentaţii de actorie. Odată cu aceasta a început şi adevărata sa carieră.

La 16 ani a făcut reclamă pentru un producător japonez de gumă de mestecat. La aceeaşi vârstă a atras atenţia ca model de lenjerie intimă, până ce a obţinut un rol în telenovela australiană "Neighbours". În acest rol a impersionat atât de mult, încât a fost promovată din ce în ce mai mult, chiar şi în Regatul Unit, unde era transmis simultan acest show de televiziune.
Doi ani mai târziu a plecat la Londra, unde nu a avut nici o oportunitate de muncă, urmând să petreacă primul an în cluburile oraşului. A renunţat curând la acest mod de viaţă şi s-a aflat singură. Talentul său în muzică a fost descoperit de managera Anne Barrett într-un bar, ceea ceea ce i-a aus un contract cu BMG/RCA. Ei au fost atât de impresionaţi de vocea Nataliei, încât au dus-o cu ei în Statele Unite, unde s-a înregistrat primul album al ei (Left of the Middle).

La acest albun, Natalie a colaborat cu mulţi producători, ca de exemplu Phil Thornalley (Ex "The Cure"), Mark Plati (David Bowie) sau Nigel Goldrich, care a produs "Ok Computer" pentru Radiohead. Aceştia i-au oferit un anumit grad de libertate cântăreţei, pentru ca ea să-şi poată pună amprenta peste creaţii. În timpul şederii în SUA, a avut o aventură cu starul din "Prietenii tăi", David Schwimmer.

Prin primul său single, "Torn", Natalie a avut un succes la nivel mondial. A vândut peste 1 milion de LPuri în SUA şi peste 6 milioane în întreaga lume, a fost numărul 1 mondial, a rămas 23 de săptămâni în Top 40 Regatul Unit, a câştigat titlurile "cel mai bun debutant" la premiile VH1 şi Aussie şi " cel mai bun cântec" la premiile MTV şi Aussie (1998).

În perioada 1998-1999 a făcut un turneu în Statele Unite. Pe lângă aceasta, a mai realizat "Identify" ca şi coloană sonoră pentru Stigmata. Totuşi această piesă nu a ieşit pe piaţă decât în SUA.
După aceasta, Natalia a făcut o pauză şi şi-a cumpărat o casă pe o insulă de pe Tamisa în Londra, unde este vecină cu Regina. Acolo a încercat să înregistreze cel de al doilea album al ei, dar s-a confruntat cu o criză de creativitate.

Munca cu producătorii primului album nu a reuşit, ea nefiind mulţumită de rezultate, dar s-a recules, pentru a doua oară în viaţă (prima a fost criza depresivă de la albumul Left of the Middle) şi a găsit un om cu care se potrivea de minune, Gary Clark.
Alături de el a înregistrat întreg noul album, "White Lilies Island" şi acesta a devenit un album de succes, mai ales datorită single-lor "That Day" şi "Wrong Impression".


Au urmat albumele " White Lilies Island" (2001) şi "Counting Down the Days" (2005)şi "Come to Life" (2009). Însă acestea nu au putut egala succesul comercial al albumului său de debut.

În 2002 a jucat împreună cu Rowan Atkinson în pelicula "Johnny English", iar în 2009, a apărut în distribuţia filmului "Closed for Winter", alături de Daniel Frederiksen.

Felix Mendelssohn Bartholdy

S-a născut la Hamburg, ca fiu al bancherului Abraham (la rândul lui fiu al unui filozof evreu celebru, Moses Mendelssohn) şi al doamnei Lea Salomon, descendentă a familiei Itzig. Abraham s-a decis să renunţe la religia iudaică, astfel că şi-a crescut copiii fără o educaţie religioasă, ulterior (în 1816) botezându-i în confesiunea luterană. (Abraham şi soţia sa s-au botezat abia în 1822). Numele de Bartholdy a fost adăugat la propunerea fratelui doamnei Lea, Jakob, care a cumpărat o proprietate funciară cu acest nume, pe care apoi l-a adoptat ca pe propriul nume de familie. Într-o scrisoare către Felix, Abraham explică această hotărâre ca pe un mijloc de a arăta că există o ruptură definitivă cu tradiţiile tatălui său, Moses: Nu poate să existe un creştin cu numele de Mendelssohn, aşa cum nu poate să existe un evreu cu numele de Confucius. Deşi, pentru a respecta cererea fermă a tatălui său, Felix îşi semna scrisorile Mendelssohn Bartholdy, nu avea nimic împotriva numelui Mendelssohn folosit singur.

În 1812 familia sa s-a mutat la Berlin. Sora sa, Fanny Mendelssohn (mai târziu Fanny Hensel), a devenit o renumită pianistă, şi o compozitore diletantă. La început, Abraham fusese de părere că ea, şi nu fratele ei, avea un simţ muzical mai accentuat.
Adesea, Mendelssohn este considerat cel mai celebru copil-minune, după Wolfgang Amadeus Mozart. La vârsta de şase ani a început să ia lecţii de pian de la mama sa, iar la vârsta de 7 ani a început să ia lecţii de la Marie Bigot, la Paris. Din 1817 a studiat compoziţia cu Carl Friedrich Zelter, la Berlin. Se presupune că prima sa apariţie în public a fost la vârsta de nouă ani, când a participat la un concert de muzică de cameră. Încă de copil s-a dovedit un compozitor prolific, prima sa lucrare, un cvartet pentru pian, scriind-o la vârsta de treisprezece ani. Zelter l-a prezentat pe Felix prietenului său Goethe, care era mult mai în vârstă. Ulterior, Felix a luat lecţii de la compozitorul şi virtuozul Ignaz Moscheles, despre care însă spunea în jurnalul său (publicat în 1873 de soţia sa Charlotte) că a avut prea puţine să-l înveţe. În schimb, de Moscheles l-a legat o prietenie de o viaţă.
Pe când era adolescent, lucrările lui Felix erau interpretate acasă, cu o orchestră privată, pentru asociaţii bogaţilor săi părinţi, ce făceau parte din intelectualitatea din Berlin. Primele 12 simfonii ale lui Felix au fost scrise la vârste cuprinse între 12 şi 14 ani. Mai bine de un secol, aceste lucrări au fost ignorate, dar acum s-au făcut înregistrări cu ele, şi se prezintă ocazional în concerte. La vârsta de 15 ani a scris prima sa simfonie recunoscută, pentru orchestră simfonică mare, opus 11 în do minor 1824. La vârsta de 16 ani a scris Octetul pentru coarde în Mi bemol major, prima lucrare în care şi-a dovedit pe deplin genialitatea, lucrare care, împreună cu Uvertura "Visul unei nopţi de vară", scrisă cu un an mai târziu, sunt cele mai bine cunoscute lucrări din tinereţe. În 1842 a compus Muzica de scenă la piesa „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marşul nupţial, care devine o piesă populară pentru nunţi după ce, în 1858, a fost cântat în ziua căsătoriei Prinţesei "Vicky" (fiica reginei Victoria) cu Prinţul Friedrich al Prusiei.
În anul 1827 a asistat la premiera (şi singura reprezentaţie în cursul vieţii) a operei sale în două acte Die Hochzeit des Camacho (Nunta lui Camacho). Eşecul aceste producţii l-a făcut să nu mai încerce nici o compoziţie de operă. După anul 1840 a analizat libretul lui Eugene Scribe, bazat pe Furtuna lui Shakespeare, dar a renunţat, considerându-l nepotrivit.
În 1829 Mendelssohn a făcut prima vizită în Anglia, unde se stabilise Moscheles, care l-a prezentat în cercurile cu influenţă în lumea muzicală. Felix s-a bucurat de un mare succes, dirijând prima sa simfonie, atât în public cât şi în concerte private. În următoarele sale vizite s-a întâlnit şi cu Regina Victoria şi cu soţul său, Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, ambii mari admiratori ai muzicii sale. În total, a făcut 10 vizite în Marea Britanie, care i-a inspirat două din cele mai renumite lucrări ale sale, Uvertura Hebridele (denumită şi Grota lui Fingal), precum şi Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 Simfonia Scoţiană. Oratoriul op. 70 pentru solişti, cor mixt şi orchestră, conceput de Mendelssohn pe texte extrase din Biblie, a fost prezentat în primă audiţie la Birmingham pe 26 august 1846, sub titlul englez de Elijah.
La moartea lui Zelter, Mendelssohn a sperat să devină dirijorul Singakademie-ei din Berlin, cu care readusese la viaţă Johannes-Passion (BWV 245) de Johann Sebastian Bach. Dar, a fost preferat Karl Rungenhagen. Unii cred că acest lucru se datora tinereţii lui Mendelssohn, care inducea teama introducerii unor posibile inovaţii, dar alţii, (între care se pare că şi Felix) cred că de fapt, cauza stă în originea lui evreiască.

Totuşi, în 1835 a fost numit dirijor al orchestrei Gewandhaus din Leipzig. Această numire a fost deosebit de importantă pentru el. El se simţea german şi dorea să joace un rol de frunte în viaţa muzicală a ţării sale. Într-un fel, numirea a fost o reparaţie morală pentru dezamăgirea nenumirii sale ca dirijor la Singakademie. În ciuda eforturilor regelui Prusiei de a-l atrage la Berlin, Mendelssohn s-a concentrat pe dezvoltarea vieţii muzicale din Leipzig şi, în anul 1843, a înfiinţat Conservatorul din Leipzig, reuşind să-i convingă pe Moscheles şi pe Robert Schumann să i se alăture.
Viaţa personală a lui Mendelssohn a fost cât se poate de convenţională. Căsnicia sa cu Cécile Jeanrenaud, celebrată în martie 1837 a fost foarte fericită, cuplul având cinci copii. Felix era şi un bun acuarelist, iar bogata sa corespondenţă dovedeşte că ar fi putut deveni şi un scriitor plin de spirit (atât în germană cât şi în engleză) adesea scrisorile sale fiind însoţite de schiţe umoristice şi de caricaturi, intercalate în text.
În ultimii ani de viaţă, Mendelssohn a avut o sănătate şubredă, agravată de probleme nervoase şi de extenuare datorită excesului de muncă. A fost puternic afectat de moartea surorii sale Fanny, în mai 1847. Felix Mendelssohn a murit şi el în acelaşi an, pe 4 noiembrie, la Leipzig. A fost înmormântat la Dreifaltigkeitsfriedhof (cimitirul Sfânta Treime) din Berlin-Kreuzberg.

Mendelssohn a fost profund influenţat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătuşa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach şi a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecţionat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter şi cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat şi a dirijat la Berlin un spectacol cu Matheus Passion de Bach. Orchestra şi corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentaţiei (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare şi relansarea muzicii lui Bach, iniţial în Germania şi apoi în întreaga Europă. La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puţinele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor şi de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viaţă cea mai măreaţă muzică creştină a lumii, (citat de Devrient în memoriile sale despre compozitor).

Tot Mendelssohn a reaprins şi interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.