Leopoldina Bălănuţă, actriţa devenirii

Şi a fost Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2009. Şi, preocupat febril de prezent, a uitat să-şi aducă aminte de cele ale trecutului. Şi înainte a fost, fireşte, ediţia 2008. Care nu şi-a amintit, nici ea, că de zece ani, din 1998, pe scândura teatrelor noastre nu mai calcă Leopoldina Bălănuţă. Cine ştie, poate pentru unii chiar nu e timp de comemorări a celor din lumea umbrelor…
La mijlocul lui octombrie 1998 se stingea Poldi, smerita slujitoare a scenei, cum şi-a dorit să fie şi a fost, actriţa tăcerilor din versuri şi omul care a vrut să schimbe lumea. Se întâmpla într-o toamnă târzie, când lumea îşi vedea de ale ei, iar Poldi nu contenea să spună ce frumos e să trăieşti. Ovidiu Iuliu Moldovan mărturisea: “Era o toamnă târzie, o toamnă bolnavă, frumoasă, cu seri ce se prelingeau dincolo de miezul nopţii, acolo la Vama Veche. A fost ultima oară când Poldi a văzut marea. Stătea întinsă pe nisipul fin ca un val de mătase. Soarele era blând, mângâietor şi, din când în când, Poldi se arunca în mare, înota sau privea cerul şi apoi îşi aşternea gândurile pe fâşia aceea de nisip, vorbindu-mi despre bucuria de a trăi. Este o întâmplare ce mă leagă de ea în arcul ultimei dorinţe înainte de moarte: să vadă marea. Un presentiment? M-am grăbit, ca prieten, să-i împlinesc această dorinţă.”
Se întâmpla după ani de gânduri şi poezii recitate, de roluri jucate mereu altfel, la teatru sau în faţa camerei de luat vederi. Se întâmpla după ce descoperise libertatea şi credinţa, într-o epocă legată în lanţuri, după ce emoţionase şi înfricoşase, prin glasul şi tăcerile ei, atât poporul care nu se dezlipeşte de televizor, cât şi pe cel care merge la teatru. Se întâmpla la câteva decenii după ce tânăra fiică de preot, născută într-un burg din Vrancea, absolvise IATC-ul, în 1957, la clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu, şi debutase la Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Iar rolul cu care şi-a încheiat lucrarea (căci pentru ea arta era o formă de religiozitate, după cum a mărturisit adesea) a fost cel din “O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Naţional, montat de acelaşi regizor…
Arta, “o ştafetă a Dumnezeirii”



Leopoldina Bălănuţă a făcut film şi teatru dorind să-şi locuiască personajele, ci să se lase locuită de ele, care vin şi pleacă şi nu sunt niciodată, prin natural lor, la fel. Într-unul dintre imterviurile realizate de Viorica Ghiţă-Teodorescu (strânse în volumul “Lepoldina Bălănuţă - şoapte şi lacrimi”), actriţa explica: “Acesta a fost supremul vis al vieţii mele în artă: să nu-mi plimb propria personalitate în personajele ce mi-au fost încredinţate, ci, printr-un efort supreme de imaginaţie, să fac posibil un chip cât mai apropiat personalităţii personajului. Truda să fie mai grea în a găsi ceea ce le deosebeşte de mine, şi nu ceea ce le apropie Idealul ar fi ca întruchiparea personajului să nu fie niciodată gata. Nu-mi place să spun niciodată: Asta e! Totul aş vrea să rămână în acel spaţiu al spiritului în care mai e posibilă mişcarea, devenirea.” Mai ales cei care au ascultat-o recitând, în vreun oraş sau în înregistrări, dacă nu pe viu, ştiu despre ce e vorba. Cine a văzut-o jucând în piese de Caragiale, Ibsen, Ostrovski, Cocteau, Băieşu, în “Trilogia antică” sau “Livada de vişini” semnate de Andrei Şerban, în “Antigona”, “Raţa sălbatică”, Unchiul Vanea” sau “Doi pe un balansoar”, precum şi cei care şi-o amintesc din multele filme în care a jucat ştiu că e vorba despre un arta de a fi actor mai ales dincolo de cuvinte, despre unicitatea care trece dincolo. Unicitate pe care ea însăşi o descria astfel: “Unicitatea e deplinul har pentru că are forţa de a trece şi dincolo, în lumea umbrelor. O personalitate unică are privilegiul de a nu fi multiplicată. Doar Dumnezeu, unicul, în marea lui generozitate, s-a gândit să trimită părticele din el printre noi, numindu-le Bach, Mozart, Beethoven, Shakespeare, Homer, Dante, Eminescu şi Nichita. Dar mereu şi mereu, aceste părticele ale lui Dumnezeu sunt numai artişti. Şi doar prin ei vom fi reperaţi de oaspeţii cosmici. Întotdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.”
Actriţa care a vrut să lase lumea altfel
A fost o actriţă iubită. De pretenţioşi şi de intelectualii sau neintelectualii de provincie, lume pe care o îndrăgea şi pe care a cutreierat-o mai ales cu spectcolele de poezie, visând s-o schimbe, adică să-i pună în faţă frumuseţea şi adevărul care o va elibera. “M-am îndemnat să mă alătur prin ceea ce fac eu acelei categorii umane care doreşte din tot sufletul să nu lase lumea în starea în care a găsit-o”, povestea într-un interviu din volumul amintit. “Pentru că generaţia mea a găsit o lume jalnică. A găsit o lume bântuită de nebuni care s-au substituit lui Dumnezeu şi au transformat pământul ăsta hărăzit să fie rai pentru noi toţi, au transformat pământul ăsta în iad. Eu stau şi mă gândesc cu oroare că de când m-am născut n-a fost o clipă de pace pe pământ. (…) Ce mă cutremură este că aceşti nebuni, care ne-au decis nouă viaţa şi destinul, au forţa viruşilor, molipsesc mulţimile de ură şi de vrajbă, parcă îşi varsă peste lume, peste cei din jur, propriile dezechilibre, propriile tumori, propriile miasme scârboase. Mă gândeam câte dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, parcă în ultimele zile ale existenţei lui: dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ ar muri de infarct. Şi tot el spunea: Doamne, am obosit aşteptându-te!”



“Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu”
A jucat patetic şi pe scenă, şi în afara ei. Şi-a asumat patetismul, unul nobil, de a fi un poem cu mesaj, un poem incomod pentru spiritele leneşe şi îngăduitoare cu sine, de a fi, cum a caracterizat-o Emil Botta, “o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie”.
Azi figura ei are o singularitate care aproape că o izolează şi o marginalizează. O trimite în galaxii care, perene şi intangibile fiind, te inhibă pentru că te fac să te simţi mic, dar şi să te ruşinezi pentru că şi tu, care nu eşti Poldi, ai simţit aşa câteodată, ai gândit aşa şi ai reacţionat aşa. Şi nu viaţa n-a fost un rol pentru ea, ci viceversa. Şi continuă să fie. Nenumărate ca rolurile, neîncheiate ca ele, vieţile actriţei merg mai departe. Iar lumea îşi vede de ale ei, nesinchidindu-se cu adevărat mai mult de o clipă de întrebarea retorică a actriţei “Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu. Cum se poate să dai cu parul în el?” Şi nedându-şi seama că ar trebui să se întrebe, mai puţin retoric, “Cum poţi să dai cu uitarea în el?”

(articol scris de Dana Ionescu şi postat în revista Yorick)

Antoon van Dyck

S-a născut pe 22 martie 1599 în Antwerpen, fiu al negustorului de ţesături Frans van Dyck. Vocaţia lui pentru desen îl determină pe tatăl său în 1609 să-l dea ucenic în atelierul lui Hendrik van Balen, una dintre personalităţile remarcabile ale oraşului Antwerpen. Deja de la vârsta de paisprezece ani, van Dyck pictează portrete şi autoportrete valoroase. În anul 1613 devine asistentul lui Rubens, cunosut în întreaga Europă. Măiestria tehnicii tânărului artist este atât de mare, încât Rubens, vorbind despre compoziţiile proiectate de el însuşi, dar executate de asistenţii săi, nu ezită să prezinte lucrările tânărului van Dyck ca fiind ale sale. În anul 1618, numele "Antoon van Dyck" figurează în registrele Ghildei (breslei) pictorilor oraşului Antwerpen, cu menţiunea maestru.
În anul 1620, pictorul acceptă invitaţia de a veni la Londra, formulată de două personalităţi ale curţii regale engleze, contele Arundel şi vicontele Purbeck, fiul lordului Buckingham.

La Londra, începe să execute portrete şi are ocazia să admire tablourile lui Tiziano, care se găseau în colecţiile englezeşti. Începând cu anul 1620, regele Iacob I îi acordă o rentă anuală în valoare de 100 funzi.
În toamna anului 1621 pleacă în Italia, în octombrie ajunge la Genova, unde va locui la pictorul flamand Cornelius van Wael şi va picta numeroase portrete ale patricienilor genovezi. În februarie 1622, van Dyck soseşte la Roma, unde va rămâne vreme de doi ani, studiind operele maeştrilor italieni şi umplându-şi caietul de desen cu schiţe, care îi vor servi mai târziu pentru compoziţiile unora di pânzele lui. Semeţ din fire, artistului îi plac veşmintele împodobite cu pene şi lanţuri de aur. Italienii îl numesc "il pittore cavalieresco" (pictorul cavaler). În august 1622, vizitează pentru prima dată Veneţia, urmează Torino, Mantua şi apoi Milano. La începutul anului 1623 revine la Roma, trecând prin Bologna şi Florenţa.
În perioada anilor 1618-1621 - în afara numeroaselor portrete - pictează şi tablouri pe teme religioase sau mitologice, cum ar fi Sfântul Ieronim (1618), Prinderea lui Iisus (1620), Samson şi Dalila (1620), temă asupra căreia va reveni în 1628, Sylen beat (1620).

Timp de patru ani, între 1627 şi 1631, rămâne în Antwerpen, unde realizează câteva picturi de altar, precum şi portretele infantei Isabela a Spaniei şi al Mariei de Medici.
În anul 1632, van Dyck se află pentru a doua oară la Londra, unde îşi pune talentul în slujba regelui Carol I Stuart, care îl va numi "Prim-pictor în Serviciul Majestăţii Sale Regale", acordându-i o rentă anuală în valoare de 200 funzi. În total, artistul va executa unssprezece portrete regale. În tabloul (1635) plin de eleganţă reprodus aici, Carol I este portretizat la marginea pădurii, într-o atitudine demnă, îmbrăcat în catifea şi satin, cu o pălărie neagră mare. Van Dyck reduce ponderea culorii, pe pânza groasă, grunduită aşterne un prim strat de bază, după care întinde două-trei straturi de culoare, folosind cel mai adesea ulei de in. Pentru a lega tonurile de albastru, foloseşte gălbenuş de ou amestecat cu lapis-lazuli, din azurit sau smalţ. La curtea regală duce o viaţă pompoasă şi libertină, trăieşte în aceiaşi opulenţă ca şi cea a clienţilor şi protectorilor săi. În anul 1639 van Dyck se căsătoreşte cu Mary Ruthven, o doamnă din suita reginei Henrietta-Maria. După doi ani petrecuţi la Antwerpen şi Paris, pictorul se întoarce la Londra. În anul 1641 se îmbolnăveşte grav. Pe 4 decembrie al acestui an, artistul îşi scrie testamentul şi cinci zile mai târziu încetează din viaţă.
Spre sfârşitul vieţii, van Dyck dorea să picteze şi altceva în afară de portrete, considerate în această perioadă ca fiind un gen inferior al picturii şi se orientează spre tematica istorică sau mitologică ("Venus în atelierul lui Vulcan", 1630-1632; "Amor şi Psyche", 1638). otuşi, în istoria artei el figurează mai ales ca portretist. Nivelul nînalt şi caracterul inovator al pînzelor sale au consolidat timp de două secole genul cunoscut sub numele de "portret aristocratic".
Influenţa exercitată de van Dyck asupra picturii engleze a secolului al XVIII-lea va fi foarte mare, mai ales în cazul lui Josuah Reynolds şi - mai ales - Thomas Gainsborough. Portretele pictate de Gainsborough - foarte rafinate şi atente în redarea realităţii - vor face din el un pictor al elitei societăţii. În Franţa, Maurice Quentin de La Tour şi Jean-Honoré Fragonard aprofundează aspectul psihologic al portretului şi îi impun o mai mare libertate. În Spania, Francisco de Goya va picta portrete care oglindesc adevărata natură umană care ne frapează prin forţa lor chiar şi după două secole.

Walt Disney

S-a născut la Chicago, la 5 decembrie 1901. În aprilie 1906, familia lui Walt s-a mutat în Marceline, Missouri, unde fratele său deţinea o proprietate. Acolo ei au cumpărat o casa şi o fermă cu o suprafaţă de 45 de acri (18,2 hectare). În timp ce se afla în Marceline, Walt şi-a dezvoltat dragostea sa pentru desen. Un vecin de-al lor l-a plătit pe Walt să îi facă nişte desene ale calului său. De asemenea, tot în Marceline, Walt şi-a dezvoltat pasiunea pentru trenuri.
Familia Disney a ramas în Marceline timp de patru ani după care s-au mutat în Kansas City în 1910.
În toamna anului 1917, Walt a început să studieze la liceul McKingsley High School, făcând în paralel cursuri de seral la Institutul de Artă din Chicago. Disney era desenatorul ziarului scolii. Desenele sale erau foarte patriotice, majoritatea fiind axate pe Primul Război Mondial. Disney a abandonat liceul la vârsta de 16 ani pentru a intra în armată dar aceasta nu l-a primit pentru că era prea tânăr.
În schimb, Walt şi un prieten de-al său au decis să intre în Crucea Roşie. Pentru a se putea angaja, trebuiau sa aibă minim 17 ani dar, în ciuda opoziţiei tatălui său, mama sa a elaborat un nou certificat de naştere în care scria că Walt era născut în 1900 şi nu în 1901. Crucea Roşie l-a trimis în Franţa timp de un an unde a lucrat ca şofer de ambulanţă, pe care a desenat câteva personaje.
Apoi s-a mutat în Kansas City pentru a-şi începe cariera artistică. Fratele sau Roy lucra la o banca şi a reuşit să îl angajeze printr-un prieten la Pesmen-Rubin Art Studio. Aici, Disney făcea reclame pentru ziare, reviste şi cinematografe. Tot aici a cunoscut un animator, Ubbe Iwerks (1901-1971). Ei doi işi respectau munca aşa de mult încât relaţia dintre ei s-a îmbunătăţit foarte repede şi au hotărât să îşi înceapă o afacere proprie.
Disney şi Iwerks au fondat o companie numită Iwerks-Disney Commercial Artists în ianuarie 1920. Din păcate, puţini clienţi au vrut să se angajeze la cuplul neexperimentat. Iwerks a plecat o vreme să câştige nişte bani la Kansas City Film Ad Company. Disney s-a retras şi el după ce compania a fost cumparată.

Când Disney a sosit la Los Angeles, avea 40 de dolari în buzunar şi un desen neterminat în servietă. Surprinzător, la început a vrut să abandoneze animaţia, gândindu-se că nu va putea concura cu studiourile din New York. Disney a spus că prima sa ambiţie a fost să devină regizor de film. A fost să se angajeze la toate studiourile din oraş dar toate l-au respins.
Din cauza eşecurilor cu filmele artistice, Disney s-a întors în animaţie. Primul său studio de animaţie din Hollywood era în garajul unchiului său. Disney a trimis un desen neterminat distribuitorului din New York, Margaret Winkler, care i-a răspuns imediat. A vrut să-l angajeze pe Disney pentru mai multe filme artistice combinate cu animaţie.
Disney l-a căutat pe fratele său Roy, care făcea un tratament de tuberculoză într-un spital de veterani din Los Angeles. Disney l-a rugat pe fratele său sa îl ajute deoarece nu se putea descurca financiar fără el. Roy a fost de acord şi a părăsit spitalul împreună cu fratele său. De atunci nu s-a mai întors şi niciodată nu s-a vindecat de tuberculoză.
In 1925, Disney a angajat o tînără femeie, Lillian Bounds, pentru departamentul de imprimare cu cerneală şi colorat. A fost admirată imediat de Walt iar câteva luni mai târziu lucra ca şi secretară.

După o serie de eşecuri, Disney trebuia să creeze o nouă "stea". Majoritatea biografiilor spun că ideea lui Disney pentru Mickey Mouse i-a venit în timpul întoarcerii din New York. Este o discuţie în jurul creatorului lui Mickey, ori Disney ori Iwerks. Şoarecele a fost iniţial numit "Mortimer", dar a fost mai târziu botezat "Mickey Mouse" deoarece noua soţie a lui Disney, Lillian, considera numele "Mortimer" ca fiind nepotrivit.
Primul scurt-metraj al lui Mickey a fost Plane Crazy în 1928 care a fost, ca majoritatea filmelor de la acea vreme, un film mut. După ce nu a găsit un distribuitor pentru Plane Crazy şi pentru continuarea sa, The Gallopin' Gaucho, Disney a creat un scurt-metraj Mickey Mouse cu sunet, Steamboat Willie. Acesta a avut succes şi au fost distribuite cu sunet şi cele două scurt-metraje precedente. Însuşi Disney şi-a împrumutat vocea lui Mickey şi Minnie Mouse iar Mickey a purtat vocea lui Disney până în 1946.

Primele seriale ale lui Mickey Mouse au fost în 1929, începând cu un serial muzical numit Silly Symphonies. Primul episod era numit The Skeleton Dance şi a fost în intregime desenat şi animat de Iwwerks, care a fost responsabil cu desenul la majoritatea animaţiilor Disney produse între 1928 şi 1929. Cu toate că serialul a avut succes, Disney nu a putut să distribuie serialul şi atunci a trebuit să semneze un nou contract cu Columbia Pictures.
Iwerks era sătul de atâtă muncă, mai ales datorită faptului ca el lucra mai mult decât Disney, aşa că l-a părăsit şi şi-a deschis propriul studio. Disney căuta cu disperare pe cineva care să ia locul lui Iwwerks, ceea ce era foarte greu, deoarece nu se găsea cineva la fel de bun şi rapid ca Iwerks, care putea să deseneze 700 de cadre pe zi.
Între timp, Iwerks şi-a lansat serialul de succes Flip the Frog împreună cu primul serial de animaţie color, Fiddlesticks. De asemenea, Iwwerks a creat alte două seriale de animaţie, Willie Whopper şi Comicolor. Iwerks şi-a închis studio-ul în 1936 pe pentru a lucra la alte proiecte de animaţie. Va relua relaţia cu Disney în 1940, lucrând la departamentul de cercetare al studioului său.
Cu noroc, Disney a reuşit să găsească câţiva oameni care să îl inlocuiască pe Iwerks. În jurul anului 1932, Mickey Mouse a devenit un personaj destul de celebru.
În 1932, Disney a primit un premiu special din partea Academiei de Film pentru crearea lui Mickey Mouse, ale cărui seriale au devenit color în 1935 şi au început să apară alte personaje celebre ale lui Disney, printre care Donald Duck, Goofy şi Pluto.

Cu toate că studioul său a produs cele mai celebre seriale de animaţie ale vremii, rezultatele nu erau pe placul lui Disney, care în 1934 avea planuri pentru a crea un lung-metraj de animaţie. Dupa ce restul industriei cinematografice a aflat despre planurile lui Disney despre un lung metraj cu Albă ca Zăpada, au numit proiectul "nebunia lui Disney", deoarece erau convinşi că proiectul va distruge studioul lui Disney. Atât Lillian cât şi Roy au incercat să îl convingă pe Disney să abandoneze proiectul, dar acesta avea planuri mari pentru viitor. A angajat profesorul universitar Don Graham pentru a instrui personalul de la studioul său.
Toate aceste cercetări şi antrenamente au fost folosite pentru pregătirea personalului în aşa fel incât rezultatele să fie pe placul lui Disney. Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici (Snow White and the Seven Dwarfs), aşa cum era numit proiectul, era în producţie din 1935 până la mijlocul anului 1937, când studioul a rămas fără bani. A reuşit totuşi să ia un împrumut de la Bank of America pentru a-şi termina producţia. Premiera filmului a avut loc la cinematograful Carthay Circle la data de 21 decembrie, 1937. Albă ca Zăpada, primul film de animaţie în limba engleză şi filmat în Technicolor a fost lansat în februarie 1938, fiind distribuit de RKO Radio Pictures, cu care studioul tocmai a încheiat un contract. Filmul a devenit producţia cu cel mai bun succes la încasări pe anul 1938, reuşind să strângă peste 8 milioane de dolari (astăzi 98 de milioane). Succesul avut cu Albă ca Zăpada (pentru care Disney a câştigat Oscarul) i-a permis lui Disney să deschidă o nouă sucursală a studioului său în Burbank, care s-a deschis pe 24 decembrie, 1939. Personalul responsabil pentru lung-metraje, care tocmai a terminat Pinocchio, a continuat să lucreze pentru Fantasia şi Bambi, în vreme ce personalul responsabil pentru scurt-metraje a lucrat pentru noi seriale cu Mickey, Goofy, Donald si Pluto.

Pinocchio şi Fantasia au fost lansate în cinematografe în 1940 dar ambele au fost dezamăgiri financiare. Filmul Dumbo era plănuit ca un film care să aducă bani dar, în timpul producţiei, majoritatea animatorilor s-au revoltat datorită relaţiei dintre Disney şi echipa sa.
La puţin timp după ce Dumbo a fost lansat în cinematografe în octombrie 1941 şi a început să aducă mulţi bani, Statele Unite ale Americii au intrat în Al Doilea Război Mondial. Armata americană a cerut studioului Disney să producă filme de instructaj pentru soldaţi, dar şi scurt-metraje care să ridice moralul acestora, cum ar fi Der Fuehrer's Face şi lung-metrajul Victory Through Air Power în 1943. Totuşi, filmele militare nu au adus bani iar când filmul Bambi a fost lansat în aprilie 1942 nu s-a descurcat foarte bine.
Pe la sfârşitul aniilor '40 studioul şi-a revenit în aşa fel încât să continue cu producţia la lung-metrajele Alice In Wonderland (Alice în Ţara Minunilor) şi Peter Pan, care au fost amânate în perioada războiului, şi au început să lucreze pentru Cinderella (Cenuşăreasa), care a devenit cel mai bun succes al studioului după Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici.

În timpul unei călătorii de afaceri în Chicago la sfârşitul anilor '40, Disney a desenat schiţe ale ideilor sale pentru un parc de distracţii în care copii şi părinţii pot să se distreze împreună. Acest plan trebuia iniţial să fie vis-a-vis de studio. Ideile originale au crescut într-un concept mult mai mare care avea să devină Disneyland. Disney a petrecut cinci ani din viaţa sa planificând Disneyland şi a creat o nouă subdiviziune a companiei sale, numită WED Enterprises, care avea sarcina să proiecteze parcul.

După ce Walt Disney Productions a început lucrul la Disneyland, studioul a început să se extindă în alte zone ale divertismentului. În 1950, Treasure Island (Insula comorii) a devenit primul film 100% cu actori reali şi a fost repede urmat de altele: 20.000 de leghe sub mări în 1954, The Shaggy Dog în 1959 şi The Parent Trap (1961). Studioul a produs prima emisiune TV, One Hour in Wonderland (O oră în Ţara Minunilor), în 1950. Disney a început să fie gazda unei emisiuni săptămanale la postul ABC, numit Disneyland, după parc, unde arăta clipuri din filmele Disney vechi, realiza tururi ale studioului şi promova parcul Disneyland, în timp ce acesta era în construcţie în Anaheim, California.

În timp ce studioul se implica în alte forme media, Disney nu mai acorda atâta atenţie producţiilor animate, lăsând acestea în grija animatorilor. În timpul vieţii lui Disney, departamentul de animaţie a mai produs filmele Lady and the Tramp (Doamna şi vagabondul, 1955), Sleeping Beauty (Frumoasa din pădurea adormită, 1959), One Hundred and One Dalmatians (101 Dalmaţienii, 1961) şi The Sword in the Stone (Sabia din piatră, 1963). Producţia la scurt-metrajele animate a continuat până în 1956 când departamentul pentru scurt-metraje s-a închis.
Pe 17 iulie, 1955, Disneyland, unul din primele parcuri tematice din lume, s-a deschis şi a avut un succes imediat. Oameni din toată lumea veneau la Disneyland, care conţinea atracţii bazate pe producţiile Disney. După 1955, numele emisiunii s-a schimbat din Disneyland în Walt Disney Presents. Apoi în 1961, emisiunea s-a schimbat din alb-negru în color şi a devenit Walt Disney's Wonderful World of Color".

La începutul anilor 1960, imperiul Disney avea un succes enorm, iar Walt Disney Productions s-a remarcat ca fiind cea mai bună companie din lume generatoare de divertisment pentru familie. După decenii de încercări, Disney a reuşit în final să obţină drepturile de ecranizare pentru romanul Mary Poppins a lui P.L. Travers. Filmul, lansat în 1964, a devenit cel mai mare succes al studioului în anii 1960. Tot în această perioadă, Walt Disney a început să planifice un parc tematic mult mai mare decât Disneyland, numit Disney World.

Implicarea lui Walt în Disney World s-a încheiat în ultima parte a anului 1966; după mulţi ani de fumat a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A fost admis la Providence St. Joseph Medical Center, situat vis-a-vis de studio, unde starea sa de sănătate a început să se agraveze. Pe 2 noiembrie, 1966, în urma unor radiografii, medicii au descoperit că Disney avea o tumoră pe plămânul stâng. Cinci zile mai târziu, Disney a mers înapoi la spital pentru operaţie, dar tumora s-a extins atât de mult încât medicii au fost nevoiţi să îi scoată întreg plămânul stâng. Doctorii i-au spus apoi lui Disney că mai avea între şase luni şi un an de trăit.



După câteva sesiuni de chimioterapie, Disney a petrecut puţin timp cu soţia sa în Palm Springs, California înainte de a se întoarce acasă. Pe 20 noiembrie, 1966, Disney a suferit un colaps în casa sa dar a fost resuscitat de medici şi întors înapoi la spital, unde a murit pe 15 decembrie, 1966 la ora 9:30, la zece zile după ce a împlinit 65 de ani. A fost incinerat pe 17 decembrie iar cenuşa sa a fost depozitată la Forest Lawn Memorial Park din Glendale, [{California]]. Roy Disney a continuat proiectul Disney World, insistând să fie re-denumit în Walt Disney World, în onoarea fratelui său, care a fost în final deschis pe 1 octombrie, 1971.

Henri Catargi

S-a născut pe 6 decembrie 1894 la Bucureşti şi a urmat mai întîi cursurile Facultăţii de Drept la Sorbona, în Franţa.
În paralel,între anii 1919 - 1922, a studiat pictura la Academia Julian şi la Academia Ranson din Paris sub îndrumarea lui Maurice Denis, Edouard Vuillard, Felix Vallotton şi Roger Bissie, lucrând în atelierele conduse de Andre Lhote şi Marcel Gromaire. În cadrul instruirii sale a realizat mai multe reproduceri după operele lui Poussin expuse la Louvre.



Primele sale lucrări sunt în principal naturi statice şi peisaje austere, în care aşezarea planurilor şi adâncimea spaţiului încercau să realizeze un efect tridimensional, în spiritul noului realism al anilor '20. A fost preocupat, în timpul anilor '20, mai ales de culoare, deşi paleta cromatică abordată era limitată la cafeniu, ocru şi alb, incluzînd şi o gamă largă de griuri, verde şi roşu închis. A renunţat apoi, după 1930 la ascetismul cromatic pentru un lirism sobru şi discret bazat pe tonuri calde. Culoarea nu ascunde în totalitate schiţa tabloului. A realizat numeroase desene şi schiţe în cerneală, acuarelă şi creion (o parte din schiţe se aflau la Muzeul memorial Henry Catargi din Scăeşti, iar acum sunt în custodia Muzeului de Artă Craiova).

De-a lungul vieţii, Henri Catargi a creat şi numeroase desene şi schiţe în cerneală, acuarelă şi în creion, iar în ultima perioadă a vieţii, guaşe cu un colorit proaspăt. Pe parcursul activităţii artistice, Catargi a participat la numeroase expoziţii personale şi de grup, atît în ţară, cît şi peste hotare, lucrările sale fiind expuse la Bucureşti, dar şi în Moscova, Belgrad, Praga, Berlin, New Delhi, Cairo, Londra şi Tokyo. Artistul plastic care este recunoscut mai ales pentru peisajele sale şi pentru reprezentările de figuri feminine s-a stins din viaţă în anul 1976, la Bucureşti.


Peisaj dobrogean (Balcic)

















Peisaj



















Natură statică cu pipă


























Lacul
























Compoziţie III

Ozzy Osbourne

Godfather of Heavy Metal sau Madman, aşa cum mai e numit, cu nedisimulată afecţiune, Ozzy Osbourne s-a născut pe 3 decembrie 1948 la Birmingham. După terminarea şcolii şi o scurtă perioadă petrecută într-o măcelărie, tînărul cu porniri rebele formează, împreună cu alţi trei prieteni, POLKA TULK, grup efemer şi fără prea multă originalitate.
Odată cu fondarea trupei BLACK SABBATH, Ozzy intră în istorie. De-a lungul celor 11 ani petrecuţi alături de acest monument al rockului, îşi construieşte o imagine satanistă, fiind atras de magia neagră şi de ocultism.

După plecarea din BLACK SABBATH, în 1978, Ozzy cunoaşte o perioadă în care alcoolul a însemnat principala sa preocupare. După numeroase probleme, depăşite în cele din urmă, începe să caute muzicieni pentru a pune pe picioare propriul grup. Din prima formulă BLIZZARD OF OZZ au făcut parte basistul Bob Daisley (ex-RAINBOW), bateristul Lee Kerslake (ex-URIAH HEEP) şi chitaristul Randy Rhoads (ex-QUIET RIOT).
Primul album, autointitulat, lansat în ‘81, îl aduce din nou în prim plan, iar cel dintîi extras pe single, Crazy Train, editat în septembrie 1980, prezintă publicului o nouă direcţie muzicală. Blizzard Of Ozz urcă pînă pe locul 9 în topul britanic şi pînă pe 15 în America, un real succes pentru un grup nou. De remarcat că în piesa Mr. Crowley Ozzy face o referire critică la Aleister Crowley, considerat părintele magiei negre.
Pentru primul său mare turneu pe cont propriu, unul american, Ozzy apelează la bateristul Tommy Aldridge şi la basistul Rudy Sarzo în locul lui Lee Kerslake şi respectiv a lui Bob Daisley. Succesul este fulminant, astfel încît în New York, de exemplu, cîntă în faţa a 65.000 de oameni, într-un show în care a fost doar o trupă în deschidere.

Al doilea album, Diary Of A Madman, apare tot în 1981, ocupă locul 13 în Anglia şi 18 în America, unde primeşte discul de platină. Prin acest produs Ozzy se îndepărtează şi mai mult de stilul şi imaginea BLACK SABBATH, scoţînd în evidenţă o altă manieră heavy metal.
Din nefericire marea speranţă a rockului, supertalentatul chitarist Randy Rhoads, moare, pe 19 martie 1982, în urma unui accident aviatic în apropiere de Orlando (Florida), în timpul turneului american de promovare a albumului Diary Of A Madman. Ozzy decide să continue turneul, angajîndu-l temporar pe Bernie Torme, chitaristul lui Ian Gillan. Un concert susţinut la New York este înregistrat şi inclus pe un dublu album intitulat Speak Of The Devil (locul 14 în America) şi dedicat lui Randy Rhoads. Materialul conţine numai piese BLACK SABBATH, dar în variante rearanjate şi cu un pronunţat accent pe chitare.

Ozzy face din nou cîteva modificări în componenţa grupului şi astfel Rudy Sarzo pleacă la QUIET RIOT, fiind înlocuit cu Pete Way (ex-UFO). Acesta din urmă nu stă prea mult, pentru că formează trupa WAYSTED. În locul lui vine chitaristul Jake E.Lee, pe numele său adevărat Jackey Lou Williams (fost în ROUGH CUTT şi RATT), iar Daisley se întoarce şi-l înlocuieşte pe Don Costa (ex-W.A.S.P.), care a fost doar pasager pe corabia lui Ozzy.
În afara sălii de concerte sau a studioului, Ozzy este mereu în atenţia mass-media, şocînd permanent prin atitudinea sa neconvenţională. Cu ocazia unei reuniuni a managerilor din branşa muzicală, de pildă, a rupt gîtul unui porumbel chiar pe scena unde se afla prezidiul.

În mai 1983 i se alătură bateristul Carmine Appice (fost în VANILLA FUDGE) şi încep pregătirile pentru realizarea unui nou album. Urmează un turneu mondial, dar, după încheierea lui, Ozzy urmează din nou un tratament antialcoolic. Rezolvată şi această problemă, muzicianul revine în studio şi pune la punct piesele următorului disc, Bark At The Moon (locul 13 în Anglia şi 19 în America), lansat în 1983.
La exact un an de la venirea sa, Carmine Appice îi cedează locul lui Tommy Aldridge. După participarea, în ianuarie 1985, la Rock in Rio, celebrul festival brazilian, trupa rămîne fără Aldridge şi Daisley, fiind recrutaţi în schimb bateristul Randy Castillo (de la grupul Litei Ford) şi basistul Phil Soussan, cărora li se alătură la clape, ca muzician invitat, Moran.
Înainte de a începe lucrul la un alt produs, Ozzy reformează formula de aur BLACK SABBATH, care susţine două concerte (unul la Londra, iar celălalt la Philadelphia), ambele în iulie 1985, sub egida Live Aid.
În februarie 1986 iese pe piaţă The Ultimate Sin (locul 9 în Anglia, 6 în America şi 31 în Germaia). Conceput mai mult pentru piaţa americană, albumul se dovedeşte un produs simplu şi la obiect. Piesa care a dat primul impuls discului a fost Shot In The Dark, cu o clasare pe locul 19 în topul britanic.

În decembrie 1986, Ozzy are probleme serioase cu autorităţile americane, în urma sinuciderii tînărului John McCollum. Acuzaţi, atît el, cît şi casa de discuri CBSS, de incitare la sinucidere (se pare că John ascultase piesa Suicide Solution, inclusă pe albumul de debut al lui Ozzy, înainte de a săvîrşi acel act radical), sînt în cele din urmă achitaţi, dar după ani şi ani petrecuţi prin tribunale.
În 1987, Jake E. Lee se desparte de grup, Ozzy joacă rolul unui preot în filmul horror cu temă metal Trick Or Treat, iar în aprilie apare albumul Tribute (locul 6 în America şi 10 în Anglia), care conţine material live înregistrat în 1981 în formula Ozzy, Rhoades, Sarzo şi Aldridge.
În vara aceluiaşi an, efectuează un turneu de 16 săptămîni care-i cam poartă ghinion, pentru că ajunge de cîteva ori la închisoare. Aşa că nu întîmplător fiecare show al său se încheie cu piesa Jailhouse Rock.
Pentru albumul din 1988, No Rest For The Wicked, Ozzy îl prezintă pe tînărul chitarist Zakk Wylde, care, deşi avea doar 21 de ani, ajunsese aproape la nivelul lui Randy Rhoades. Albumul urcă pînă pe locul 23 în Anglia şi pe 13 în America, dar presa nu se arată prea încîntată de el. Fanii au însă altă părere, compoziţii precum Crazy Babies, Tattoed Dancer şi Demon Alcohol ajungînd pe buzele tuturor şi devenind în scurt timp piese de referinţă pentru apariţiile live.

După două turnee americane, desfăşurate în toamna aceluiaşi an, Ozzy face o pauză pentru a se dedica soţiei lui şi celor trei copii. Nu pentru mult timp însă, pentru că începînd cu luna decembrie pleacă într-un alt turneu american, avîndu-i alături de el pe Wylde, Castillo şi, atenţie, basistul Geezer Butler, fostul său coleg de la BLACK SABBATH.
Împreună cu Lita Ford, înregistrează piesa Close My Eyes Forever, care apare în iunie 1989 pe albumul Lita. Acceptată mai mult în joacă, această colaborare a avut un rezultat uimitor.

În august, Ozzy participă la festivalul păcii de la Moscova, alături de BON JOVI, SCORPIONS, MOTLEY CRUE şi alte cîteva titulaturi celebre.
Următorul său produs, Just Say Ozzy, tras în noiembrie ‘89 la Brixton Academy Theater, apare sub formă de miniLP în 1990.
Din cauza unor neînţelegeri de ordin muzical, Geezer Butler pleacă din trupă, în locul său venind Mike Inez. În octombrie 1989, Ozzy şi casa lui discuri CBS are din nou probleme cu justiţia. Două familii americane le intentează proces deoarece copii lor, Michael Waller şi Harold Hamilton, se împuşcaseră în cap, în mai 1986, în urma audiţiei albumelor OZZY OSBOURNE, spuneau ei. Waller a murit pe loc, iar Hamilton a supravieţuit pînă în 1988. După un an, justiţia americană îi declară din nou nevinovaţi. Cu ocazia lui Foundation Forum, desfăşurat la Los Angeles, Ozzy Osbourne declară cu toată convingerea: „dacă muzica mea i-ar determina pe oameni să se împuşte, n-aş mai avea nici un fan”.
Întărită cu John Sinclair la clape, trupa lui Ozzy înregistrează albumul No More Tears, apărut în septembrie ‘91, care înseamnă o oarecare schimbare de direcţie muzicală, spre un sound mai soft şi o structură mai aşezată. Seria de piese grele formată din No More Tears, Mama I’m Coming Home şi I Don’t Want To Change The World, intens difuzate de către posturile de radio din întreaga lume, îi aduc lui Ozzy un premiu Grammy.
La mijlocul anului 1992, Osbourne îşi propune să efectueze ultimul său turneu din carieră, la sfîrşitul său urcînd pe scenă, la Hollywood, alături de fostul său grup, BLACK SABBATH.

Dublul album Live & Loud, lansat în 1993 şi anunţat a fi ultimul produs live, conţine piese înregistrate în turneele din 1991 şi 1992. Ca urmare Zakk Wylde pleacă şi formează PRIDE & GLORY, iar liderul face o pauză de doi ani.
Pentru Ozzmosis, Ozzy apelează la mai mulţi muzicieni, acest produs fiind considerat chiar unul solo şi nu unul realizat de către un grup stabil. Pe el pot fi auziţi Steve Vai, Zakk Wylde, Geezer Butler, Deen Castronovo, Rick Wakeman şi mulţi alţii.
Pentru turneul Retirment Sucks, Ozzy apelează la Geezer Butler, la Joe Holmes, chitaristul lui Dave Lee Roth, şi la Randy Castillo. Turneul american prezintă publicului doi noi muzicieni: basistul Rob Trujillo (ex-SUICIDAL TENDENCIES) şi fostul baterist al trupei FAITH NO MORE, Mike Bordin.
La sfîrşitul lui 1997 BLACK SABBATH se reformează din nou, cu Ozzy la voce, în urma a două concerte susţinute la Birmingham, pe 4 şi 5 decembrie, se înregistrează dublul CD Reunion. Materialul apare la începutul lui 1998, iar de atunci Ozzy rămîne în contact cu BLACK SABBATH pentru realizarea unui mult aşteptat album de studio, primul după mai bine de 20 de ani.
Ei bine, înainte de aceasta, Ozzy îşi delectează fanii cu un nou album solo. La finele anului 2001 apare Down To Earth, material ce arată un Ozzy modern, cu multe influenţe din rockul actual, deşi considerat de mulţi neconcludent. Piaţa americană îl acceptă totuşi imediat, la scurtă vreme după apariţie fiind placat cu aur.
După acest pas, toată lumea aştepta noul album BLACK SABBATH, bănuit a cuprinde piese de tipul celor din perioada de aur. Fără influenţe moderne şi fără soundul adoptat deseori în ultimii ani de către Ozzy.

Pierre-Auguste Renoir

S-a născut la 25 februarie 1841 în Limoges. Tatăl său a fost croitor. Copilăria şi-a petrecut-o în Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. La 13 ani lucrează deja ca pictor de porţelanuri, mai târziu pictează evantaie şi jaluzele, reuşind să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre, unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în şcoala pictorului Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La şcoala de pictură a lui Gleyre cunoaşte şi se împrieteneşte cu Claude Monet, Fréderik Bazille şi Alfred Sisley care studiau şi ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp de "Salonul Oficial", celebra expoziţie anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecţie minuţioasă.

Renoir reuşeşte să expună în 1865, dar în anul următor este respins, împreună cu Manet şi Cézanne. Lucrul se repetă şi în 1867. Renoir se mută, împreună cu Monet, în casa lui Bazille din strada Visconti. Bazille dispune de mijloace financiare graţie averii tatălui său, cei trei prieteni lucrează împreună toată ziua, iar serile şi le petrec la cafeneaua Guerbois, loc de întâlnire a avangardei artistice.
În 1869 Renoir petrece mult timp la Bougival, împreună cu Monet. În 1867 şi 1970 expune din nou la Salon. Moartea prietenului său, Bazille, căzut pe front în 1870 în Războiul franco-prusac îl afectează profund. După sfârşitul războiului, îl vizitează des pe Monet, care locuia atunci la Argenteuil, în apropiere de Paris. Vin aici şi Sisley, Pissarro şi Manet, pentru a picta împreună.
Cei patru fondează asociaţia Société d'artists, care organizează în 1874 prima expoziţie a impresioniştilor. Câţiva colecţionari încep să se intereseze de pictura impresionistă şi unele pesoane influente îi comandă portrete. La sfârşitul anului 1879 pleacă în Italia, unde descoperă pe marii maeştrii ai Renaşterii. Renoir începe săşi formeze propriul său stil. Personajele scoase în evidenţă cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porţelanul trimit la arta lui Ingres (période "ingresque").


Pânza "Les grandes baigneuses", pictată în 1884 şi expusă în 1887, aparţine acestei epoci. În 1889 se mută la Chateau des Brouillards, în Montmartre şi, în 1890, se căsătoreşte cu cu Aline Charigot. Directorul "Academiei de Arte Frumoase" îi achiziţionează tabloul "Jeunes filles au piano" (1892), care ajunge încă în timpul vieţii artistului într-un muzeu. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir devin mai blânde şi artistul se îndreaptă către un stil mai armonios şi mai fin (période "nacrée").


Fată la baie




Artistul este chinuit de o paralizie parţială şi de reumatism. Medicii îi recomandă o climă mai blândă, motiv pentru care în 1907 îşi cumpără o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. În 1919 este distins cu Ordinul Legiunii de Onoare. Ultimii ani ai vieţii sunt marcaţi de moartea rudelor apropiate, de război şi de boală. Renoir continuă însă să picteze. Lucrează şezând, cu penelul fixat de mâna dreaptă, dar regretă că nu mai poate picta tablouri mari. "Cred că n-a trecut nici o zi în viaţa mea în care să nu fi pictat" - mărturiseşte artistul cu puţin înainte de a muri. Se stinge din viaţă la 2 decembrie 1919.



Două surori (pe terasă)


















Lecţia de pian



















Portretul lui Frederic Bazille




















Acrobaţi la Circul Fernando



















Lise sub umbrelă

George Harrison

Deşi John Lennon şi Paul McCartney erau principalii compozitori ai formaţiei, George Harrison cânta şi compunea cel puţin o piesă sau două pentru fiecare album. Imaginea sa publică a fost cel mai bine reprezentată de primul cântec pe care l-a scris pentru Beatles, intitulat "Don't bother me". A preferat întotdeauna să fie muzician mai degrabă decât vedetă. Poate că tocmai firea lui liniştită, retrasă, l-a atras către misticismul religios şi către spiritualitatea hindusă.


George Harrison s-a născut la 24 februarie 1943 la Liverpool. A urmat cursurile Şcolii Penny Lane iar la mijlocul anilor '50, în timp ce era student la Institutul din Liverpool, l-a cunoscut pe Paul McCartney. În 1958, s-a alăturat formaţiei "The Quarrymen", fondată cu un an în urmă de prietenul său de liceu, John Lennon. În 1961 trupa "The Quarrymen" îşi schimbă numele în "The Beatles". În vara lui 1966, a avut loc prima întâlnire cu Ravi Shankar, devenit ulterior un model pentru George Harrison, care a început să ia lecţii de sitar (muzică hindusă). Artistul are meritul deosebit de a fi primul muzician care a introdus elemente de muzică hindusă în muzica occidentală, semnând, pe când era încă membru al formaţiei, coloana sonoră a filmului "Wonderwall Music", prima piesă solo a artistului (1968).

După destrămarea trupei "The Beatles", în 1970, a continuat să cânte, cu unele întreruperi, pe cont propriu. "Living in the Material World" (1971), "Dark Horse" (1974), "Somewhere in England" (1979) şi "When we were fab" (1980) sunt doar câteva titluri de album care au făcut înconjurul lumii şi i-au adus foarte mulţi fani.




Se căsătoreşte în anul 1978 cu Olivia şi din relaţia lor rezultă un băiat, pe nume Dhani. În 1992 a colaborat cu Eric Clapton, lansând "Live in Japan". În 1999, a reuşit să scape cu viaţă după ce un necunoscut a intrat în casa sa din Henley, Oxforshire, şi l-a înjunghiat de mai multe ori. Pe 30 decembrie 1999, Michael Abram a pătruns în casa artistului din Henley-onThames şi l-a înjughiat de mai multe ori, reuşind să-i fisureze un plămân. George Harrison şi soţia lui - Olivia - s-au luptat cu atacatorul şi l-au reţinut până a venit poliţia. Atacatorul în vârstă de 35 de ani credea că este posedat de fostul Beatles şi că a fost trimis de Dumnezeu să-l omoare pe Harrison. Bărbatul a fost achitat mai târziu pe motiv că era nebun. În 2000, a început să lucreze la albumul "All Things Must Pass", pe care îl lansează în 2001.

Acesta avea să fie ultimul material pentru George Harisson care moare de cancer, la 29 noiembrie 2001, în casa unui prieten. În 2004 George Harrison a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame ca artist solo.