Leopoldina Bălănuţă, actriţa devenirii

Şi a fost Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2009. Şi, preocupat febril de prezent, a uitat să-şi aducă aminte de cele ale trecutului. Şi înainte a fost, fireşte, ediţia 2008. Care nu şi-a amintit, nici ea, că de zece ani, din 1998, pe scândura teatrelor noastre nu mai calcă Leopoldina Bălănuţă. Cine ştie, poate pentru unii chiar nu e timp de comemorări a celor din lumea umbrelor…
La mijlocul lui octombrie 1998 se stingea Poldi, smerita slujitoare a scenei, cum şi-a dorit să fie şi a fost, actriţa tăcerilor din versuri şi omul care a vrut să schimbe lumea. Se întâmpla într-o toamnă târzie, când lumea îşi vedea de ale ei, iar Poldi nu contenea să spună ce frumos e să trăieşti. Ovidiu Iuliu Moldovan mărturisea: “Era o toamnă târzie, o toamnă bolnavă, frumoasă, cu seri ce se prelingeau dincolo de miezul nopţii, acolo la Vama Veche. A fost ultima oară când Poldi a văzut marea. Stătea întinsă pe nisipul fin ca un val de mătase. Soarele era blând, mângâietor şi, din când în când, Poldi se arunca în mare, înota sau privea cerul şi apoi îşi aşternea gândurile pe fâşia aceea de nisip, vorbindu-mi despre bucuria de a trăi. Este o întâmplare ce mă leagă de ea în arcul ultimei dorinţe înainte de moarte: să vadă marea. Un presentiment? M-am grăbit, ca prieten, să-i împlinesc această dorinţă.”
Se întâmpla după ani de gânduri şi poezii recitate, de roluri jucate mereu altfel, la teatru sau în faţa camerei de luat vederi. Se întâmpla după ce descoperise libertatea şi credinţa, într-o epocă legată în lanţuri, după ce emoţionase şi înfricoşase, prin glasul şi tăcerile ei, atât poporul care nu se dezlipeşte de televizor, cât şi pe cel care merge la teatru. Se întâmpla la câteva decenii după ce tânăra fiică de preot, născută într-un burg din Vrancea, absolvise IATC-ul, în 1957, la clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu, şi debutase la Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Iar rolul cu care şi-a încheiat lucrarea (căci pentru ea arta era o formă de religiozitate, după cum a mărturisit adesea) a fost cel din “O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Naţional, montat de acelaşi regizor…
Arta, “o ştafetă a Dumnezeirii”



Leopoldina Bălănuţă a făcut film şi teatru dorind să-şi locuiască personajele, ci să se lase locuită de ele, care vin şi pleacă şi nu sunt niciodată, prin natural lor, la fel. Într-unul dintre imterviurile realizate de Viorica Ghiţă-Teodorescu (strânse în volumul “Lepoldina Bălănuţă - şoapte şi lacrimi”), actriţa explica: “Acesta a fost supremul vis al vieţii mele în artă: să nu-mi plimb propria personalitate în personajele ce mi-au fost încredinţate, ci, printr-un efort supreme de imaginaţie, să fac posibil un chip cât mai apropiat personalităţii personajului. Truda să fie mai grea în a găsi ceea ce le deosebeşte de mine, şi nu ceea ce le apropie Idealul ar fi ca întruchiparea personajului să nu fie niciodată gata. Nu-mi place să spun niciodată: Asta e! Totul aş vrea să rămână în acel spaţiu al spiritului în care mai e posibilă mişcarea, devenirea.” Mai ales cei care au ascultat-o recitând, în vreun oraş sau în înregistrări, dacă nu pe viu, ştiu despre ce e vorba. Cine a văzut-o jucând în piese de Caragiale, Ibsen, Ostrovski, Cocteau, Băieşu, în “Trilogia antică” sau “Livada de vişini” semnate de Andrei Şerban, în “Antigona”, “Raţa sălbatică”, Unchiul Vanea” sau “Doi pe un balansoar”, precum şi cei care şi-o amintesc din multele filme în care a jucat ştiu că e vorba despre un arta de a fi actor mai ales dincolo de cuvinte, despre unicitatea care trece dincolo. Unicitate pe care ea însăşi o descria astfel: “Unicitatea e deplinul har pentru că are forţa de a trece şi dincolo, în lumea umbrelor. O personalitate unică are privilegiul de a nu fi multiplicată. Doar Dumnezeu, unicul, în marea lui generozitate, s-a gândit să trimită părticele din el printre noi, numindu-le Bach, Mozart, Beethoven, Shakespeare, Homer, Dante, Eminescu şi Nichita. Dar mereu şi mereu, aceste părticele ale lui Dumnezeu sunt numai artişti. Şi doar prin ei vom fi reperaţi de oaspeţii cosmici. Întotdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.”
Actriţa care a vrut să lase lumea altfel
A fost o actriţă iubită. De pretenţioşi şi de intelectualii sau neintelectualii de provincie, lume pe care o îndrăgea şi pe care a cutreierat-o mai ales cu spectcolele de poezie, visând s-o schimbe, adică să-i pună în faţă frumuseţea şi adevărul care o va elibera. “M-am îndemnat să mă alătur prin ceea ce fac eu acelei categorii umane care doreşte din tot sufletul să nu lase lumea în starea în care a găsit-o”, povestea într-un interviu din volumul amintit. “Pentru că generaţia mea a găsit o lume jalnică. A găsit o lume bântuită de nebuni care s-au substituit lui Dumnezeu şi au transformat pământul ăsta hărăzit să fie rai pentru noi toţi, au transformat pământul ăsta în iad. Eu stau şi mă gândesc cu oroare că de când m-am născut n-a fost o clipă de pace pe pământ. (…) Ce mă cutremură este că aceşti nebuni, care ne-au decis nouă viaţa şi destinul, au forţa viruşilor, molipsesc mulţimile de ură şi de vrajbă, parcă îşi varsă peste lume, peste cei din jur, propriile dezechilibre, propriile tumori, propriile miasme scârboase. Mă gândeam câte dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, parcă în ultimele zile ale existenţei lui: dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ ar muri de infarct. Şi tot el spunea: Doamne, am obosit aşteptându-te!”



“Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu”
A jucat patetic şi pe scenă, şi în afara ei. Şi-a asumat patetismul, unul nobil, de a fi un poem cu mesaj, un poem incomod pentru spiritele leneşe şi îngăduitoare cu sine, de a fi, cum a caracterizat-o Emil Botta, “o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie”.
Azi figura ei are o singularitate care aproape că o izolează şi o marginalizează. O trimite în galaxii care, perene şi intangibile fiind, te inhibă pentru că te fac să te simţi mic, dar şi să te ruşinezi pentru că şi tu, care nu eşti Poldi, ai simţit aşa câteodată, ai gândit aşa şi ai reacţionat aşa. Şi nu viaţa n-a fost un rol pentru ea, ci viceversa. Şi continuă să fie. Nenumărate ca rolurile, neîncheiate ca ele, vieţile actriţei merg mai departe. Iar lumea îşi vede de ale ei, nesinchidindu-se cu adevărat mai mult de o clipă de întrebarea retorică a actriţei “Ochiul unui artist este o părticică din ochiul lui Dumnezeu. Cum se poate să dai cu parul în el?” Şi nedându-şi seama că ar trebui să se întrebe, mai puţin retoric, “Cum poţi să dai cu uitarea în el?”

(articol scris de Dana Ionescu şi postat în revista Yorick)