Elena Teodorini

Ultima divă a secolului al XIX-lea şi prima divă a României, s-a născut pe 25 martie 1857, la Craiova. Era nepoata actorilor Ion Vlădicescu & Raluca Stavrescu si verişoara primara cu Aristizza Romanescu. A început studiul muzicii şi al pianului la vârsta de şase ani. La 14 ani, a plecat în Italia, fiind admisă la Conservatorul de la Milano, la clasele de canto şi de pian. Peste trei ani a debutat ca solistă într-un oraş de provincie, urmând să triumfe, peste alţi trei ani, ca soprană dramatică la Scala din Milano. Elena Teodorini este poate cea mai tânără soprană care a cântat vreodată pe celebra scenă Scala din Milano, avea doar 20 de ani.
Dicţionarul de operă al lui Harold Rosenthal şi John Warack - versiunea franceză aparută la Editura Fayard în 1986 spune despre Elena Teodorini: „Este ultima cântăreaţă a secolului XIX care, înzestrată cu o voce autentică de mezzosoprană, a cântat cu aceleaşi şanse de reuşită şi în roluri a căror ţesătură corespundea registraţiei de falcone sau de soprană, efect caracteristic pentru înţelesul termenului de soprano sfogato“.
The New Grove Dictionary of Music afirmă despre Elena Teodorini că a avut o voce inconfundabilă, egal de valoroasă în rolurile de mezzosoprană, cât şi de soprană dramatică ori lirică.

Din 1881 s-a orientat în special spre repertoriul de soprană. A fost prima artistă din Romania care a cântat la Scala din Milano, fiind aplaudată, neîntrerupt, timp de 15 minute. A cântat în Romania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, la Viena, peste ocean şi în America Latină. Pe parcursul vieţii drumurile ei s-au intersectat cu ale unui număr foarte mare de personalităţi: Giuseppe Verdi, Jules Massenet, Arrigo Boito, Amilcare Ponchielli, Enrico Caruso, Giuseppe De Luca, Mattia Battistini, Franco Faccio, Sarah Bernardt, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, George Stephanescu, Carl Teodor Wagner, Aron Bobescu etc.
Elena Teodorini a strălucit la Scala din Milano la vârsta la care alţii abia îşi fac ucenicia, fiind prima artistă din România al cărei nume a fost încrustat pentru vecie pe placa de marmură a templului liric italian. A fost adulată în Romania, în Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, la Viena, peste ocean, în America Latină - paradisul onorariilor fabuloase. Pasionată de scena lirică şi de cea dramatică, Elena Teodorini a refăcut, pe cheltuiala sa, teatrul craiovean întemeiat de tatăl ei.

Ion Irimescu

S-a născut la 27 februarie 1903, în comuna Preoteşti din judeţul Suceava. După absolvirea şcolii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din acelaşi oraş (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile. Între 1924 şi 1928 este student al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han. În timpul studenţiei, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Oprişeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziţia de Pictură şi Sculptură din Bucureşti. În 1930, obţinând o bursă de studii a şcolii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris şi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influenţat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expoziţiile organizate, atât în ţară cât şi în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcţionează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.
În 1956 participă la Bienala din Veneţia, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziţia de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varşovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.
În 1975 donează muzeului oraşului Fălticeni un mare număr de sculpturi şi desene, cu care se infiinţează Colecţia "Ion Irimescu". Este ales în 1978 preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, unde activează până în 1989.
Menţiunea de onoare a Societăţii Artiştilor Francezi (1932), Premiul Fundaţiei Elena şi Anastase Simu (1935), Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii şi Artelor (1942), Maestru emerit al artei (1954), Premiul de Stat clasa I (1955), Artist al poporului (1964), preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Române (1992), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2001), Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română (2001).



La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătoreşte cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viaţă la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.
La sfârşitul vieţii, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăposteşte jumătate din operele sale şi pe care Irimescu le-a donat oraşului (aproximativ 300 sculpturi şi 1000 desene), dând naştere astfel celei mai mari colecţii permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante şi Shakespeare.
La 28 octombrie 2005 marele sculptor moare şi este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprişeni.

Pianistul Dan Mizrahy s-a stins din viaţă!

Dan Mizrahy, unul dintre cei mai importanţi pianişti şi compozitori din România, a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani. De numele lui Dan Mizrahy se leagă promovarea muzicii lui George Gershwin în România anilor '50. Artistul a studiat pianul încă de la vârsta de patru ani, iar la nouă ani a intrat, cu dispensă de vârstă, la Academia de Muzică din Bucureşti. În 1941, a fost însă exmatriculat din motive rasiale şi a plecat la Ierusalim, unde a fost admis la Academia de Muzică. La absolvirea studiilor în Israel s-a repatriat în România, a urmat Academia din Bucureşti şi a absolvit în 1948. Din 1945, Mizrahy şi-a început cariera solistică, iar din 1949 pe cea de profesor de pian. Între 1951 şi 1953 a fost arestat pentru ceea ce comuniştii numeau atunci reeducare, iar un an mai târziu şi-a reluat activitatea concertistică, sub bagheta lui Sergiu Comissiona.

(articol preluat din ziarul "Atitudinea")

Pe pagina de web a editurii LiterNet, găsiţi articol interesant despre marele muzician, semnat de Oltea Şerban Pârâu.

(http://atelier.liternet.ro/articol/180/Dan-Mizrahy/Gershwin.html)

Dumnezeu să-l odihnească!

Arrigo Boito

Enrico Giuseppe Giovanni Boito s-a născut în 24 februarie 1842 la Padova. A contribuit la refacerea şi la scrierea unor librete pentru operele lui Giuseppe Verdi („Simon Boccanegra”, „Otello”, „Falstaff”).



Înflăcărat de ideile şi muzica lui Richard Wagner, Boito traduce în italiană operele acestuia: „Rienzi” şi „Tristan şi Isolda”.
În istoria literaturii şi muzicii italiene, Arrigo Boito este un nume cunoscut, iar opera lui, "Mefistofele", este considerată o creaţie importantă.



De asemeni, "Nerone" este una dintre operele reprezentative din creaţia lui Arrigo Boito.



S-a stins din viaţă în 10 iunie 1918 la Milano.

Richard Oschanitzky

Richard Waldemar Oschanitzky ar fi împlinit astăzi 70 de ani!

S-a născut la Timişoara în 24 februarie 1939. Între anii 1955 şi 1959 fost studentul clasei de compoziţie condusă de Mihail Jora la Conservatorul din Bucureşti. S-a afirmat începând din 1959 în domeniul jazz-ului, impresionând muzicienii şi publicul prin talentul, ingeniozitatea improvizaţiilor şi tehnica pianistică desavârşită.
Sute de aranjamente şi orchestraţii pentru casa de discuri "Electrecord", Radioteleviziune, pentru spectacole de teatru, muzică originală compusă pentru filme de animaţie şi filme artistice (multe reintrate de câţiva ani în circuitul difuzării la posturi TV româneşti), sute de recitaluri şi concerte de jazz în România, Germania, etc., piese de jazz în stiluri diferite (de la bop, cool, la free-jazz) reprezintă o activitate uimitor de diversă, densă şi valoroasă, concentrată pe durata a numai doua decenii (1959~1979). Suma creativitaţii lui Richard Oschanitzky poate fi descoperită în muzica de film si în opus-urile de jazz cameral si jazz simfonic.
A fost considerat unul dintre cei mai valoroşi compozitori români de muzică de film. A început ca autor de partituri pentru producţiile documentare şi de animaţie realizate la „Sahia Film” şi la „Animafilm”. În 1966 a păşit în universul filmului artistic, odată cu Ştefan Iordache şi Margareta Pâslaru, protagoniştii unui „Film cu o fată fermecătoare”.



A colaborat cu regizori de renume: Malvina Urşianu, Şerban Creangă, Sergiu Nicolaescu. A scris partitura pentru muzicalul „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, pentru „Comedia Gamelor” de Andrei Brădeanu – ambele premiate la concursuri internaţionale.
Anii petrecuţi ca interpret, aranjor, orchestrator şi compozitor în genurile menţionate au favorizat apariţia capodoperei sale: "Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi bigband" din 1971.



Este una dintre puţinele reuşite la nivel mondial în genul de fuziune jazz simfonic. Valoarea creaţiilor lui Richard Oschanitzky este una de nivel mondial.
"Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună, sau proastă - şi atât" (Richard Oschanitzky)
În aceste câteva cuvinte a fost exprimată o concepţie clară, lipsită de prejudecăţi, ce-şi păstrează netulburată modernitatea. Cuvintele acestea simple, precise, au fost rostite de Richard Oschanitzky, unul dintre puţinii muzicieni din lume care au cultivat în egala măsură genuri diverse, aparent antagoniste; simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul aşa-zis “uşor”, jazz.

A colaborat cu marile interprete de muzică uşoară şi de jazz din acea vreme:
Aura Urziceanu,



Ileana Popovici,



În onoarea sa, singura facultate de jazz şi pop din România, din cadrul Universităţii Tibiscus din Timişoara, poartă numele "Richard Oschanitzky".
Începând cu 1999, are loc anual la Iaşi un festival internaţional de jazz care, de asemeni, îi poartă numele.

Nina Simone

Nina Simone - rebelă şi revoltată

de Oltea Şerban-Pârâu

S-a născut sub numele Eunice Waymon la Tryon (Carolina de Nord), un mic orăşel turistic din sudul Statelor Unite, în familia cu 8 copii a cuplului de pastori metodişti John şi Mary-Kate Waymon, la 21 februarie 1933. A început să cânte la pian de mică şi spera să se îndrepte către o carieră de concertistă de muzică clasică. La şase ani şi jumătate, Eunice a luat primele lecţii de pian de la domnişoara Massinovitch, "miss Mazy", care o învaţă să cânte Bach şi Beethoven, ajutând-o în paralel să adune bani pentru a se pregăti pentru concursul de admitere la Curtis Institute of Music din Philadelphia. Este respinsă, pentru că era negresă, susţine ea. America anilor '50 ar fi putut accepta oare ideea unei pianiste concertiste afro-americane ? Greu de spus. Ceea ce este sigur este că Eunice, care va studia mai târziu la Julliard School din New York, se va afunda din acel moment în destinul devenit obligatoriu pentru muzicienii afro-americani: club plin de fum, jazz, blues. Din admiraţie faţă de Simone Signoret, îi adoptă prenumele. În scurt timp, Nina Simone entuziasmează publicul cu versiunile ei la "I Love You Porgy" de Gershwin, apoi la "My Baby Just Cares For Me", "I Put A Spell On You" sau "Don't Let Me Be Misunderstood", care va fi reluat de Animals.




Militantă pentru drepturile negrilor

În anii '60, Nina Simone este o militantă activă a Mişcării pentru drepturile civice. Poate fi văzută în permanenţă alături de Martin Luther King, dar şi lângă Stockely Carmichael sau Malcolm X. Ea compune "Young, Gifted And Black", care va deveni un veritabil imn al militanţilor negri, apoi "Mississippi Goddam" (pentru cei patru copii morţi într-un atentat rasist din Alabama, în 1963). Visul de egalitate rasială ia sfârşit o dată cu asasinarea lui Martin Luther King. Un soţ escroc o părăseşte. Pleacă din Statele Unite în Liberia, unde era stabilită prietena ei sud-africană Miriam Makeba. Acolo va rămâne timp de patru ani, după care va petrece cel mai mult timp în Franţa.
Furtunoasă, dezordonată, uneori disperată, Nina Simone revine în anii '80 cu o bulversantă interpretare a cântecului "Ne me quitte pas" al lui Jacques Brel. Aşezată la pian, cu un aer sumbru sau, dimpotrivă, veselă, Nina Simone emoţiona întodeauna. Vocea ei gravă şi puternică a sedus de la început publicul internaţional. Refuzând compromisul, ea şi-a condus viaţa de femeie afro-americană cu hotărâre, chiar dacă din această cauză a trebuit să treacă prin diferite probe. Va pierde mult: bani, amanţi, chiar demnitatea. În Africa, "patria ei ancestrală", Nina Simone s-a angajat în lupta împotriva inegalităţilor şi intoleranţei. Şi-ar fi dorit să moară pe continentul strămoşilor ei.




Ca numeroase figuri ale muzicii negre din generaţia ei, muzicieni de blues sau pionieri ai rockului precum Chuck Berry, Nina Simone a fost la începutul carierei victima unor manageri lipsiţi de scrupule. În tinereţe a semnat contracte nefavorabile, care o vor conduce către regrete (din păcate, tadive). Astfel, în 1987, atunci când cântecul ei "My Baby Just Cares For Me" a cunoscut o a doua carieră în cadrul unei campanii publicitare Chanel, ea nu va beneficia practic de nici un venit suplimentar, pentru că cedase drepturile de autor anterior acelui moment pentru o sumă forfetară. Ca şi Ray Charles - al cărui echivalent feminin poate fi considerată - Nina Simone s-a bucurat întotdeauna de o mare popularitate în Europa.

Principalele cântece interpretate de Nina Simone de-a lungul carierei au fost "I Love You Porgy" (1959), "My Baby Just Cares For me" (1960, a doua carieră în 1987), "I Put A Spell On You" (1962), "Don't Let Me Be Misunderstood" (1964), "Mississipi Goddam" (1966), "To Be Young, Gifted And Black" (1969), "Why The King Of Love Is Dead" (1968, inspirat de asasinarea lui Martin Luther King), "Ain't Got No - I Got Life" (1969, extras din comedia muzicală Hair), "To Love Somebody" (1969), "Here Comes The Sun" (1970), "Baltimore" (1978).


Prin capriciile, extravaganţele şi talentul ei, Nina Simone încarna "diva de jazz prin excelenţă, un amestec de exigenţă şi revoltă cu caracter fantast, uneori violent". În 1995, un tribunal francez o condamna la opt luni de închisoare pentru că rănise cu un pistol un adolescent care se juca în preajma proprietăţii ei de la Bouc-Bel-Air, făcând prea mult zgomot, după gustul ei. În 1987, la relansarea publicitară a cîntecului "My Baby Just Cares For Me", ea a refuzat să cânte piesa pe scenă, spre dezamăgirea publicului epocii, care nu înţelegea de ce ea nu accepta să cânte o temă care se bucura de o a doua tinereţe în circuitul radiofonic.

În momentul morţii, Nina Simone lucra la un proiect muzical. Ultimul ei album, Single Woman apăruse în 1994 la Warner. Cântăreaţa, care nu s-a oprit niciodată din cariera concertistică, urma să susţină spectacole în acest an în Australia, Japonia şi Statele Unite.

(acest articol a fost preluat de la http://atelier.liternet.ro/articol/334/Oltea-Serban-Parau/Nina-Simone-rebela-si-revoltata.html)

Margot Fonteyn

S-a născut sub numele Margaret sau Peggy Hookham la Reigate,Surrey, ca fiică a unui inginer englez şi soţiei acestuia, Hilda. Aceasta din urmă era copilul nelegitim al industriaşului brazilian Antonio Gonçalves Fontes şi al unei tinere dintr-o familie irlandeză protestantă, Evelyn Maud Acheson.
Devreme în cariera ei de balerină, Margaret a abandonat numele ce i se părea fără strălucire Hookham în favoarea celui, mai exotic, al bunicului Fontes, ulterior schimbându-l în Fonteyn (aşa cum a procedat şi fratele ei, fotograful Felix Fonteyn). Şi prenumele şi l-a preschimbat în Margot.
Familia a peregrinat multă vreme dupa necesităţi impuse de munca tatălui. Conştientă de talentul fetiţei, mama ei a înscris-o pe Margaret (la început şi pe fratele ei, Felix) la lecţii de balet, încă de la vârsta de patru - cinci ani. Mai întâi la o şcoală din localitatea natală, apoi în timpul sejurului lor la Baling, în Malaya, vreme de 3 ani la şcoala de balet a lui Grace Bosustow [1]. [2] O întrerupere silită de transferul activităţii tatălui (inginer al unei companii de tutun) la Louisville,Kentucky în SUA a fost prilejul unor lecţii de step dance, nemulţumitoare din punctul de vedere al elevei şi a părinţilor. Mutarea familiei în China (pe rând la Tianjin, Hong Kong şi Shanghai) a permis revenirea lui Margaret la studiul temeinic al baletului, vreme de alţi doi ani, la studioul din Shanghai al lui George Goncharov. Într-o vacanţă la Londra în această perioadă a mai fost şi eleva lui Nikolai Legat şi a asistat la câteva spectacole de balet la Old Vic având drept solişti pe Alicia Markova, Anton Dolin şi Lopokova, care au lăsat asupra ei o impresie extraordinară. Întoarsă cu ai săi, la 14 ani, la Londra, a continuat să se perfecţioneze sub supravegherea Verei Volkova şi a prinţesei Serafina Astafieva. După lecţii urmate la Paris cu altecâteva din marile maestre ale baletului clasic din vremea aceea - Olga Prebrajenskaia şi Mathilde Ksessinskaya, amândouă eleve ale lui Marius Petipa, Margot Fonteyn s-a alăturat şcolii Baletului Regal, pe atunci denumit Teatrul Wells al lui Sadler (Vic-Wells) de sub conducerea lui Ninette de Valois. În anul 1934 a debutat în baletul „Spărgătorul de nuci” în rolul unuia din cei 32 de Fulgi de zăpadă. În continuare s-a perfecţionat în cadrul companiei, cu Ninette de Valois, Tamara Karsavina,ş.a., şi urmărind de aproape munca vedetei ansamblului, Alicia Markova.

A dansat alături de principalii solişti masculini ai Baletului regal englez, inclusiv Robert Helpman, cu care a format în anii 1940 un cuplu de succes, cu Michael Somes cu care a dansat în deceniul următor,şi cu David Blair. Iar în 1962, la vârsta de 42 ani, când cântărea deja perspectiva retragerii, a început prodigioasa ei colaborare cu tânărul transfug de 23 ani de la Baletul Kirov din Leningrad, Rudolf Nureiev, aceasta prin producţia „Giselle” a companiei Baletului Regal (premiera la 21 februarie 1962) „Ea reprezintă pentru mine tinereţea eternă” s-a exprimat despre ea Nureiev. [3] Iar în altă parte: „În finalul Lacului Lebedelor, când ea părăseşte scena în splendidul ei costum alb, aş urma-o până la capătul pământului". Legătura profesională dintre cei doi a continuat până la retragerea ei oficială din activitate, în 1979. În 1963 Sir Frederick Ashton a creat pentru cei doi o adaptare a „Damei cu camelii” a lui Dumas fiul, „Marguerite şi Armand”. De asemenea au apărut împreună in cadrul Baletului regal într-un spectacular „Romeo şi Julieta” (pe muzica lui Prokofiev(1965) în coregrafia lui Kenneth MacMillan, iniţial concepută pentru cuplul Lynn Seymour şi Christopher Gable. De asemenea, într-o versiune cinematografică a spectacolului cu „Lacul lebedelor”(1967) realizat cu Baletul de Stat din Viena, în „Les Sylphides” (pe muzica de Chopin, orchestrată de Glazunov) şi în „Le Corsaire Pas de Deux” (din baletul lui Adolphe Adam. Fonteyn şi Nureiev au rămas prieteni loiali pe tot parcursul anilor, în pofida diferenţelor de vârstă, de mentalitate şi de temperament. În anul 1967 cei doi au fost arestaţi după un spectacol la San Francisco, la o descindere a poliţiei în timpul unei petreceri la Heigh-Ashbury la care fuseseră invitaţi . Şi după ce Margot Fonteyn s-a retras la ferma ei de vite din Panama a continuat să stea de vorbă cu Nureiev la telefon de mai multe ori pe săptămână, deşi nu avea în casă un aparat de telefon la îndemână. Iar când ea s-a îmbolnavit de cancer Nureiev a ajutat-o la plata multora din tratamentele medicale şi a vizitat-o frecvent, în ciuda programului său foarte încărcat şi a propriilor sale probleme medicale (s-a îmbolnăvit el însuşi de SIDA şi a decedat în urma complicaţiilor acestei boli în anul 1993). Într-o emisiune documentară despre Fonteyn Nureiev a afirmat că ei doi au dansat cu "un singur corp şi un singur suflet" şi că Margot a fost tot ce a avut. In lumea extrem de competitivă a baletului, Margot Fonteyn a fost renumită şi pentru înaltul ei profesionalism, şi pentru loialitatea faţă de prietenii ei. Poziţia ei de mare stea a ansamblului Baletului Regal nu a pus nici un fel de obstacole în faţa directoarei Ninette de Valois în a cultiva şi alte talente ca Nadia Nerina, Svetlana Beriosova, Lynn Seymour sau Antoinette Sibley.

Margot Fonteyn a avut în anii 1940 o lunga relaţie intimă dar fără căsătorie, cu compozitorul şi dirijorul Constant Lambert, care a jucat un rol de seamă in cariera ei si in general în activitatea ansamblului Baletului regal. În anul 1955 ea s-a căsătorit cu dr.Roberto Arias, diplomat din Panama, aflat în oficiu la Londra, şi cunoscut ca playboy. În anul 1954 Margot Fonteyn a devenit preşedinta Academiei Regale de Dans, iar în anul 1956 regina Elisabeta a II-a i-a conferit titlul de Dame a Imperiului Britanic. . Din 1959 a devenit free-lancer până spre sfârşitul anilor, după care a interpretat roluri minore ca oaspete - ca de pildă Lady Capulet in „Romeo şi Julieta”. Căsnicia a fost la început destul de problematică din cauza aventurilor extraconjugale ale sotului. Pe deasupra, Margot Fonteyn a fost o dată arestată în urma unui complot antiguvernamental în care a fost implicat dr.Arias. În anul 1965 un rival politic l-a impuşcat pe Roberto Arias şi l-a rănit sever, lăsându-l cvadriplegic pe tot restul vieţii. Pentru a putea face faţă cheltuielilor de îngrijire a soţului ei, Fonteyn a continuat să lucreze până ce a împlinit 60 de ani, in 1979,. deşi suferea de artrită la picior. La celebrarea retragerii ei din activitatea artistică publică i s-a acordat oficial de către Baletul Regal titlul de prima ballerina assoluta. In 1990 Baletul Regal a executat un spectacol de gală special pentru a colecta donaţii în favoarei lui Fonteyn, care ajunsese fără resurse suficiente din cauza cheltuielilor medicale şi de asistenţă pentru soţul ei. La scurt timp după decesul lui, lui Margot Fonteyn i s-a decelat un cancer care s-a dovedit fatal.