Pe lângă succesul avut ca şi compozitor, Anton Şuteu a desfăşurat şi o frumoasă carieră în învăţământ, parcurgând aproape toate treptele didactice: Asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferenţiar (1992-2006) şi profesor (din 2006). În anul 2005, artistul a obţinut titlul de Doctor în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din România. De-a lungul carierei sale universitare, Anton Şuteu a susţinut conferinţe, prelegeri, emisiuni de radio şi televiziune. A publicat articole în Muzica. A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul Internaţional din Olanda (1979), cu Menţiunea specială a juriului "Trandafirul de aur" de la Montreux/Elveţia (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaştilor din România (1991, 1992, 1993, 1995, 1996), cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989) şi cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler (2000).
În articolul "Profesionalism şi diletantism" publicat în revista "Muzica", Bucureşti, nr. 3, III 1985, criticul şi muzicologul Viorel Cosma face o scurtă şi elocventă referire la Anton Şuteu şi la cariera sa, scriind:
"Când încerci să caracterizezi creaţia lui Anton Şuteu, ai senzaţia că porneşti de la şlagărul Deschideţi poarta soarelui (un model al genului de divertisment autohton împins până la limita superioară a muzicii universale din secolul XX), pentru ca apoi să traversezi muzica de scenă şi de film (zăbovind la coloanele sonore ale peliculelor Triunghiul morţii şi Pasărea în spaţiu sau la jocul de scenă al spectacolelor de teatru Steaua fără nume şi Numele trandafirului), spre a descifra vechea pasiune a compozitorului - muzica simfonică -, mărturisită permanent prin legăturile indestructibile între noile forme şi genuri muzicale, sfârşind totuşi prin revenirea la acelaşi refren obsesiv din Poarta soarelui - devenit emblema inconfundabilă a unui compozitor particular. Chiar dacă Anton Şuteu afirma, în singurul său jurnal componistic subiectiv, obsesiv intitulat Deschideţi poarta soarelui (Bucureşti, Arpeggione Publishing House, 2006), cd «în faţa acestor coloane sonore mă simt pe deplin împlinit», deoarece muzica sa de scenă a devenit o componentă activă a spectacolului şi doar una conjunctural - ambientală, totuşi se pare că posteritatea - admirându-i ambiţia şi riscul profesional de a se menţine la «graniţa dintre creaţia majoră şi cea a dezinvolturii exprimării cotidiene» – va admira mai mult «părticelele» genului uşor (Nu-ţi spun adio, Deschideţi poarta soarelui) ce i-au marcat destinul.
«Cazul» Anton Şuteu nu are egal în peisajul artistic românesc din veacul trecut decât poate în cel al lui Ion Vasilescu (care a alunecat de la Cvartetul de coarde, încununat în tinereţe cu un premiu de compoziţie de către George Enescu, care spera să-l convingă pe discipolul Scholei Cantorum să nu părăsească teritoriul clasic, pentru muzica uşoară), în ciuda unui pronunţat palmares, cu două simfonii şi două cvintete, de incontestabila originalitate. Încercând să ilustreze prin sunete Albastrul de Voroneţ prin clepsidra unor ostinaţi de percuţie (Între cer şi pământ), apelând la vocea de soprană şi la cornul englez spre a obţine timbruri speciale (Aspiraţii), refugiindu-se în ritmurile muzicii de jazz pentru a căuta o binemeritată relaxare sufletească, Anton Şuteu a rămas acelaşi artizan riguros, logic în discursurile sonore, stăpân pe tehnică şi care a ştiut să se exprime cât mai firesc, spre a i se deschide mereu «poarta soarelui»”.
Artistul s-a stins din viaţă la 13 septembrie 2010, în urma unui atac cerebral.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu