Felix Mendelssohn Bartholdy

S-a născut la Hamburg, ca fiu al bancherului Abraham (la rândul lui fiu al unui filozof evreu celebru, Moses Mendelssohn) şi al doamnei Lea Salomon, descendentă a familiei Itzig. Abraham s-a decis să renunţe la religia iudaică, astfel că şi-a crescut copiii fără o educaţie religioasă, ulterior (în 1816) botezându-i în confesiunea luterană. (Abraham şi soţia sa s-au botezat abia în 1822). Numele de Bartholdy a fost adăugat la propunerea fratelui doamnei Lea, Jakob, care a cumpărat o proprietate funciară cu acest nume, pe care apoi l-a adoptat ca pe propriul nume de familie. Într-o scrisoare către Felix, Abraham explică această hotărâre ca pe un mijloc de a arăta că există o ruptură definitivă cu tradiţiile tatălui său, Moses: Nu poate să existe un creştin cu numele de Mendelssohn, aşa cum nu poate să existe un evreu cu numele de Confucius. Deşi, pentru a respecta cererea fermă a tatălui său, Felix îşi semna scrisorile Mendelssohn Bartholdy, nu avea nimic împotriva numelui Mendelssohn folosit singur.

În 1812 familia sa s-a mutat la Berlin. Sora sa, Fanny Mendelssohn (mai târziu Fanny Hensel), a devenit o renumită pianistă, şi o compozitore diletantă. La început, Abraham fusese de părere că ea, şi nu fratele ei, avea un simţ muzical mai accentuat.
Adesea, Mendelssohn este considerat cel mai celebru copil-minune, după Wolfgang Amadeus Mozart. La vârsta de şase ani a început să ia lecţii de pian de la mama sa, iar la vârsta de 7 ani a început să ia lecţii de la Marie Bigot, la Paris. Din 1817 a studiat compoziţia cu Carl Friedrich Zelter, la Berlin. Se presupune că prima sa apariţie în public a fost la vârsta de nouă ani, când a participat la un concert de muzică de cameră. Încă de copil s-a dovedit un compozitor prolific, prima sa lucrare, un cvartet pentru pian, scriind-o la vârsta de treisprezece ani. Zelter l-a prezentat pe Felix prietenului său Goethe, care era mult mai în vârstă. Ulterior, Felix a luat lecţii de la compozitorul şi virtuozul Ignaz Moscheles, despre care însă spunea în jurnalul său (publicat în 1873 de soţia sa Charlotte) că a avut prea puţine să-l înveţe. În schimb, de Moscheles l-a legat o prietenie de o viaţă.
Pe când era adolescent, lucrările lui Felix erau interpretate acasă, cu o orchestră privată, pentru asociaţii bogaţilor săi părinţi, ce făceau parte din intelectualitatea din Berlin. Primele 12 simfonii ale lui Felix au fost scrise la vârste cuprinse între 12 şi 14 ani. Mai bine de un secol, aceste lucrări au fost ignorate, dar acum s-au făcut înregistrări cu ele, şi se prezintă ocazional în concerte. La vârsta de 15 ani a scris prima sa simfonie recunoscută, pentru orchestră simfonică mare, opus 11 în do minor 1824. La vârsta de 16 ani a scris Octetul pentru coarde în Mi bemol major, prima lucrare în care şi-a dovedit pe deplin genialitatea, lucrare care, împreună cu Uvertura "Visul unei nopţi de vară", scrisă cu un an mai târziu, sunt cele mai bine cunoscute lucrări din tinereţe. În 1842 a compus Muzica de scenă la piesa „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marşul nupţial, care devine o piesă populară pentru nunţi după ce, în 1858, a fost cântat în ziua căsătoriei Prinţesei "Vicky" (fiica reginei Victoria) cu Prinţul Friedrich al Prusiei.
În anul 1827 a asistat la premiera (şi singura reprezentaţie în cursul vieţii) a operei sale în două acte Die Hochzeit des Camacho (Nunta lui Camacho). Eşecul aceste producţii l-a făcut să nu mai încerce nici o compoziţie de operă. După anul 1840 a analizat libretul lui Eugene Scribe, bazat pe Furtuna lui Shakespeare, dar a renunţat, considerându-l nepotrivit.
În 1829 Mendelssohn a făcut prima vizită în Anglia, unde se stabilise Moscheles, care l-a prezentat în cercurile cu influenţă în lumea muzicală. Felix s-a bucurat de un mare succes, dirijând prima sa simfonie, atât în public cât şi în concerte private. În următoarele sale vizite s-a întâlnit şi cu Regina Victoria şi cu soţul său, Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, ambii mari admiratori ai muzicii sale. În total, a făcut 10 vizite în Marea Britanie, care i-a inspirat două din cele mai renumite lucrări ale sale, Uvertura Hebridele (denumită şi Grota lui Fingal), precum şi Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 Simfonia Scoţiană. Oratoriul op. 70 pentru solişti, cor mixt şi orchestră, conceput de Mendelssohn pe texte extrase din Biblie, a fost prezentat în primă audiţie la Birmingham pe 26 august 1846, sub titlul englez de Elijah.
La moartea lui Zelter, Mendelssohn a sperat să devină dirijorul Singakademie-ei din Berlin, cu care readusese la viaţă Johannes-Passion (BWV 245) de Johann Sebastian Bach. Dar, a fost preferat Karl Rungenhagen. Unii cred că acest lucru se datora tinereţii lui Mendelssohn, care inducea teama introducerii unor posibile inovaţii, dar alţii, (între care se pare că şi Felix) cred că de fapt, cauza stă în originea lui evreiască.

Totuşi, în 1835 a fost numit dirijor al orchestrei Gewandhaus din Leipzig. Această numire a fost deosebit de importantă pentru el. El se simţea german şi dorea să joace un rol de frunte în viaţa muzicală a ţării sale. Într-un fel, numirea a fost o reparaţie morală pentru dezamăgirea nenumirii sale ca dirijor la Singakademie. În ciuda eforturilor regelui Prusiei de a-l atrage la Berlin, Mendelssohn s-a concentrat pe dezvoltarea vieţii muzicale din Leipzig şi, în anul 1843, a înfiinţat Conservatorul din Leipzig, reuşind să-i convingă pe Moscheles şi pe Robert Schumann să i se alăture.
Viaţa personală a lui Mendelssohn a fost cât se poate de convenţională. Căsnicia sa cu Cécile Jeanrenaud, celebrată în martie 1837 a fost foarte fericită, cuplul având cinci copii. Felix era şi un bun acuarelist, iar bogata sa corespondenţă dovedeşte că ar fi putut deveni şi un scriitor plin de spirit (atât în germană cât şi în engleză) adesea scrisorile sale fiind însoţite de schiţe umoristice şi de caricaturi, intercalate în text.
În ultimii ani de viaţă, Mendelssohn a avut o sănătate şubredă, agravată de probleme nervoase şi de extenuare datorită excesului de muncă. A fost puternic afectat de moartea surorii sale Fanny, în mai 1847. Felix Mendelssohn a murit şi el în acelaşi an, pe 4 noiembrie, la Leipzig. A fost înmormântat la Dreifaltigkeitsfriedhof (cimitirul Sfânta Treime) din Berlin-Kreuzberg.

Mendelssohn a fost profund influenţat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-mătuşa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann Bach şi a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecţionat o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al XIX -lea căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter, profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter şi cu ajutorul actorului Eduard Devrient, Felix a aranjat şi a dirijat la Berlin un spectacol cu Matheus Passion de Bach. Orchestra şi corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter. Succesul reprezentaţiei (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un element important pentru scoaterea din uitare şi relansarea muzicii lui Bach, iniţial în Germania şi apoi în întreaga Europă. La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puţinele referiri la originile sale etnice: A fost nevoie de un actor şi de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viaţă cea mai măreaţă muzică creştină a lumii, (citat de Devrient în memoriile sale despre compozitor).

Tot Mendelssohn a reaprins şi interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste zece ani de la moartea compozitorului.

Marin Moraru

S-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în oraşul Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) "I.L.Caragiale" în anul 1961, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.

După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul Lucia S. Bulandra (1968-1971) şi la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" (1971-1974).


După o perioadă în care a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale", unde este actor şi în prezent. Din anul 2002 este Societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Ovidiu Lipan "Ţăndărică"

S-a născut la Iaşi, în data de 31 ianuarie 1953, unde a urmat Liceul Negruzzi, în paralel cu Şcoala de Muzică. A fost pasionat de muzică de la o vârstă foarte fragedă,prima trupă pe care a înfiinţat-o fiind grupul Crystal, în 1962. Avea doar 9 ani în acel moment! După doi ani de activitate cu această trupă, înfiinţează, în 1964, al doilea grup, Dragons, pentru ca din 1967, la doar 14 ani, să fie cooptat în grupul Roşu şi Negru, până în 1973. Din 1970 se stabileşte la Bucureşti, unde are ocazia să colaboreze cu nume de marcă precum Richard Oshanitski, Peter Werthaimer, Marius Ţeicu, Radu Goldish şi Orchestra Radiodifuziunii Române condusă de Sile Dinicu.
Din 1974 îşi începe cariera în cadrul grupului Phoenix, cu care înregistrează albumul dublu "CantaFabule".

În 1977 fuge din ţară până în 1990. Din 1978 îşi continuă activitatea muzicală colaborând cu artişti internaţionali: Eruption, Yloi, Herman Rarebell de la Scorpions, Ginger Baker şi editează albumul "From the East - Mad House". Împreună cu vechii membri ai grupului Phoenix, editează albumul "Transilvania" şi în formula Rated X lansează albumele "Rock Bolded" şi "Forbidden for the Youth". În acest timp concertează în Germania şi în toată lumea. După revoluţia din 1989, îşi reia activitatea muzicală în România, printr-un mega-turneu Phoenix prin cele mai mari oraşe ale ţării. Surpriza vine atunci când alături de audienţa de aceeaşi vârstă cu a sa, îşi aude numele scandat de tineri, care nu trăisera marile concerte Phoenix din anii '70. În 1992 şi 1994, ia parte la Festivalul Internaţional de Muzică Cerbul de Aur cu albumele grupului Lipan Connection, "Waiting for you" şi "Excalibur", care au concurat atât la discografie cât şi la videoclip. Cotat drept cel mai bun baterist român al tuturor timpurilor, Ovidiu se bucură de o popularitate în creştere în rândul generaţiilor de la 17 la 50 de ani.

Ovidiu Lipan lansează în 2000 un proiect de anvergură - "Visul Toboşarului", album produs de Roton şi Modus Production. Lucrarea, definitivată către sfârşit de mileniu II pune în valoare bateria şi percuţiile, instrumentele de suflet ale artistului. Aşa cum spune singur, "lucrarea a venit de la sine, din adâncul sufletului meu, din dorul de muzică, de aerul şi spiritul românesc". "Visul Toboşarului" exprimă cum nu se poate mai bine chintesenţa spiritului românesc şi se doreşte a fi o punte de legătură, un mesaj care ia forma muzicii transmis de pe "Planeta România", aăa cum îşi numeşte Ovidiu ţara, către restul universului. Opera este o muzică de sinteză, cu rădăcini foarte adânci în folclorul românesc, o muzică simplă, pe înţelesul tuturor dar finisată până la cel mai mic detaliu, ca o sculptură de Brancuşi. La acest proiect contribuie o serie de artişti din medii muzicale destul de diferite: Dumitru Fărcaş la taragot, Nicolae Voiculeţ la nai, Corneliu Stroe - percuţie, Orchestra de cameră Camerata Valahică a Radiodifuziunii Române, Corul Preludiu al Ansambului Tinerimea Română, dirijor Voicu Enăchescu, Fanfara ţărănească din Zece Prăjini şi nu în ultimul rând, orchestratorul George Natsis.



Ovidiu, care a scris în totalitate muzica şi care a ştiut de la început ce instrumente doreşte să includă în această operă, a beneficiat de influenţele de gen şi origine geografică ale artiştilor cu care a colaborat, artişti care au înţeles pe deplin acest proiect şi s-au integrat perfect în operă. După peregrinările şi strădaniile Toboşarului, sugerate de titlurile pieselor, acesta ajunge să-şi afle rostul, exprimat în finalul albumului printr-o explozie muzicală de bucurie şi în vorbele lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică: "Visul Toboşarului s-a îndeplinit, dar visul continuă, pentru că eu n-am să pot să nu visez". Lansarea pe piaţă a albumului a avut loc în decembrie 1999, dar proiectul a avut adevărata premieră naţională în cadrul unui concert desfăşurat la începutul anului 2000, la Opera Română din Bucureşti. Albumul a fost prezentat în perioada 23-28 ianuarie la Cannes, în cadrul Târgului Internaţional de Muzică MIDEM 2000.

Alte memorabile albume din creaţia sau cu colaborarea lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică: Renaşterea (2001) * Aniversare (2003) * Bachiţa (2004) * Getica (2004) * Visul Tobosarului , re-editare (2005) * La Passion (2006) cu Phoenix (vezi Transsylvania Phoenix): * Cantafabule (1975) * Transsylvania (1981) * Timişoara (1992) * Aniversare 35 (1997) * Baba Novak (2005) cu Madhouse: * From the East (1979) cu Roşu şi Negru: * Roşu şi Negru, single (1971) * Leopardul, single (1971) * Oameni de Zăpadă, single (1974) * Imnul Copiilor, single (1974) cu Lipan Connection: * Excalibur, single (1997) * Transilvania (1998)

Camil Ressu

S-a născut la 28 ianuarie 1880 la Galaţi. Provine dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) din regiunea Epirului, stabilită în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere. În 1887, Camil Ressu este înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; îşi continuă studiile la Iaşi cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termină studiile la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, obţinând medalia de argint şi pleacă în acelaşi an să se perfecţioneze în străinătate. Se opreşte două luni la München vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris şi se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu şi Ion Theodorescu-Sion.
În 1908 revine în ţară şi, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicaţiile Furnica, Facla şi Adevărul. În acelaşi an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România. Participă pentru prima dată în 1910 la expoziţia "Tinerimii Artistice" cu peisaje şi compoziţii pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la ţară, iar în anul următor, la "Tinerimea Artistică", portretul de grup Terasa Oteteleşeanu, cu "şapte figuri ale boemei literare, muzicale şi pictoriceşti". În 1914 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti.



În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ştefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu şi cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea şi Oscar Han înfiinţează asociaţia "Arta Română", la Iaşi. Vara se retrage la ţară şi pictează ţărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori dar şi naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor pesonalităţi ale timpului şi autoportrete. Participă activ la înfiinţarea "Sindicatului Artiştilor plastici din România" în 1921, fiind ales preşedinte, funcţie din care demisionează după doi ani. În urma unei şederi mai lungi în satul Ilovăţ (judeţul Mehedinţi), realizează compoziţia Cosaşi odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu îşi dezvăluie vigoarea sa plastică.


Camil Ressu a fost profesor şi rector al Academiei de Belle-Arte din Bucureşti până în anul 1941. Din 1950 a fost preşedinte de onoare al "Uniunii Artiştilor Plastici", reluându-şi şi activitatea de profesor la Institutul de Arte "Nicolae Grigorescu". În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.
Cu o formaţie solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj şi după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reuşit ca, prin combinarea capacităţilor formative ale desenului şi culorii, să realizeze o creaţie care păstrează valorile tradiţiei, în condiţiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.

Giuseppe Verdi

S-a născut la 10 octombrie 1813 în localitatea Le Roncole Verdi, o fostă mică localitate, înglobată în prezent în oraşul Busseto din provincia Parma.
Încă de copil ia lecţii de muzică de la organistul din comună, făcând exerciţii acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia şi Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia muzicii de operă.



În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege şi îşi continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte şi interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până către sfârşitul vieţii.



Începe o perioadă în care Verdi munceşte "ca un ocnaş", cum spunea el însuşi, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 şi 1850 compune într-un ritm susţinut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth şi Luisa Miller. Tot în acest timp ia naştere relaţia sa cu Giuseppina Strepponi.



În 1848 se mută la Paris. Forţa lui creativă este tot mai fecundă, în aşa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", şi anume: Rigoletto, Il Trovatore şi La Traviata, la care se mai adaugă şi I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabileşte împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În acelaşi an se căsătoreşte cu Giuseppina Strepponi.




Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del destino („Forţa destinului”) şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" şi îşi ia adio de la activitatea componistică. În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.

Grigore Vasiliu "Birlic"

S-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului.
Scriitorul Eugen Dimitriu, fondatorul Galeriei Oamenilor de Seamă din Fălticeni, povesteşte în cartea Oraşul Muzelor că: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia... Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”
La dorinţa familiei sale care considera actoria ca fiind o meserie neserioasă, Grigore Vasiliu se înscrie la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În paralel, până a-şi lua licenţa în drept, a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. Remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, este distribuit pentru prima dată de către regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit din comedia Musca spaniolă, scrisă de vienezii Arnold şi Bach, şi adaptată de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Fiind peltic, a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul” şi astfel a repurtat încă de la început un succes răsunător.
În urma succesului obţinut la public, este angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. La Cernăuţi, Grigore Vasiliu cucereşte simpatia publicului, fiind remarcat mai ales datorită rolului Dandanache din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Dramaturgul şi omul de teatru Victor Ion Popa îl distribuie în piesa „Amanetul” de Holberg.
Pentru admiterea la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi a trecut prin nu mai puţin de şapte tentative nereuşite. Motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator era un defect de vorbire, explicat de Birlic mai târziu: „eram peltic şi scuipam când vorbeam”. Defectul s-a transformat însă într-unul dintre atuurile actorului. La Conservator s-a numărat printre elevii lui Petre Sturdza şi mai târziu a avut-o ca profesoară pe Gina Sandri. A legat o strânsă prietenie şi cu Jules Cazaban, coleg de Conservator. Mai târziu s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti.

Grigore Vasiliu Birlic - D-ale carnavalului
Vezi mai multe video din Divertisment
În anul 1933, Grigore Vasiliu, student pe atunci la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, a fost adus la Bucureşti, de către regizorul Aurel Maican. Timp de un deceniu a jucat pe scenele diverselor companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru îşi ţinea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din Bucureşti; teatrul fusese înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu şi avea să-şi continue activitatea până în anul 1940.
Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: Vârcolacul, Micul Weber de Arnold si Bach, Otto Elefantul de Arnold şi Bach, Arde nevastă-mea de A. Vercourt şi Jean Bever, Prostul din baie de Ernest Fiese şi Karl Fellman, Corabia lui Noe, Aşternutul de mătase de A. Birabeau şi G. Dolley, Părintele căţeilor de Glinger şi Taussig, Împăratul de Luigi Bonelli etc.
Din această perioadă îşi trage şi porecla, transformată mai târziu în supranume, Birlic, care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Acţiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcţionar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni.
Cu rolul titular din farsa Birlic, tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaş, astfel încât a ajuns să se identifice cu personajul şi să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, Birlic (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărţile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume.
Sică Alexandrescu şi Tudor Muşatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese uşoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul şi criticii teatrali prin creaţiile sale actoriceşti complexe, având capacitatea de a trece foarte uşor de la un rol din registrul tragic la un rol din registrul comic şi invers.
În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang (care s-a păstrat şi azi), apoi în Doamna de la etajul II (1937) (în regia lui Dezideriu Major), alături de Maud Mary, Mihai Popescu şi Mişu Fotino (film pierdut, dar există câteva fotografii care ni-l prezintă). Dramaturgul George Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa Omul cu mârţoaga.
A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Angela Mateescu, apoi cu Valeria Nanci, dar nu a avut copii.

Datorită talentului artistic Grigore Vasiliu Birlic a fost impus ca director şi patron al mai multor companii teatrale (printre care şi trupa „Colorado”). Însă legea comunistă a teatrelor din anul 1947 a făcut ca Birlic să reziste în această postură doar un an, fiind până la urmă înlocuit din funcţie.
Instalarea la putere în România a regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i însă graniţele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, după naţionalizarea teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcţia de Propagandă a Comitetului Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa O scrisoare pierdută, Birlic interpretându-l iniţial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu.
Radu Beligan îl consideră un „geniu al comediei, al umorului românesc”, aşezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul şi fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internaţională de excepţie, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale, aservite propagandei de partid.
În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneţia cu Birlic, Alexandru Giugaru şi George Calboreanu pentru a prezenta piesa Bădăranii în traducerea lui Iancovescu. Apariţia lui Birlic în Italia, în piesa Bădăranii, a oprit din fugă spectatorii care doreau să se adăpostească de ploaia torenţială care izbucnise în actul III al piesei care se juca în aer liber, în grădina de la Palazzo Grassi. Publicul a rămas pe loc, ţintuit sub ploaie, hohotind şi aplaudând în delir fiecare replică a lui jupân Conciano – Birlic, deşi nu cunoştea limba în care se juca piesa.

A fost strălucit în piesele de teatru D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi O scrisoare pierdută de Caragiale, Avarul şi Burghezul gentilom de Molière, Bădăranii de Carlo Goldoni, Egor Bulicov de Maxim Gorki, Revizorul de Nikolai Gogol, Oameni care tac de Al. Voitin, Nunta lui Krecinski de Suhovo-Kobalin, Mielul turbat de Aurel Baranga. Jocul său era caracterizat de un puternic timbru personal şi de o intonaţie inimitabilă. A jucat în peste 25 de filme, într-o perioadă în care numărul realizărilor cinematografice era redus.
Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără:
Crăcănel în D-ale carnavalului de I. L. Caragiale
Lefter Popescu în Două loturi de I. L. Caragiale
Costăchel Gudurău în Telegrame de I.L. Caragiale
Spirache Necşulescu în Titanic vals de Tudor Muşatescu
Jupânul Conciano în Bădăranii de Carlo Goldoni
A interpretat un număr de 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Amintim rolurile: Crăcănel şi Candidatul în D-ale carnavalului, Spiridon şi Rică Venturiano în O noapte furtunoasă, Brânzovenescu şi Dandanache în O scrisoare pierdută, Coana Efimiţa în Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Lefter Popescu în Două loturi, Costăchel Gudurău în Telegrame.


Simţind că se apropie momentul plecării sale de pe scena vieţii, Birlic a cerut impresarului Gaby Michăilescu să reia pentru public piesa de succes care l-a consacrat: „Birlic”, la care a fost şi regizor. Alături de el, au jucat actori de mare renume cum ar fi: Silvia Dumitrescu-Timică, Alexandru Giugaru, Petre Ştefănescu-Goangă, N. Gărdescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuş. A fost ultimul mare triumf al lui Birlic.
Artist al poporului, Grigore Vasiliu Birlic s-a stins din viaţă la data de 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Marina Florea

S-a născut în 25 ianuarie 1962, la Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă (1980-1982) la clasa Mihaela Runceanu - Ionel Tudor. Debutează în 1982 la TVR în emisiunea "Album Duminical" cu piesa "Să nu te miri" compusă de George Grigoriu.
În 1983 participă la Festivalul Naţional de muzică uşoară de la Mamaia şi câştigă trofeul la secţiunea Interpretare cu piesa "Marea mea iubire marea" compusă de George Grigoriu.
De-a lungul vremii obţine premii la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale:
Premiul I la Festivalul Bucureşti '82;
Premiul al-III-lea la Festivalul "Lotca de Aur" de la Brăila în 1982;
Premiul Juriului la Festivalul Naţional de muzică uşoară Mamaia 1983, secţiunea Creaţie;

Premiul al-III-lea la Concursul Internaţional de muzică de la Praga în 1984;
Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania îi decernează în 1993, Premiul la categoria "Cea mai bună voce a anului";
Melodiile prezentate de Marina Florea la diferite ediţii ale Concursului de Televiziune "Şlagare în devenire" deţin frumoase distincţii.
Marina Florea participă la realizarea coloanelor sonore ale filmelor:
"Omuleţul" (1984, regia Ion Popescu-Gopo);
"În fiecare zi mi-e dor de tine" (1985, regia Gheorghe Vitanidis);
"Un studio caută o vedetă" (1989, regia Nicolae Corjos);
"Atac în bibliotecă" (1991, regia Mircea Drăgan).

De asemenea, apare în spectacolele Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" din Bucureşti şi susţine programe muzicale-recital în nightcluburi precum: Melody Athenée Palace, Odobeşti, Internaţional din Oplimp.