luni, 23 noiembrie 2009

Maurice Béjart


S-a născut la 1 ianuarie 1927, în Marsilia. A debutat la Paris, unde, în 1954, a înfiinţat Ballets de l’Etoile, care a devenit în 1957 Ballet-Theatre de Paris.
Celebrul coregraf s-a stabilit în 1960 la Bruxelles unde a înfiinţat "Ballet du XXe Siecle".
Bejart şi-a făcut cea mai mare parte a studiilor de dansator alături de mari coreografi precum Lubov Egorova, Madame Rousanne sau de Leo Staats.
Coregraful s-a lansat cu adevărat pe muzica lui Chopin, sub îndrumarea lui Jean Laurent. În 1955, în cadrul Ballets de l’Etoile, face dovada talentului său coregrafic cu "Symphonie pour un homme seul", fiind primit cu mult entuziasm de presă şi public.


Remarcat de directorul Theatre Royal de la Monnaie, Maurice Huisman, Bejart a realizat spectacolul „Sacre du Printemps” (1959), apoi a înfiintat "Ballet du XXe Siecle", cu care a cutreierat întreaga lume. In 1961 a pus in scena celebrul Bolero al lui Maurice Ravel, împreună cu Jorge Donn, apoi „Messe pour le temps present” (1967) şi „L’Oiseau de feu” (1970).
Regizor de teatru (Regina verde, Casta Diva, Cinq No modernes, A-6-Roc), de opera (Salome, Traviata si Don Giovanni), realizator de filme (Bhakti, Paradoxe sur le comedien...), Maurice Bejart a publicat şi o serie de cărţi (roman, amintiri, jurnal intim, piesă de teatru).


Maurtice Bejart a fost ales membru al Academiei des Beaux-Arts al Institutului Franţei şi a primit de la Papa Ioan Paul al II-lea, în 1995, distincţia Together for Peace Foundation, iar oraşul Lausanne i-a conferit Premiul Grand Siecle.


joi, 19 noiembrie 2009

Kim Wilde


S-a născut în Chiswick, Londra de Vest, pe 18 noiembrie 1960, sub semnul zodiacal Scorpion.
În 1980 semnează cu Mykie Most's RAK Records şi lansează primul ei single ‘ Kids In America ‘ în ianuarie 1981.
Albumul de debut ‘ Kim Wilde ‘ este lansat în acelaşi an şi contine cele 2 hit-uri, ‘ Chequered Love ‘ şi ‘ Water On Glass ‘.
Kim a înregistrat un total de 3 albume cu RAK Records înainte de a semna cu MCA Records în vara anului 1984.
Ulterior au urmat 7 albume pentru MCA Records ce au inclus hit-uri internaţionale cum ar fi, ‘ Another Step(Closer to You) ‘- duet cu Junior, ‘ You Came ‘, ‘ Never Trust A Stranger ‘, ‘ Four Letter Word ‘, ‘ If I Can't Have You ‘ şi un remake ai formaţiei Supremes, ‘ You Keep Me Hangin' On ‘, primul single al cântăreţei ce se clasează pe pozitia 1 în SUA, Canada şi Australia în anul 1986.


‘ The Second Time ‘, lansat pe 1 octombrie,1984, este primul single lansat de Kim cu MCA Records şi este de asemenea prima lansare a cântăreţei în aproape un an de zile, fiind primul extras pe single de pe al 4-lea album al său ‘ Teases And Dares ‘, ce urma să apară le sfârşitul lunii octombrie.
‘ Close ‘- un album produs de fratele artistei, Ricky şi Tony Swain, conţine muzică pop de cea mai bună calitate; albumul este accesibil, energic, melodic şi puternic din punct de vedere liric.' You Came ‘, primul single extras de pe acest album atinge Top Five în Marea Britanie.


Kim Wilde a primit premiul Best Female Vocalist din partea British Phonographic Industry şi ulterior a primit alte 2 nominalizări la aceeaşi categorie.
Kim Wilde a înregistrat cel mai mare succes comercial fără îndoială, în anii 80', printre care amintim şi concertele sale alături de Michael Jackson (1988) şi de David Bowie (1990).
Ea a rămas activă în scena pop, până la mijlocul anilor 90' şi a câştigat numeroase albume de aur şi platină pentru cele 10 albume lansate.


‘ Now & Forever ‘ - despre care artista a declarat că este primul album din întreaga sa carieră care o reprezintă 100%." Pentru acest album am vrut să mă răsfăţ şi să înregistrez muzica care îmi place cel mai mult;sunt norocoasă pentru că sunt în poziţia în care pot să fac muzica exact aşa cum vreau eu, fără nici un fel de restricţie".


Pe 1 septembrie 1996 Kim se căsătoreşte cu Hal Fawler. Pe 3 ianuarie 1998 se naşte primul ei copil, Harry Tristan iar 2 ani mai târziu se naşte Rose Elisabeth.
În 2003, înregistrează alături de cântăreaţa de origine germană Nena single-ul ‘ Anyplace,Anywhere, Anytime ‘ ce ajunge pe poziţia 1 în Austria şi Olanda.

Pe lângă pasiunea sa pentru muzică Kim dezvoltă o afinitate şi pentru grădinărit. Urmează un curs de horticultură la colegiul de prestigiu Capel Manor iar în 1999 înregistrează o serie de programe intitulate Better Gardens, Kim având calitatea de designer de grădină.
În anul 2005 şi respectiv 2006 a publicat primele sale cărţi- "Gardening with Children" şi "The First Time Gardener".

Pe plan artistic în 2006, Kim revine cu un album "greatest hits": "Never Say Never" este o combinaţie de muzică bună cu un sound fantastic.
Pe acest album Kim revine cu marele ei hit "You Keep Me Hangin' On" transformat într-un duet minunat cu Nena şi un remix semnat Paul Oakenfield la melodia "Cambodia", reamintind cele mai mari momente ale anilor 80'.
Piesele noi de pe album sunt bonus şi dezvăluie o Kim Wilde într-o formă excelentă.


Cu 10 milioane de albume şi 20 milioane de single-uri vândute în întreaga lume, Kim Wilde este cel mai de succes star feminin din Marea Britanie.

Jodie Foster


Numele real al actriţei este Alicia Christian Foster. Ea s-a născut pe 19 noiembrie 1962, în Los Angeles, California. Tatăl ei, Lucius, a părăsit familia, lăsând-o pe Alicia şi pe cele trei surori ale ei să fie crescute de mama acestora, Evelyn Foster, o cunoscută jurnalistă de la Hollywood. Având în vedere slujba acesteia, Evelyn nu a avut mari probleme în a încuraja pasiunea fiicelor ei pentru actorie. Astfel, Alicia şi-a făcut debutul pe micul ecran la numai 3 ani într-o reclamă. După alte câteva apariţii în reclame, sau seriale TV precum "Mayberry R.F.D.", sau "The Partridge Family", Foster şi-a facut debutul pe marile ecrane cu "Napoleon and Samantha" din 1972, produs de Disney. Cam în acelaşi timp ea şi-a ales numele de scenă cu care avea să fie cunoscută în lumea întreagă. Familia i se adresa de mult timp pe un nume prescurtat, de fapt numele unei prietene a mamei sale, Josephine D., care era alintată Jo D., iar Alicia Foster a devenit în cele din urmă Jodie Foster.
Foster a demonstrat că are talent la actorie, lucru care i-a adus un rol în
filmul din 1976 "Taxi Driver" (alături de Robert De Niro). Filmul a devenit în
scurt timp unul de referinţă, iar rolul lui Jodie, cel al unei prostituate
adolescente, i-a adus acesteia aprecierile criticilor, precum şi o nominalizare la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar.

La numai 14 ani, Foster a ajuns deja acolo unde mulţi actori doar visează să ajungă. Ştiind foarte bine franceza, ea a apărut şi în filmul franţuzesc "Moi, fleur bleue".
În 1977 joacă în comedia "Freaky Friday" şi pentru rolul său este nominalizată la Globul de Aur. În 1980 a fost acceptată la Universitatea Yale, unde a început să studieze literatura engleză.
În primavăra anului 1981, s-a întâmplat un lucru care avea să-i schimbe acesteia întreaga viaţă. Un necunoscut, pe nume John Hinckley, obsedat de personajul acesteia din "Taxi Driver", a început să-i scrie scrisori, totul culminând cu o tentativă de asasinare a preşedintelui Ronald Reagan pentru a-i atrage atenţia acesteia.
Asasinatul a eşuat, dar a dus la descoperirea adresei de la colegiu şi a
unor fotografii cu Jodie în camera acestuia de motel. Presa şi serviciile
secrete au fost puse pe jar. Lucrurile s-au complicat după descoperirea unui al doilea urmăritor, Edward Richardson, cele două evenimente fiind cele care au condus la izolarea lui Jodie de viaţa publică. Ea a ramas până în zilele noastre una dintre cele mai atente celebrităţi, având o viaţă privată despre care nu se ştie mai nimic. Decizia acesteia de a-şi ţine viaşa personală ferită de ochii publicului nu i-a afectat câtuşi de puţin cariera artistică, ea continuând să apară în filme până în 1985, când a abosolvit Magna cum laude la Yale.

În 1988 a apărut în rolul victimei violate Sarah Tobias în "The Accused".
Pelicula a fost bine primită de public şi Jodie a obţinut un Glob de Aur şi
premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă.
Foster a reuşit performanţa de a mai câştiga un Premiu Oscar şi un Glob de Aur în 1991, pentru interpretarea agentului FBI Clarice Starling din thrillerul "The Silence of the Lambs" (Tăcerea mieilor).
Este singura actriţă de la Hollywood cu o performanţă inegalabilă: inainte de a împlini 30 de ani a avut 3 nominalizări la Oscar pentru cea mai bună actriţă, dintre care două câştigate.


În 1991 a fondat propria companie de producţie - Egg Productions - şi a
regizat primul film "Little Man Tate", peliculă în care a şi jucat. A revenit într-un rol de prostituată în 1992 pentru pelicula "Shadows and Fog". În 1994 a regizat cel de-al doilea film, "Home for the Holidays", a apărut în drama "Nell" (nominalizare la Oscar şi la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă), şi în comedia "Maverick" alături de Mel Gibson.
După apariţia în succesul din 1997 - "Contact" (nominalizare la Globul de
Aur), Jodie Foster a refuzat să-şi reia rolul Clarice Starling în sequel-ul la "The
Silence of the Lambs" –"Hannibal" – din cauza unor conflicte creative.
Următoarea apariţie a ei a fost în 1999, în "Anna and the King" (Anna şi
Regele).

După o pauză de 3 ani, datorată în mare parte eşecului filmului "Anna şi
Regele", Jodie a revenit pe marile ecrane în 2002, cu thrillerul lui David Fincher, "Panic Room"(Camera de refugiu), un real succes.
Apoi au urmat filmele: "A Very Long Engagement"(O logodnă foarte lunga) şi "Flightplan"(Jurnal de bord), un thriller cu un succes extraordinar.
În 1998 a dat naştere la doi copii, pe care i-a crescut singură păstrând
secretă identitatea tatălui sau taţilor.

luni, 16 noiembrie 2009

Nutzi Acontz


S-a născut la 16 noiembrie 1894 la Focşani. A studiat la Gimnaziul "Doamna Oltea " din Iaşi apoi, timp de şapte ani la Şcoala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1917. A primit îndrumări în şcoală, mai ales de la pictorii Gheorghe Popovici, Emanoil Bardasare, Constantin Artachino. După terminarea studiilor, a lucrat, pentru puţin timp, ca profesoară de desen la Focşani şi Constanţa. Din anul 1930 se stabileşte la Bucureşti şi se dedică exclusiv picturii. A călătorit şi a lucrat pe litoralul Mării Negre, în insulele greceşti (Creta, Syra, Mykonos), în Turcia, Franţa, în Asia Mică etc. Genurile spre care s-a îndreptat cu predilecţie au fost peisajul, natura statică, florile, scenele de interior şi, în mai mică măsură, dar cu remarcabile rezultate, portretul şi compoziţia figurativă.

Lirismul picturilor sale poartă amprenta unui spirit solar, înclinat spre bucuriile simple, spre calmul şi echilibrul pe care le presupune existenţa într-un mediu natural însorit, cu o floră şi faună generoasă şi prietenoasă. O uşoară nostalgie a vestigiilor vechilor civilizaţii sporeşte farmecul peisajelor şi compoziţiilor realizate cu prilejul călătoriilor peste hotare. Dintre cele mai reprezentative lucrări ale sale, pot fi enumerate: "Flori roşii", "Cafenea turcească", "În parc", "Vedere din Syra", "Peisaj de coastă", "Peisaj din Balcic", "Peisaj dobrogean", "În vie la Iaşi", "Peisaj din Bucium", "Fructieră cu mere", "Fructieră", "Trandafiri în pahar", "Potcovitul cailor", etc.

Tommy Flanagan


Pianistul Tommy Flanagan s-a născut la data de 16 martie 1930, în Detroit, Michigan.
Cariera sa muzicală a început în 1956 când, alături de basistul Wilbur Little şi de percuţionistul Elvin Jones, a fondat grupul The Tommy Flanagan Trio. Un an mai târziu, în 1957, grupul lansa primul lor album "Tommy Flanagan Trio Overseas". Ca şi instrumentist de acompaniament,Tommy a cântat alături de mari nume ale jazz-ului american, prima şi cea mai fructoasă colaborare de acest fel, fiind cea cu Ella Fitzgerald, între anii 1963 şi 1965 şi, mai târziu, din 1968 până în 1978. Din 1975 îşi începe o carieră solo, continuând totuşi să cânte în formule de trio, alături de instrumentişti valoroşi ca Tal Farlow sau Red Mitchell.

Stilul lui Tommy Flanagan era unul modest şi muzical prin excelenţă, totodată. A reprezentat multe dintre cele mai importante calităţi jazzistice: swing-ul, rafinamentul armonic, inventivitatea melodică, simţul pentru blues şi mai ales, mult umor muzical de o calitate excelentă. Aceste calităţi au condus la cooptarea lui în diverse albume de jazz extrem de inovatoare.

De-alungul carierei sale muzicale, Tommy Flanagan a fost nominalizat la 4 premii Grammy: două pentru "Cea mai bună performanţă a unui grup de jazz" şi două pentru cel mai bun instrumentist solo de jazz.

S-a stins din viaţă la 16 noiembrie 2001, din cauza unui anevrism arterial.


vineri, 13 noiembrie 2009

Gheorghe Dinică: un ultim omagiu


Sute de oameni, colegi de scenă, prieteni sau simpli spectatori, l-au întâmpinat cu aplauze pe maestrul Gheorghe Dinică la intrarea în Cimitrul Bellu din Capitală, acolo unde cortegiul funerar a ajuns, vineri, în jurul orelor 14.30.
Actorul a fost înhumat cu onoruri militare, pe Aleea Artiştilor, alături de mari nume precum Maria Tănase, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Florian Pittiş. Ofiţerii Regimentului de Gardă şi Protocol au tras trei salve de tun. Zeci de coroane de flori, sute de oameni, cunoscuţi artişti ai scenei şi filmului românesc, salve de armă şi multe aparate de fotografiat sau de filmat care căutau să prindă o ultimă imagine cu trupul neînsufleţit al unuia dintre cei mai mari actori români, toate acestea au alcătuit decorul pentru ultimul spectacol al lui Gheorghe Dinică, potrivit Agerpres.
Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Vladimir Găitan, Oana Pellea, George Mihăiţă, George Ivaşcu, Ion Săpdaru, Florin Zamfirescu, Mihai Sandu Gruia, Mircea Diaconu sunt doar câţiva dintre cei care l-au cunoscut şi i-au fost colegi de scenă sau de film maestrului Dinică, veniţi vineri pentru a-şi lua un ultim rămas bun.

S-a născut pe 1 ianuarie 1934, la Bucureşti. Şi-a manifestat intersul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957 a intrat la Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în 1961, fiind deja apreciat pentru rolul Inspectorului Goole în piesa "An Inspector Calls". De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România:
1961-1967 Teatrul de Comedie, Bucureşti;
1968-1969 Teatrul Bulandra, Bucureşti;
din 1972 Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti.
A debutat ca actor cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici în anul 1963 şi a jucat în peste 60 de filme.

Gheorghe Dinică a fost de asemenea regizor de film şi un foarte popular actor, jucând în mare parte în producţii Româneşti. Ca şi actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gansteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldoveanu, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniţi, Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stănică Raţiu în „Felix şi Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredinţat rolul de a recita poezii patriotice şi ode închinate "Conducătorului iubit" în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol „Cîntarea României”.
În 1996, după 60 de ani în care a fost „vagabond”, aşa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta care i-a fost alături până la moarte.
Din 2002, Gheorghe Dinică a fost membru de onoare al societăţii Teatrului Naţional I. L. Caragiale. A fost de asemenea cetăţean de onoare al Bucureştiului. A fost distins cu numeroase premii de prestigiu, de interpretare de către Uniunea Cineaştilor din România, a obţinut un prestigios premiu pentru cel mai bun rol masculin, premiul Troia, conferit de Festivalul Internaţional de Film de la Lisabona, pentru rolul din Patul conjugal, filmul fiind regizat de Mircea Danieliuc.
Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.

Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România”, a menţionat actorul. În anul 2006 va juca totuşi într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade, „Tinereţe fără tinereţe”. A colaborat atît în film cît şi pe scenă cu cîţiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Nae Caranfil, etc. În ultimii ani de viaţă a jucat în două telenovele inspirate din viaţa ţiganilor, „Inimă de ţigancă” şi „Regina”, în care juca rolul unui bulibaşă, produse de postul de televiziune Acasă, iar moartea sa a survenit după ce filmase un episod din ultima telenovelă lansată de curînd, „Aniela”, unde interpreta rolul unui general în rezervă din armata română, Grigore Vulturescu. A înregistrat mai multe Cd-uri cu muzică de petrecere şi romanţe, de altfel actorul cînta, uneori, în cîteva localuri din Bucureşti, cel mai celebru fiind „Şarpele roşu”, unde îşi petrecea timpul alături de prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cîntăreţul Nae Ploeşteanu, alături de care a jucat în filmul „Ticăloşii”.

Gheorghe Dinică a decedat marţi, 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilaţie, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncţie multiplă de organe, şoc septic, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, insuficienţă respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică etc. Maestrul era internat în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţǎ Bucureşti (Floreasca) din data de 22 Octombrie 2009
Ne-a lăsat o moştenire nepreţuită, alcătuită din zeci şi zeci de roluri memorabile jucate pe toate scenele importante ale Capitalei şi în peste 60 de filme.


Gioachino Rossini


Gioachino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieţii sale. Aceasta se datorează frumuseţii melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de vervă şi ironie, care se află din abundenţă în creaţia sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuşi spunea mai târziu că nu cunoştea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinţii lui erau mereu plecaţi în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici şi dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, fraţii Malerbi i-au dat primele lecţii de cânt şi de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn şi de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios şi sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Şase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcţie pe care a deprins-o din compoziţiile lui Haydn si Mozart.

Primele sale încercări în compoziţie sunt lucrări religioase şi muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu şi-a încheiat studiul contrapunctului şi al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneţia pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Poliţa căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă uşurinţă lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menţinut în repertoriu. Aceiaşi uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilia), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeaşi cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilia). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.



Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de acelaşi elan care se găseşte în accelerarea ritmică şi în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul şi toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră veselie si tinereţe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanţă cu întregul său comportament din prima jumătate a vieţii sale. Muzician tânar şi fecund, el nu este un exponent al facilităţii şi rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproş reflectă atenţia sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini ramâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuinţarea vocii ca transmiţătoare privilegiată a emoţiei.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătoreşte cu o cântăreaţă celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, în fine la Paris, unde se stabileşte, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din aceşti ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilia şi „Otello”; "Cenuşăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) şi o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziţie, în care se simt totuşi câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăceşte prin oraşele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte şi unde ţine un salon prin care trec artişti, muzicieni, scriitori. Chiar şi Richard Wagner este primit aici. In toţi aceşti ani a compus foarte puţin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce şi pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operaţii abdominale, fiind îngropat iniţial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florenţa (Italia).