Roger Moore

S-a născut în Stockwell, Londra, în 1927, fiind fiul unui poliţist. Încă de la început şi-a dorit să devină artist, însă a ajuns să lucreze în lumea filmului la sfârşitul anilor '40, după ce făcuse figuraţie în câteva producţii. Roger Moore a făcut parte din trupele britanice în timpul celui de-al doilea război mondial, iar în 1953 s-a stabilit în Statele Unite. Suav, extrem de chipeş şi talentat, a semnat un contract cu MGM. S-a bucurat repede de succes cu filme ca "Diane" (1956), "Interrupted Melody" (1955) şi "The Last Time I Saw Paris" (1954).




Moore a început să lucreze în televiziune în anii '50, în show-urile "Ivanhoe" (1958) şi "The Alaskans" (1959), dar este cel mai bine ştiut ca vărul Beau din "Maverick" (1957). În 1962 a dat lovitura pe plan internaţional datorită rolului din "The Saint". Serialul l-a transformat într-un superstar mondial, dar nu a reuşit să câştige simpatia americanilor. Dorind să schimbe acest lucru, a decis să apară, alaturi de Tony Curtis, în "The Persuaders!" (1971). Cu toate ca în Europa a fost extrem de popular, filmul s-a dovedit a fi un eşec în SUA şi a fost anulat. Cu puţin înainte de a face acest serial, Moore a jucat în lung metrajul "The Man Who Haunted Himself" (1970), care a arătat că Moore era capapil de mult mai mult decât arătase în acele seriale.




Apoi i s-a oferit rolul lui James Bond şi, o dată ce publicul s-a obişnuit cu diferenţele de stil dintre el şi Sean Connery, a fost filmată o întreagă serie. "Live and Let Die" (1973), primul său film ca James Bond, a avut mai mult success decât "Diamonds Are Forever" (1971) ultimul film în care eroul era interpretat de Connery.
Între timp a avut roluri de succes în pelicule ca "That Lucky Touch"(1975), "Shout at the Devil" (1976), "The Wild Geese" (1978), "Escape to Athena" (1979) şi "North Sea Hijack" (1980). În ciuda faimei câştigate ca James Bond, americanii nu i-au acordat pe deplin credit până la filmul "The Cannonball Run" (1981) în care a jucat alături de Burt Reynolds.





După terminarea aventurilor agentului 007, oferta de roluri pentru Roger Moore nu a mai fost aşa de generoasă. Totuşi, a jucat în "Fire, Ice & Dynamite" şi în comediile "Bullseye!" (1990), cu Michael Caine şi "Bed & Breakfast" (1992/I). Au urmat filmul de televiziune "The Man Who Wouldn't Die" (1995), "The Quest" (1996/I), cu Jean-Claude Van Damme şi serialul "The Dream Team" (1999).

Édith Piaf

Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Şi-a luat pseudonimul "Piaf" (în argot-ul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine modestă, fiică a cântăreţei ambulante, Line Marsa, de origine italo-algeriană, şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant şi o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuinţă. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colţuri de stradă, câştigând astfel câţiva bani.
La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, va muri de meningită în anul 1935. Părăsită de "P'tit Louis", Édith - în vârstă de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă de mizerie.

Într-o seară a anului 1935, Édith cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care şi compoziţii ale lui Vincent Scotto. Această apariţie în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugaţi de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule".

Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire". Dotată cu o voce capabilă de nuanţe infinite şi plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune şi nelinişte care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". Despărţită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăseşte pentru compozirorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile "L'accordéoniste" şi "Le disque usé". În timpul ocupaţiei germane are contacte cu mişcarea de Rezistenţă şi entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur". Totuşi, după eliberare, i se reproşează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitaţia autorităţilor germane.


În 1944, o dragoste furtunoasă se deslănţuie între Édith Piaf şi un tânăr cântăreţ debutant, Yves Montand, împreună cu care apare în concerte. În 1946, scrie textul celebrei melodii "Je vois la vie en rose", muzica de Louiguy (Louis Guglielmi), care va face încojurul lumii.

La sfârşitul anului 1947, Édith călătoreşte pentru prima dată la New York. Aici cunoaşte pe actriţa Marlene Dietrich şi, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, "le meilleur amant du monde". De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primeşte ştirea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru ea, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie - în amintirea acestei iubiri - textul pentru "L'hymne à l'amour" (muzica de Marguerite Monnot).

În anul 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoţită de un actor şi cântăreţ american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franţa, Eddie Constantine, noul său amant, şi de un secretar particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreţinut relaţii amoroase.
Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală "La p'tite Lili", alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente somnifere şi stupefiante. Obţine totuşi succese artistice cu noi melodii, ca "Jézebel", scrisă de Aznavour, sau "Je t'ai dans la peau", compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. La 29 iulie 1952, Édith se căsătoreşte cu Jacques Pills, cu care se stabileşte într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii.

În 1953, urmează o cură de desintoxicare de morfină. Urmează o serie de turnee în New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris. Édith Piaf este o stea internaţională, dar viaţa sa privată este o succesiune de eşecuri. În 1956 divorţează de Jacques Pills. Noul său amant este cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958 suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri, care o vor face din nou dependentă de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia "Milord", unul din marile sale succese.

La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".
Autori de talent se succed pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârşită. După o cură de convalescenţă în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceiaşi zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulţime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rue". Posteritatea i-a iertat viaţa sa nu tocmai exemplară, pentru a reţine doar imensul său talent. Édith Piaf, zisă "la môme Piaf", a intrat deja în legendă încă din cursul vieţii.

Olga Tudorache

Născută pe 11 octombrie 1929, în comuna Oituz, judeţul Bacău este o celebritate în lumea teatrului şi filmului românesc.
A absolvit, în 1951, Institutul de Teatru şi de atunci a activat neîntrerupt,atât pe scenele teatrului bucureştean, cât şi la teatrul radiofonic şi în film.
În septembrie 1951, a fost angajată la Teatrul Tineretului din Bucureşti, unde şi-a desfăşurat activitatea neîntrerupt, până în 1966, când teatrul a fuzionat cu Teatrul “C.I.Nottara”.

Din 1976 este Conferenţiar Universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, la catedra de actorie. Din 1990 până în 1997 a fost profesor la aceeaşi instituţie, fiind model şi îndrumător a nu mai puţin de şase promoţii de actori.
În anul 2000 a avut loc retragerea efectiva din învăţământ.


În cinematografie a deţinut mai ales roluri de plan doi: "Tudor", "Răzbunarea haiducilor", "Profetul, aurul şi ardelenii", "Prea cald pentru luna mai", "Tusea şi junghiul", "Doi haiduci şi o crâşmăriţă", "O vară de neuitat" etc.până la " Femeia visurilor " din 2004 sau " Cendres et sang "din anul 2008 în care Fanny Ardant, debuteaza în Romania, ea venind în iulie, pentru a realiza diferite castinguri şi "s-a îndrăgostit de personalitatea Olgăi Tudorache"
De un talent imens şi inconfundabil a obţinut pentru interpretările sale numeroase premii şi distincţii.


Premiul I pe ţară la cel de-al II-lea Concurs republican al tinerilor actori, pentru " Domnişoara Nastasia " Premiul I pe ţară la cel de-al treilea Concurs republican, în 1959, pentru interpretarea rolului Nila toboşara, Premiul pentru cea mai bună interpretare a anului 1968, dat de CSCA, pentru " Baltagul ", Premiul I pentru interpretare la Festivalul Naţional de Teatru din 1969, Premiul „Amfora” 1968 pentru cea mai bună interpretare a unui rol principal feminin din acea stagiune - Premiul special al juriului pentru contribuţia artistică şi pedagogică deosebită la realizarea celui mai bun spectacol al Festivalului de Artă Contemporană, Braşov 1978," Efectul razelor gamma asupra anemonelor" , Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină de la „Colocviul despre arta comediei”, ediţia a 3-a Galaţi, " Nebuna din Chaillot," 1978, Premiul revistei „Săptămâna” pentru 25 de ani de activitate teatrală, 1979, Premiul I la Festivalul Naţional „Cântarea României”, ed. a V-a pentru " Să nu-ţi faci prăvălie cu scară" /1985, Premiul I la Festivalul dramaturgiei contemporane Braşov, 1986 din " Să nu-ţi faci prăvălie cu scară ", Premiul revistei Flacăra 1985, Diploma de onoare a „Săptămânii teatrului scurt”, pentru „Noapte bună, mamă ".
Spectacolul REGINA MAMĂ a primit Diploma de onoare la Festivalul de Dramaturgie Contemporană – Braşov, decembrie 1997 - Premiul Fundaţiei TOFAN pentru Cea mai importantă personalitate teatrală a anului 1997, decembrie 1997 - 2000 - Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer acordat de Preşedintele României - 2001 - Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi patrimoniul Cultural Naţional Suceava acordă Diploma de onoare pentru înnobilarea scenei şi ecranului românesc - 2001 - Prefectura Judeţului Iaşi conferă Diploma de excelenţă - 2001 - Municipiul Bucureşti Sector 2 conferă Titlul de Doamnă a Scenei Româneşti - 2001 Consiliul General al Municipiului Bucureşti acordă titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti - 2001 VÂRSTA DE AUR – Premiul special”, distincţie creată şi decernată de Ion Antonescu, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor - 2004 - Trofeul Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale”

PREMII UNITER - Premiul pentru întreaga activitate, Gala Premiilor UNITER, 1995 - Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în cadrul Galei Premiilor UNITER, pentru rolul din spectacolul REGINA MAMĂ de Manlio Santanelli, martie 1999 - Diploma de popularitate, Gala Premiilor UNITER, 2002 - Premiul Criticii pentru Cea mai bună actriţă a anului 1997, acordat de secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) – Fundaţia Teatrul XXI, pentru rolul din spectacolul REGINA MAMĂ de Manlio Santanelli, februarie 1998 şi i s-a decernat, în cadru solemn, titlul de Doctor Honoris Causa, acordat, în şedinţă extraordinară, de către senatul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, d-nei Olga Tudorache.
În film primeşte recunoaşterea meritelor sale astfel: 1992 - Uniunea Cineaştilor din România, Premiul pentru interpretare, rol principal feminin în „Drumul câinilor” şi „Tusea şi junghiul” 1996 Diploma Opera Omnia, Uniunea Cineaştilor 2001 Diploma Artistă de onoare a filmului românesc 2002 Premiul de Excelenţă, Centrul Naţional al Cinematografiei.

John Lennon

S-a născut în Liverpool, Anglia în toamna anului 1940. Tatăl său, Alfred Lennon, care era marinar, lucra departe, pentru lungi perioade iar John era crescut de mătuşa sa Mimi şi de unchiul său, George. Moartea unchiului său a avut un impact puternic asupra adolescentului. Turnura în viaţa lui a apărut atunci când a dezvoltat o puternică pasiune pentru skiffle, un fel de rock and roll. Motivat de rock şi de idolii săi Buddy Holly, Chuck Berry, Elvis Presley, Little Richard, a fondat un grup, Quarry Men cu Pete Shotton, Nigel Walley şi Ivan Vaughan.

L-a întâlnit pe Paul McCartney în timp ce cânta în această formaţie, în liceu. Cei doi s-au împrietenit imediat, au legat o prietenie strânsă şi au început să compună cântece împreună. După ce au cântat sub mai multe nume, cei doi, alături de George Harrison şi Pete Best au hotărât să se numească "The Beatles". După o perioadă, bateristul Pete Best a fost înlocuit cu Ringo Starr iar la puţin timp după aceasta au semnat un contract cu George Martin de la "EMI Records".


Formaţia a început să scoată hit după hit, cu numeroase locuri 1. Lennon şi McCartney erau forţa creatoare din spatele grupului. Au început să facă turnee prin lume şi au devenit foarte populari, mai ales în SUA. Acest lucru s-a schimbat când, la o conferinţă de presă, Lennon a susţinut că trupa era chiar mai populară decât Iisus, provocând un scandal imens în toată America.


Au hotărât să termine turneul şi să se întoarcă acasă în 1966. În jurul acestei perioade, Lennon a cunoscut-o pe Yoko Ono. Deşi au fost imediat atraşi unul de celălalt, John era căsătorit cu Cynthia Powell din august 1962 şi aveau un copil, Julian Lennon, ce avea să devină muzician mai târziu.
John şi Yoko s-au căsătorit în 1969. În anul 1970, Paul McCartney a părăsit trupa, provocând tensiune între el şi John. Un an mai târziu, Lennon a lansat popularul album Imagine. El şi Yoko făceau campanie pentru pace mondială.




Între 1975 şi 1979, Lennon a preferat să stea acasă cu fiul său şi al lui Yoko, Sean Lennon, care, aidoma fratelui său de tată, a devenit muzician.
În 1980, Lennon a scris albumul "Double Fantasy".


Pe 8 decembrie 1980 a fost acostat de un tânăr în afară apartamentului său şi rugat să semneze o copie a albumului. Lennon şi-a continuat drumul. Când s-a întors acasă, tânărul, pe nume Mark Chapman, l-a împuşcat mortal.

Adrian Pintea

Desavarsit actor român de teatru si film, pe numele real Adrian Virgil Pintea, celebrul „Iancu Jianu zapciul, Iancu Jianu haiducul", regizat de regretatul Dinu Cocea in 1980 si 1981, din filmul dedicat acestui mare erou ardelean al Romaniei , s-a nascut pe 9 octombrie 1954 in Beius.
Si-a petrecut copilaria in Beius / Oradea alaturi de familia sa, tatal ofiter de armata regala, mama sa pe care o venera si sora sa Rodica Austin stabilita de 25 de ani in Anglia, familie, din pacate astazi dezmembrata si ahtiata dupa averea "eventuala" a acestui mare actor roman.
A fost un copil înzestrat peste masura! Cu afinitati spre arta in general se inscrie si a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucuresti la clasa profesorului Petre Vasilescu în 1979.
Angajat al Teatrului "Nottara" din Bucuresti, inegalabilul Adrian Pintea a cucerit mereu publicul si întotdeauna a stârnit ropote de aplauze cu interpretarile sale ramase de neuitat din teatru - Oedip / 1977, Romeo / 1978, Ahile /Ifigenia / 1981, Henric al lV-lea / 1990 etc. si a fost remarcat de regizori celebri si distribuit in film.

De la "baiatul cu pasarea " din filmul de debut " Mania"/ 1977, la George din " Intre oglinzi paralele" realizat de Mircea Veroiu, de la interpretarea din " Falansterul " realizat de Savel Schiopu la Zeno din " Lumini si umbre ", de la Reparatorul de piane din " Adela" la Iancu de Hunedoara din " Vlad" / 2003 etc el a ramas in memoria cinefililor ca unicul si inegalabilul interpret al lui IANCU JIANU.
Tacerile, sensibilitatea si realismul interpretarilor sale în roluri de teatru sau de film îl faceau adulat de public, pentru ca ochii si puterea privirii lui au avut puterea sa transmita mai multa emotie decât orice cuvânt rostit.

La vremea debutului sau, în 1980, Adrian Pintea a trait o frumoasa poveste de dragoste, cu multe "ingrediente neplacute" aparute in presa vremii, cu actrita Irina Petrescu o celebra actrita dar mult mai in varsta. Dupa separarea de aceasta, a urmat o perioada zbuciumata pentru actor, dar în viata sa a aparut o femeie care, dintr-o mare dragoste pentru el, a renuntat la familia sa - era casatorita cu directorul de imagine din TVR, Mihai Mârtu, si avea o fetita, Ana. Silvia Mihaela, de profesie arhitect, a fost fiinta care, cu discretie si cu o rabdare iesita din comun, l-a ajutat pe marele actor sa depaseasca momentele mai grele din viata sa. Cei doi s-au casatorit în anul 1984.
Spre sfârsitul anilor `80, Adrian Pintea a devenit asistent universitar la Institutul de Arta Teatrala si cinematografica „I.L.Caragiale", la clasa Olgai Tudorache si, dupa iesirea acesteia la pensie, a devenit titular pe postul de profesor universitar. A fost adorat de studentii sai, carora le era, deopotriva, pedagog si prieten, critic si admirator...
În 1990 începe sa predea actorie la acelasi institut, devenit între timp Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale".
Si ca profesor, Adrian Pintea, cu amestecul sau inconfundabil de timiditate, emotie si gratie artistica, a stârnit adevarate pasiuni printre discipolele sale. În anul 1993, Laura Jianu, o studenta la clasa lui Alexandru Repan, se îndragosteste nebuneste de el si, de dragul lui, face eforturi pentru a-i fi mereu mai aproape. Laura a dat doi ani într-un an si a trecut la clasa Olgai Tudorache, pentru a-i fi mai aproape iubitului ei, asistentul Adrian Pintea. Din pacate, iubirea lor s-a încheiat destul de brutal dupa ce Laura a absolvit facultatea. Ea s-a maritat si a plecat în Anglia. Dar, din nefericire, si relatia sufleteasca dintre Adrian si sotia sa, Silvia Mihaela, se rupsese iremediabil. Cei doi au divortat...
Adrian Pintea o intalneste insa pe Lavinia Tatomir. El actor celebru, ea o adolescenta cu puteri paranormale. El avea 43 de ani, ea 16. El ardelean, ea olteanca. Ea vindecatoarea, el pacientul... Lavinia era fiica medicului actorilor Teatrului National din Craiova.
Diferenta de vârsta dintre cei doi, care s-au casatorit , era de 26 de ani.
Adolescentei i se parea „necuviincios” sa-l priveasca pe „domnul Pintea” ca pe un barbat; nu indraznea nici sa viseze. Anii au trecut, legatura s-a pastrat si intr-o noapte de toamna, Lavinia a primit un telefon in care „idealul ei masculin” (de atunci si de-acum) o cerea de nevasta, pe ea, „copilul”. N-a mai dormit pana dimineata, iar a doua zi si-a anuntat familia. Tatal ei a crezut ca a facut cineva glume, asa ca Adrian a trebuit sa se prezinte cu flori si sa-si ceara „miresuca” (asa cum o alinta si acum) in cadru oficial.
Pe 25 decembrie, in acelasi an 2OOO, Lavinia Tatomir, proaspata studenta la Medicina, a devenit doamna Pintea.
Inca ii vorbea cu dumneavoastra. Atunci a inceput „naveta romantica” Bucuresti-Craiova. Nunta au facut-o in vara, intr-o biserica catolica, dupa religia lui Adrian. Oricum Dumnezeu e unul singur. Dupa terminarea primului ei an de facultate, s-au mutat la Bucuresti. În 2002 obtine titlul de Doctor în domeniul Teatru, cu lucrarea Hamlet sau actorul lucid, lucrare ce va lua si forma unei carti la editura ALL.
În 2004 absolva Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", sectia Regie Film, la clasa Elisabeta Bostan. Nu a avut copii dar i-si adora nepoatele Catherine, Louisa si Annabel. Adrian se pregatea pentru premiera piesei „Hamlet” (rolul „vietii lui”, solicitant si prin durata de 4 ore si jumatate si prin gradul de dificultate) pe scena craioveana. Epuizat probabil de repetitii, a ramas fara voce cu cateva zile inainte de spectacol. In disperare de cauza, s-a gandit sa apeleze la o metoda neconventionala si cum Lavinia era deja un fenomen datorita harului ei, i-a trecut pragul. A fost, asa cum spune ea, o „intalnire karmica”.


Adrian Pintea a încetat din viata în dupã-amiaza zilei de vineri 8 iunie 2007, la Spitalul Clinic Fundeni, unde a fost internat în stare gravã cu cirozã hepatica foarte avansatã. Actorul s-a prezentat de urgentã la spitalul Fundeni, unde medicii au descoperit cã starea lui de sanatate era grav afectata pe fondul unei ciroze foarte avansate, provocatã de virusul B.(complications from cirrhosis, pulmonary and kidney hypertension)
Sotia sa, bioenergeticianul Lavinia Tatomir Pintea a stat alaturi de marele actor Adrian Pintea la spital pana în ultimele momente. Ceremonia de înmormântare a avut loc la Cimitirul Bellu din Bucuresti pe 10 iunie 2007. Actorul de religie romano-catolic, practicant si mergand frecvent la Catedrala "Sf. Iosif", cavaler al Ordinul Templierilor a fost insotit pe ultimul drum de familie, colegi si calul sau Duran.

(acest articol a fost preluat de la www.cinemarx.ro)

Florian Pittiş

Florian Pittiş s-a născut la 4 octombrie 1943, în Bucureşti. Tatăl său, Nicolae Pittiş, era comandor de aviaţie şi mama sa, Ana, era secretară de scoală. Porecla de "Moţu" a primit-o de la bunica din partea tatălui, pentru că era primul nepot şi cel mai alintat. La 14 ani, pe scena şcolii, joacă în piesa "O noapte furtunoasă" rolul Cetăţeanului turmentat.
A urmat cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. La terminarea acestuia, îşi încearcă norocul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Prima oară este declarat respins, datorită unui "R" prea puternic. După un an îşi împlineste visul. intrând la clasa actorului Radu Beligan. Pentru a fi aproape de scenă, se angajează la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra ca electrician. Vede spectacolul "Cum vă place" (în care va şi debuta mai târziu în rolul pajului), în regia lui Liviu Ciulei, de 236 de ori. Devine actor la Bulandra în 1961, când directorul teatrului era acelaşi Liviu Ciulei.


Florian Pittiş a avut roluri foarte apreciate de critici şi de public deopotrivă. Dintre piesele în care a jucat, amintim : "Antigona", de Sofocle (regia: Alexandru Tocilescu), "Bună seara, domnule Wilde", de Oscar Wilde (regia: Alexandru Bocăneţ), "Titanic Vals", de Tudor Muşatescu (regia: Toma Caragiu), "Iulius Cezar", de William Shakespeare (regia: Andrei Şerban), "Scoica de lemn", de Fănuş Neagu (regia: Dan Nasta), "Elisabeta I", de Paul Foster (regia: Liviu Ciulei), "Furtuna", de William Shakespeare (regia: Liviu Ciulei), "Azilul de noapte", de Maxim Gorki (regia: Liviu Ciulei), "Lungul drum al zilei către noapte", de Eugene O’Neill (regia: Liviu Ciulei), "Hamlet", de William Shakespeare (regia Alexandru Tocilescu), "A 12-a noapte", de William Shakespeare (regia Liviu Ciulei).

Roluri in teatru

* Lucius - Iulius Cezar de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, 1968
* Fleance - Macbeth de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968
* Aurel - Sfârşitul pământului de Victor Eftimiu, regia Zoe Anghel-Stanca, 1968
* Băiatul - Transplantarea inimii necunoscute de Alexandru Mirodon, regia Moni Ghelerter, 1969
* Camille - Puricele in ureche de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, 1969
* Collin Talbo - Harfa de iarba de Truman Capote, regia Crin Teodorescu, 1970
* Jeremy - Iubire pentru iubire de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970
* Licheaua - Aceşti nebuni faţarnici de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, 1970
* Arlechino - Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971
* Valentin - Valentin şi Valentina de Mihail Roşcin, regia Adrian Georgescu, 1972
* Feste - A 12-a noapte de William Shakespeare; regia Liviu Culei, 1973
* Alencon - Elisabeta I de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974
* Alioska - Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975
* Traian - Titanic Vals de Tudor Muşatescu, regia Toma Caragiu, 1975
* Edmund - Lungul drum al zilei catre noapte de Eugene O’Neill, regia Liviu Ciulei, 1976
* Radu cel Frumos - Răceala de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977
* Piotr - Mici burghezi de Maxim Gorki, regia Ioan Taub, 1978
* Ariel - Furtuna de William Shakepeare, regia Liviu Ciulei, 1978
* Mihai - Scoica de lemn de Fanuş Neagu, regia Dan Nasta, 1979 (Teatrul Nottara)
* Leonard Brazil - Cum se numeau cei 4 Beatles de Stephen Poliakoff, regia Florian Pittiş, 1980
* Patriciu - Ancheta asupra unui tanar care nu a facut nimic de Adrian Dohotaru, regia Petre Popescu, 1980
* Regele Ludovic cel Mare - Cabala bigotilor de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, 1982
* Domnul Loyal - Tartuffe de Moliere, regia Alexandru Tocilescu, 1982
* Olcica - Rezervatia de pelicani de D.R. Popescu, regia Valeriu Moisescu, 1983
* Laertes - Hamlet de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985
* El însuşi - Cântec despre mine însumi de Walt Whitman, regia Florian Pittiş, 1985
* Teodoro - Câinele gradinarului de Lope de Vega, regia Florian Pittiş, 1988
* Philinte - Mizantropul de Moliere, regia Valeriu Moisescu, 1989
* Dr. Frank Bryant - Meditaţiile Ritei de Keith Waterhouse si Willis Hall, regia Florian Pittiş, 1989
* Mortimer Brewster - Arsenic si dantelă veche de Joseph Kesserling, regia Grigore Gonţa, 1991
* Sonnenstich - Deşteptarea primaverii de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei, 1991
* Tiresias - Antigona de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993
* Jack - Totul în gradina de Eduard Albee, regia Tudor Mărăscu, 1997


A regizat piesele: "Cum se numeau cei patru beatles ", de Stephen Poljakoff, "Câinele grădinarului", de Lope de Vega, "Black and White", de Keith Wa-terhouse şi Willis Hall, "Meditaţiile Ritei", de Willy Russel, precum şi spectacolul "Poezia muzicii tinere". cu care a încântat mii de tineri din toată ţara. În " Cântec despre mine însumi", face regie, adaptare scenică, decor şi interpretare.

Pittiş a fost membru fondator al Cenaclului Flacăra, având recital chiar la primul spectacol (debutul la cenaclu şi-l face cu "Problema nopţilor spinoase" de Geo Dumitrescu). În filme a avut roluri sporadice, , dar greu de uitat. Debutul cinematografic se produce în 1967, în "Gioconda fără surâs", în regia Malvinei Urşianu. Au urmat: "Frumoasele vacanţe" (1968), "Adio, dragă Nela" (1972, regia: Cornel Todea), "Veronica se întoarce" (1973, regia Elisabeta Bostan), "Serenada pentru etajul XII" (1976), "Mama"(Elisabeta Bostan) (1977), "Ultima noapte de dragoste" (1979 Sergiu Nicolaescu), "Înne-bunesc şi-mi pare rău" (1992, regia: Ion Gostin). De asemenea, vocea sa poate fi auzită în varianta dublată în limba română a filmului de animaţie "Maşini" - (Regele, versiunea în limba română) (2006).

În 1965, Pittiş debuteaza în teatrul radiofonic, în serialul "Cosma", adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan Puican. Au urmat 40 de ani frumoşi la radio. În 1973, la 13 august, Florian Pittiş a devenit prezentatorul Clubului Curioşilor, de la fostul Program 3. În timp, realizează "Pittiş Show", iar dupa 90, alături de Camelia Stănescu realizaza "Declaraie de iubire" la Radio România Cultural. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, care devine Radio3net la 1 octombrie 2004.
Vocea lui Florian Pittiş a devenit emblematică pentru "Teleenciclopedia", cea mai veche emisiune documentar a televiziunii române ( 21 aprilie 1965). Tot în televiziunea, Florian Pittiş, Anda Calugăreanu, şi Dan Tufaru au format un trio de succes ce anima serile românilor.
În ceea ce priveste dragostea lui Florian Pittis pentru muzica, înregistrează patru piese alături de Nicu Alifantis în anii 70. A apărut apoi pe albumul Cantafabule al celor de la Phoenix cu "Invocaţie". A urmat un alt album alături de Celelalte Cuvinte. Sub titulatura de "Nu trântiţi uşa", Moţu înregistrează alături de Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici şi Adrian Ordean LP-ul "Vis de primăvară " apărut doar pe vinil, needitat. O dată cu apariţia trupei Pasărea Colibri, înregistrează trei albume: "În căutarea cuibului pierdut" (1995), "Ciripituri" (1996), "Cântece de bivuac" (1999). Apare şipe albumul de aniversare (Vol. I şi II) a trupei Pasărea Colibri, intitulat "10 ani" (2003). Florian Pittiş urca ultima oara pe scena Festivalului Medieval de la Mediaş, alături de Ducu Bertzi şi Marius Baţu, pe 14 iulie 2007.




Florian Pittiş a făcut parte din francmasonerie şi funcţia cea mai înaltă pe care a deţinut-o a fost, din 2004, aceea de mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România.

Moţu era un suporter înfocat al Clubului Rapid. Era Preşedintele Senatului Clubului Aristocratic Rapid. Era indragostit de Rapidul anilor '60, cea care a luat titlul in 1967.
A fost căsătorit cu Anda. A plecat dintre noi pe 5 august 2007, la 15:15.

Janis Joplin

Janis Joplin este unul dintre cele trei superstaruri ale generaţiei "flower power", alături de Jimi Hendrix şi Jim Morrison. Pe lângă apartenenţa la aceleaşi idealuri şi muzica lor exceptională, cei trei mai au în comun din nefericire şi dispariţia prematură din cauze similare, adică abuzul de droguri şi de alcool.
În particular, despre Janis se poate spune fără teamă de a greşi că este cea mai importantă femeie din muzica rock şi totodată prima interpretă albă de blues. Vocea sa cu totul neobişnuită, foarte aspră şi foarte răguşită, precum şi prezenţa scenică vulcanică au impus-o definitiv în conştiinţa publicului, în ciuda carierei sale meteorice, întreruptă în mod abrupt de tragica ei dispariţie.

Janis Lyn Joplin pe numele întreg, s-a născut pe 19 iunie 1943 la Porth Arthur, un orăşel din statul Texas. Ea provenea dintr-o familie modestă, din clasa mijlocie, mediul în care a crescut fiind unul foarte conservator pentru firea ei non-conformistă, manifestată încă de timpuriu. Ridiculizată de colegii săi pentru înfăţişarea ei nu prea agreabilă - Janis era supraponderală şi avea o acnee abundentă - rebela adolescentă îşi găseşte refugiul în muzică. Ea era fascinată mai ales de blues-ul feminin, având ca favorite pe marile soliste Bessie Smith, Odetta sau Big Mama Thornton. Acestea vor fi de altfel influenţele declarate ale stilului interpretativ al lui Janis.
Adolescentă fiind, începe să cânte blues şi folk cu diverse formaţii locale. Prima sa apariţie scenică se produce în decembrie 1961 într-un club din Houston - Texas. În anul următor devine solista unui grup numit Waller Creek Boys, alături de care continuă să concerteze în cluburi. Devenită studentă la University Of Texas, Janis lasă baltă studiile în 1963, pentru a pleca în San Francisco, acolo unde mişcarea hippie se afla în faza ei de germinaţie. Acolo devine atracţia principală a clubului North Beach Cofee Gallery, cântând ocazional şi cu Jorma Kaukonen, viitorul chitarist de la Jefferson Airplane. După doi ani de viaţă trăiţi din plin, Janis hotărăşte să se retragă acasă în Texas, extenuată fiind de excesul de alcool şi amfetamine. Nu apucă să se cureţe bine, căci în 1966, un mai vechi prieten al său, managerul Chet Helms, de al cărui nume se leagă destinul unor trupe precum Jefferson Airplane sau Big Brother And The Holding Company, îi propune să se întoarca în California, pentru a deveni solista celui de al doilea grup menţionat mai înainte. Muzicienii alături de care urma să cânte erau Sam Andrew (chitara), James Gurley (chitara), Peter Albin (bas) şi David Getz (tobe).
Debutul lui Janis cu noua sa formaţie se produce la Berkeley's Open Air Theatre. În scurtă vreme, Big Brother And The Holding Company devine una dintre principalele atracţii ale scenei psihedelice din San Francisco. Cu toate acestea trupa preferă un angajament la Chicago, în clubul Mother Blues. În aceiaşi perioadă este semnat un contract cu label-ul Mainstream Records, care le editează în septembrie 1967 albumul de debut, clasat pe locul 60 în topul Billboard, precum şi două single-uri, "Blindman" şi "All Is Loneliness".


În acelaşi an are loc şi apariţia trupei la festivalul de la Monterrey, unde Janis reuşeşte să uluiască asistenţa, mai ales cu incendiara versiune a piesei lui Big Mama Thornton, "Ball And Chain", care poate fi vizionată şi în filmul festivalului. Trupa atrage atenţia lui Albert Grossman, unul dintre cei mai potentaţi manageri ai vremii, care le înlesneşte semnarea unui contract cu o companie majoră, Columbia Records.

Al doilea album cu Big Brother And The Holding Company, "Cheap Thrills", apare în septembrie 1968 şi este un un uriaş succes, ocupând locul 1 în clasamentul Billboard. De asemenea single-ul "Piece Of My Heart" a ocupat locul 12.

Cu toate acestea asocierea dintre Janis Joplin şi Big Brother And The Holding Company nu a mai durat multă vreme. Ultimul concert în această formulă a avut loc în decembrie 1968, după care Janis a pus bazele unei noi formaţii, intitulată mai întâi Janis And The Joplinaires, iar apoi Kozmic Blues Band. Dintre vechii parteneri de scenă ea l-a păstrat doar pe chitaristul Sam Andrew cu care se ştie că avea o relaţie mai specială. În rest erau numai muzicieni noi, între care şi un număr considerabil de suflători. Sound-ul noii trupe era mult mai clar orientat spre blues, aşa cum îşi dorea Janis. Kozmic Blues Band va fi considerabil remaniat în vara anului următor, când se renunţă inclusiv la Sam Andrew, întors la vechea sa formaţie, în urma unui conflict violent cu năbădăioasa solistă.
L.P.-ul de debut a fost "I Got Dem Ol' Kozmic Blues Again Mama", în octombrie 1969, clasat pe poziţia a 3-a în topul revistei Billboard.

Cu două luni înainte Janis susţinuse un recital alături de trupa sa la celebrul festival de la Woodstock. Prestaţiile live erau însă din ce în ce mai vizibil afectate de consumul de alcool şi de droguri şi Janis hotărăşte să asculte de sfatul medicului, motiv pentru care sparge gaşca şi se retrage pentru câteva luni cu scopul de a urma o cură de dezintoxicare.
În primăvara anului 1970 ea revine în show-biz, cu un nou grup de acompaniament, Full Tilt Boogie Band. În vara aceluiaş an susţine un turneu în Canada, pe acelaşi afiş cu cei de la Greateful Dead, după care începe sesiunile de înregistrări pentru un nou album ce se va intitula "Pearl". Din păcate acesta avea să apară postum, deoarece Janis, care între timp se reapucase de droguri, a sucombat ca urmare a unei supradoze, în camera sa de hotel din Los Angeles, pe data de 4 octombrie 1970.



După moartea artistei, acesteia i s-a creat un adevărat cult. Albumul "Pearl", lansat în ianuarie 1971 a ocupat locul 1 în topul american, ca şi single-ul "Me And Bobby McGee". În anii următori au apărut numeroase compilaţii şi materiale live şi au fost realizate numeroase documentare TV, dintre care cel mai important este cel intitulat ''Janis'', din 1973. Nu au lipsit nici filmele biografice, precum "The Rose", în 1979, cu Bette Midler in rolul principal, ca şi volumele de aceiaşi factură, dintre care cea mai mare atentie o merita "Love, Janis", scrisă de sora sa, Laura Joplin, de profesie psiho-terapeută.

un articol de Viorel Grecu