Georges Seurat

S-a născut la Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier pensionar. Este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - ei însuşi pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Şcoala de sculptură şi pictură, iar în 1878 îşi începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci şi muzee. Studiază temeinic operele vechilor maeştri. În 1879, la a patra expoziţie a impresioniştilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi - a suferit "un şoc profund şi neaşteptat". Se îndepărtează de pictura academică şi închiriază un atelier. Doreşte să-şi însuşească acea revoluţie plastică pe care au reuşit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.
Citeşte volumele "Gramatica artei plastice" şi "Istoria pictorilor tuturor şcolilor" ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul "Legea contrastului simultan al culorilor". Pornind de la aceste izvoare, îşi construieşte propria teorie despre "contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovaţii plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura "La scăldat, Asnières". Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecţie al Salonului oficial din 1884, de aceea Seurat îl expune la "Expoziţia Pictorilor Independenţi", trezind interesul câtorva critici şi admiraţia lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidenţiază înaine de toate prin formatul său, este prma pictură din seria pânzelor vaste. Seurat doreşte aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiţii sunt deja altele, străine întru totul de impresionişti. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca, ceea ce îl obligă - după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un mic port, la Grandcamp şi începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numeşte divizionism, a cărei esenţă constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlneşte cu Pissarro, care îşi însuseşte imediat această tehnică. 

Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat îşi prezintă tabloul intitulat "O duminică de vară pe insula Grande Jatte" la a opta şi ultima expoziţie a impresioniştilor, într-o sală separată, alături de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şocaţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - şi de data asta - "porecla s-a transformat în renume". La puţin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziţie a "Societăţii Artiştilor Independenţi" precum şi la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă. ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe nişte mici puncte, care - privite de la distanţă - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.


Termenul de "metodă neoimpresionistă" a fost folosit pentru prima dată de în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susţinător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel iniţiat provine, fără îndoială, din impresionism, în acelaşi timp îl înnoieşte radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul "Introducere în estetica ştiinţifică", care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei şi facilitează aplicarea practică a acestora în pictură. 
Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior. Astfel începe să lucreze la tablourile intitulate "Modelele" (1888) şi "Le chahut" (1889-1890).

Ultima operă a lui Seurat este "Circul" (1890-1891), expus la expoziţia pictorilor independenţi pe data de 20 martie 1891. Legătura cu "Le chahut" este evidentă, mişcarea care însufleţeşte personajele pare la fel de mecanică, artiştii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, şi chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului şi evidenţierea compoziţiei.

În 1885, Seurat o cunoaşte pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model (Vezi tabloul: "Tânără pudrându-se") şi cu care îşi va împărţi viaţa. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naşte pe 16 februarie 1890. Relaţia lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existenţa fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăveşte de difterie şi moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite "vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat "a lăsat în urmă o văduvă nefericită şi...un copilaş minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeaşi boală ca şi tatăl său.

Steven Tyler

Steven Victor Tallarico, mult mai bine cunoscut publicului larg sub numele său de scenă, Steven Tyler, s-a născut la 26 martie 1948 în Yonkers, New York. Bunicul său era italian născut în Calabria, iar strămoşii săi pe linie paternă erau de origine germană. Steven este cel de al doilea dintre cei doi copii ai familiei Tallarico. Ei s-au mutat în Yonkers, New York, oraş în care Steven s-a înscris la Roosevelt High School. Din nefericire, avea să fie exmatriculat din acest colegiu, pentru uz de droguri, dar mai târziu viitorul artist îşi termină studiile la Leonard Quintano's School. Înainte de a-şi începe cariera artistică, Steven a lucrat în câteva meserii, fiind chiar şi brutar la un moment dat. 
Muzica a jucat însă în permanenţă un rol major în viaţa lui, tatăl său fiind la rândul său muzician (Vic Tallarico Orchestra). Din acest mediu, Steven a prins farmecul blues-ului şi, în anii '60, a fost toboşar şi chiar solist vocal în câteva trupe locale de rock & roll, printre care şi The Strangeurs, cei care au devenit ulterior Chain Reaction. 


În 1969, Steven scrie piesa "Dream On". Un an mai târziu, după ce participă la un concert rock în oraşul Sunapee din New Hampshire, Steven Tyler se alătură unui nou grup, alături de chitaristul Joe Perry şi de basistul Tom Hamilton. În această formulă a luat naştere "Cea mai mare trupă muzicală de rock and roll a Americii", numele de "Aerosmith" nemaiavând nevoie de nici o prezentare. 

Tyler este cunoscut şi uşor de recunoscut atât pentru vocea sa guturală, dar extrem de versatilă muzical cât şi pentru abilitatea sa de a cânta la un mare număr de instrumente foarte diferite, incluzând muzicuţa, instrumentele cu clape, de percuţie şi de suflat. În anii 1970 şi 1980, Tyler a devenit faimos mai ales pentru utilizarea masivă de droguri şi de alcool, formând împreună cu colegul său de la Aerosmith, John Perry, un cuplu cunoscut sub numele de "Toxic Twins".

 În anul 1986, Tyler a completat un program complet de dezintoxicare, menţinând după acea dată o atitudine de abstinenţă faţă de droguri şi alcool. În timpul performanţelor sale muzicale de scenă, pline de energie, Tyler foloseşte o garderobă de concert extravagant colorată la care se adaugă întotdeauna, ca semn distinctiv al său, şaluri lungi multicolore, care adesea stau atârnate de microfonul la care solistul cântă. 

Recent, Tyler a fost nominalizat ca unul dintre primii 100 de cântăreţi ai tuturor timpurilor. Tyler este, de asemenea nominalizat ca fiind al 3-lea pe o listă de 100 vocalişti de muzică metal ai tuturor timpurilor.

Mircea Vintilă

S-a născut pe 23 martie 1949 la Bucureşti şi a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Şcoala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” şi apoi a absolvit Institutul de Construcţii în anul 1974.

A cântat alături de alţi prestigioşi artişti (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studenţesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureştene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenţilor” şi în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediţie a Festivalului "Primăvara baladelor" câştiga „Marele Premiu” cu piesa "Lordul John". Cu piesa "Bade Ioane" câştigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa "Făt Frumos" caştigă premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

A editat primul disc single, Pământul deocamdată – Mielul, în anul 1974. În 1975 lansează un alt disc single, Hanul lui Manuc – Bade Ioane. Urmează primul LP de mare succes in 1976, intitulat Crezul meu, o parte din piese fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea.

În 1982 urmează un alt LP Peripeţii noi şi apoi, în 1986, un alt album, intitulat Mircea Vintilă. (Titlul original era Se retrage la Vatra Luminoasă, dar nu a fost acceptat.) În perioada 1978-1984 au fost editate două compilaţii folk pe care apare în total cu patru piese.

În 1990 primeşte Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Naţional de Muzică Folk "Om bun". Urmează o serie de turnee in Austria, Franţa, Germania, Rusia şi Slovacia. Susţine spectacolul "Faţă în faţă cu lumea" la Teatrul „Bulandra”, alături de Florian Pittiş, cu care în anul 1992 editează albumul Nu trântiţi uşa. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfăşurînd o prestigioasă activitate discografică şi de turneu în ţară şi străinătate (SUA, Canada, Germania).

În octombrie 2000, Mircea Vintilă lansează sub marca Roton albumul “Madama de pică”, primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care şi-au adus contribuţia artişti de marcă: Mugurel Vrabete, în calitate de producător executiv, Horia Stoicanu - co-autor, Gheorghe Emanuel - programare şi claviaturi, Relu Bitulescu - percuţie, Eugen Caminschi - chitară, Marius Baţu - chitară acustică şi backing vocal, Mugurel Vrabete - bass. Primul single extras, "Noros Cecer", beneficiază de un superb videoclip. „Madama de pică” a fost declarat "cel mai bun album folk al anului 2000", iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru "Cel mai bun videoclip al anului", decernat de Uniunea Artiştilor Profesionişti din Televiziune.

Trei ani de pauză discografică au însemnat destule schimbări. În primul rând - despărţirea, în vara anului 2003 - de „Pasărea Colibri”, alături de care a mai lansat în acest interval două LP-uri - „Încă 2000 De Ani” (2001) şi „10 Ani” (2003) -, ambele la Roton. În plus, Vintilă a semnat un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă Trupa “Brambura”, care îl acompaniază pe muzician in concerte, dar şi pe noul material. Grupul este compus din instrumentişti de valoare:Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichişan (tobe), Cătălin Creţeanu (bas), Elena Pavel şi Andrada Popa (backing vocal).

În albumul Toţi într-o Barcă, Mircea Vintilă continuă colaborarea cu Horia Stoicanu, alături de care a înfiinţat în anul 2000, după spusele sale, un „comando muzical” prin care cei doi au dorit să „debarce în forţă pe plaja de manele”. Ca urmare, dintre cele 10 piese care fac parte din acest disc, cinci sunt creditate tandemului Vintilă - Stoicanu, iar încă două sunt semnate individual de cei doi. Restul aparţin lui Eugen Caminschi şi lui Iulian Vrabete.

În general, este un album mai mult îndreptat spre pop-rock ca de obicei; Toţi într-o barcă surprinde prin prospeţimea pieselor şi prezentarea acestora.

Pe 14 decembrie 2005, Mircea Vintilă a lansat albumul Opere & operete, produs de Intercont Music şi Fundaţia „Mircea Vintilă”, album ce conţine 13 piese, adevărate hituri lansate de solist de-a lungul anilor („Pământul deocamdată”, „Cu tine prin New-York”, „Miruna”, „Făt Frumos”, „Bade Ioane” etc.), şi o piesă nouă, inedită, care constituie o mare supriză, datorită accentelor ei hip-hop, „Dramă de cartier”.

Piesele mai vechi incluse în acest best of au fost rearanjate orchestral şi aduse, ca sound, la standardele anului 2005.

Theodor Aman

S-a născut la 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel. A urmat cursurile Colegiului Sf. Sava din Bucuresti. Profesor şi întemeietor al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Se dedică picturii influenţat de maeştrii Renaşterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viaţa muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung şi împrejurimi. 
Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de Arte frumoase, la Bucureşti şi Iaşi (1864). După lecţii de desen cu pictorul Constantin Lecca, la Şcoala Centrală din Craiova, pleacă în 1850 la Paris, unde studiază pictura cu Michel Martin Drolling, apoi, din 1851, cu Francois Edouard Picot.

Prestigiul de care s-a bucurat Aman a fost sporit şi de funcţia sa de director al Şcolii naţionale de arte frumoase, încă de la înfiinţarea acestei instituţii, în 1863. În pictura sa de o rigoare academistă, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospeţime, în sensul situării artistului în actualitate. 

Prestigiul de care s-a bucurat Aman a fost sporit şi de funcţia sa de director al Şcolii naţionale de arte frumoase, încă de la înfiinţarea acestei instituţii, în 1863. În pictura sa de o rigoare academistă, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospeţime, în sensul situării artistului în actualitate. 

Noutatea pânzelor sale ţine astfel mai mult de răspunsurile tematice la preocupări sociale şi politice din perioada fondării statului naţional român.

Nu lipsesc însă şi unele încercări de luminare a paletei, de surprindere a instantaneului, ce ne vorbeşte despre ecoul, fie şi palid, al experienţelor unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde în deceniile şapte şi opt ale secolului XIX, se pun bazele impresionismului.

Începe să picteze încă de pe atunci o serie de compoziţii istorice, unul din genurile sale preferate în care va excela.

Nat King Cole

Nathaniel Adams Coles s-a născut în anul 1919 în Montgomery, Alabama. Patru ani mai târziu, tatăl său, care era pastor, a primit o parohie în Chicago unde s-a mutat cu întreaga familie. Fiind dirijoarea corului în biserica soţului său, Perlina Coles, i-a iniţiat de mici în tainele muzicii pe cei şase copii ai săi şi, ca dovadă, patru dintre ei au devenit muzicieni.
La vârsta de 12 ani Nat a început să ia lectii de pian, cântând în acelaşi timp la orgă în biserica tatălui său. Tot la aceeaşi vârstă a început să cânte şi în corul bisericii.
IÎn acea perioadă comunitatea de negri din partea de sud a oraşului Chicago era pur şi simplu cuprinsă de febra muzicii jazz. De-a lungul anilor de liceu, Nat şi fratele său mai mare, Eddie, mergeau seară de seară la concerte de jazz, căutau să se împrietenească cu muzicienii de jazz, iar când accesul la vreun club de jazz nu le era permis, obişnuiau să stea la uşi şi să asculte fermecaţi improvizaţiile ce străbăteau din interior. Cum avea să mărturisească artistul mai târziu, această perioadă i-a influenţat foarte mult tactica de a cânta la pian, tot ceea ce făceau muzicienii pe care-i întâlnea la acea vreme a rămas întipărit în memoria sa de-a lungul întregii vieţi, ajutându-l să-şi creeze propriul stil.

La numai 14 ani, Nat îşi înfiinţeaza prima trupă, The Rogues of Rhythm, care după câteva luni avea să se numească Nat Coles and his Royal Dukes, alături de care cânta ori de câte ori i se oferea ocazia. Doi ani mai târziu, Cole devine pianistul quintetului Solid Swingers, al cărui leader era fratele său, Eddie. Alături de Solid Swinggers, Nat a făcut primele sale înregistrări profesioniste, pentru Decca Records. Programul încărcat de repetiţii şi concerte îi răpeau mult din timpul destinat studiului, astfel că artistul renunţă la liceu în favoarea muzicii.

În 1937, Nat şi fratele său Eddie s-au alăturat unei trupe de revistă care pusese în scenă un music-hall numit "Shuffle Along". După şase săptămâni de succes în Chicago, trupa a început un turneu de-a lungul ţării. În timpul turneului, Nat a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu dansatoarea Nadine Robinson. Când turneul a luat sfârşit, cu ultimul spectacol în California, Nat şi Nadine decid să se stabilească în Los Angeles.

Primul contract ferm cu o casă de discuri a fost semnat în 1943, cu Capitol Records, iar primul hit înregistrat de cei trei a fost "Straighten Up and Fly Right", o melodie compusă de Cole şi bazată pe una din predicile tatălui său. Pentru că vorbea despre valorile morale, piesa a fost un succes instant atât în comunităţile de negri cât şi la publicul alb, înmulţind astfel numărul de fani.

În iarna anului 1946 King Cole Trio a înregistrat piesa "The Christmas Song" care a devenit rapid numarul 1 în America şi care a însemnat atât îndepărtarea trupei de jazz-ul care a consacrat-o cât şi recunoaşterea lui Nat ca şi interpret mai degrabă decât ca pianist.

În anul 1956, Cole a primit propriul său show la NBC-TV. În ciuda succesului pe care l-a avut, după numai un an, show-ul a fost retras din cauza lipsei sponsorilor. Cole fiind negru, nici o companie nu s-a înghesuit să-şi facă reclamă în emisiunea lui, toţi considerând că un show care se adresează în special populaţiei de culoare este o pierdere de bani.

Ultima parte a anilor '’50 a marcat peisajul muzical american prin apariţia unor noi solişti de culoare precum Harry Belafonte sau Johnny Mathis, reîntoarcerea în forţă a lui Frank Sinatra sau apariţia unui nou curent muzical, numit rock '’n ’roll. În aceste condiţii popularitatea lui Cole a început să pălească simţitor. Pentru a-şi revitaliza cariera, Nat a încercat o serie schimbări în avtivitatea artistică. Cole a jucat într-o serie de filme de succes moderat. Turneul intitulat "Sights and Sounds", pe care l-a efectuat împreună cu tinere speranţe ale muzicii negre, i-a demonstrat însă că publicul încă îl mai place şi îl aşteaptă cu noi materiale.

Astfel, la începutul anilor ‘'60, Nat "King" Cole revine în top-uri cu piese precum "Ramblin’ Rose" sau "Those Lazy, Crazy, Hazy Days of Summer" care, deşi ii aduc o nouă serie de fani, sunt criticate de experţi care le consideră mult mai slabe decât producţiile lui anterioare.

Cole a fost un fumător înrăit. Era foarte rar văzut fără o ţigară în gură, iar în ultimii ani ajunsese să fumeze chiar şi trei pachete pe zi. În anul 1953 a fost operat de ulcer şi sfătuit de medici să renunţe la fumat. Acest lucru nu s-a întâmplat însă; Cole a continuat în acelaşi ritm de turnee, înregistrări şi tutun. Drept urmare, în iarna anului 1964 a fost diagnosticat de cancer la plămâni, iar pe 15 februarie 1965 Nat "King" Cole a încetat din viaţă la un spital din Santa Monica, în California.

Lumea pierduse unul dintre cei mai mari pianişti de jazz şi mai ales unul dintre cei mai mari interpreţi de balade ai tuturor timpurilor. Muzica lui a rămas mereu vie datorită înregistrărilor rămase şi este mereu vie în memoria publicului datorită deselor reeditări.

Iurie Darie

S-a născut pe 14 martie 1929, în Vadul Roşu din judeţul Soroca, aflat astăzi în Republica Moldova. Dotat cu talent la desen, dar având şi reale însuşiri pentru scenă, Iurie Darie a dat examen atât la Institutul de Arte Plastice, cât şi la cel de Artă Teatrală şi Cinematografică, reuşind la ambele, dar alegându-l pe ce din urmă, pe care l-a absolvit în 1952. A învăţat ce înseamnă actoria de la mari actori şi profesori: Mihai Popescu sau Marietta Sadova.

În cinematografie a debutat în 1953, în "Nepoţii gornistului", în regia lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platoul de filmare pe Marga Barbu şi pe Liviu Ciulei. În anul 1959, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan pentru a juca în seria "Brigada Diverse", alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.

A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producţii cinematografice, printre care "Băieţii noştri" (1959), "Vacanţă la mare" (1962), "Dragoste la zero grade" (1964), "Atunci i-am codamnat pe toţi la moarte" (1971), "Fraţii Jderi" (1974), "Ringul" (1983), "O zi la Bucureşti" (1986), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1987), "Zâmbet de soare" (1987), "Oglinda" (1993), "Punctul zero" (1996), "Triunghiul morţii" (1999). În 2004 a jucat în serialul de televiziune "Numai iubirea".

Un moment important din cariera sa a fost perioada Teatrului de Comedie, perioadă în care Radu Beligan a avut flerul să adune câţiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. A jucat sub bagheta regizorului Lucian Giurchescu şi apoi a lui David Esrig. I-a avut ca parteneri pe marii actori: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Radulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu. A jucat în spectacole de referinţă: "Troilus şi Cressida", "Umbra" şi multe altele.

După Revoluţie, a jucat în "Pălăria", producţie a Teatrului de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele (1998), "Patru pe o canapea şi valetul" de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). De asemenea, actorul a colaborat şi cu cineaştii basarabeni, în filmul pentru copii "Moara", realizat în 1992, sau pe scena Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău în "Tata" (stagiunea 1999-2000).

Iurie Darie s-a remarcat şi în emisiunile de televiziune pentru copii, în care actorul îşi etala abilitatea de a desena, uneori cu ambele mâini. Într-o vreme făcea şi turnee prin ţară cu spectacole pentru copii, în care istorisea şi desena o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte.

Ion Besoiu

Actorul Ion Besoiu s-a născut la 11 martie 1931 la Sibiu, oraş în care a şi absolvit studiile, finalizate la Academia de Teatru şi Muzică.
A debutat în anul 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului "Toate pânzele sus", în regia lui Mircea Mureşan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu şi Jean Constantin.
Timp de 16 ani, a jucat pe scena Teatrului "Radu Stanca", din Sibiu, după care s-a mutat la Bucureşti, unde a jucat la Teatrul "Lucia Sturza Bulandra" şi a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.
Cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Cloşca, în "Procesul lui Horia" (1967), Serebreakov, în "Unchiul Vanea" (1983), Polonius, în "Hamlet" (1985), Oronte, în "Mizantropul" (1989), Corifeu, în "Antigona" (1993), Ferapont, în "Trei surori" (1995), Senecus, în "Caligula" (1996), şi Muhoianov Ivan Matveevici, în "Oblomov" (2003).



Activitatea sa cinematografică este şi ea impresionantă. Câteva dintre filmele în care a jucat Ion Besoiu sunt: "Furtuna", "Neamul Şoimărestilor", "Haiducii", "Răscoala", "Mihai Viteazul", "Ciprian Porumbescu", "Păcală", "Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii", "Ultima noapte de dragoste", "Lumini şi umbre".



În 2002, a primit Premiul de excelenţă al Cinematografiei Române.
În 2001, a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Sibiu, în care s-a născut.
Ion Besoiu este preşedinte executiv al Fundaţiei "Sibiul Vechi. Sibiu - Hermannstadt", asociaţie care îi ajută pe tinerii talentaţi şi care oferă premii etnografilor. O perioadă, actorul a activat şi ca ziarist, debutând în "Curierul Româno-American", din Sibiu.

Gina Patrichi

S-a născut în 8 martie 1936, la Bucureşti. Fratele ei, Mircea Patrichi ii dedică acesteia un roman biografic "Gina Patrichi: clipe de viaţă", (Este biografia uneia dintre cele mai mari artiste ale teatrului românesc contemporan povestită cu farmec de fratele artistei, jurnalist stabilit în Elveţia de mai mulţi ani. Volumul cuprinde şi mărturii ale unor personalităţi ale vieţii culturale, ca şi ale fiicei şi sotului. Volumul cuprinde o teatrografie şi o filmografie a actriţei), din care aflăm că: "tânăra ce se pregătise conştiincios pentru o carieră de chimistă, carieră ce o doreau părinţii ei, dar fascinată de lumea teatrului şi de actori precum George Vraca, George Calboreanu sau Lucia Sturdza Bulandra se hotărăşte la numai 16 ani să urmeze Institutul de Teatru şi Cinematografie "Ion Luca Caragiale", de unde este exmatriculată în anul III."

În 1956 debutează pe scena Teatrului din Galaţi şi rolul "Nora" după piesa lui Henrik Ibsen o consacră ca fiind una din cele mai bune interprete românce a acestui mare dramaturg.
Interpretează de toate, comedie, dramă, recitaluri de muzică şi poezie, teatru radiofonic, având o "voce" incomparabilă, şi este din ce în ce mai apreciată de public şi critici.



În film debutează în 1965, cu rolul Rozei Ianosi din "Pădurea spânzuraţilor", opera câştigătoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani întruchipează personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: "Trecătoarele iubiri", "Nemuritorii", "Dincolo de nisipuri", "Proba de microfon", "Moromeţii" etc.



A fost căsătorită timp de 3 decenii cu avocatul Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasă, elegant şi cu umor, care a iubit-o enorm şi i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul, cu care are o fată Oana Miruna Anagnoste, despre care la 5 ani părinţii spuneau: " ...plină de sensibilitate, farmec şi hachiţe ca maică-sa şi ...încăpăţânată, mare amatoare de fructe şi frumuşică foc ca taică-său"



Gina Patrichi a fost o perfecţionistă a scenei şi filmului românesc, o actriţă de un farmec aparte, frumoasă, rafinată şi cultă a cărei moarte prematură, survenită pe 18 martie 1994 în Bucureşti a lăsat un gol imens în lumea teatrului şi filmului românesc.



În noiembrie 2008 s-a lansat la Braşov volumul "Carte cu Gina Patrichi", scris de Mircea Morariu; actriţei i-a fost acordat titlul de "Cetăţean de onoare " al Municipiului Galaţi, având în vedere că a debutat în Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi. A fost premiată
post-mortem, în aprilie 1994 în cadrul galei UNITER, pe scena Teatrului "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti cu PREMIUL DE EXCELENŢĂ!

Rex Harrison

Născut în anul 1908, în Lancashire, Anglia, Reginald Carey Harrison a fost o vedetă a ecranului şi a scenei teatrale timp de şaizeci de ani.
Sir Rex Harrison este cunoscut pentru şarmul, subtilitatea, dar şi aura de mister a personajelor interpretate. Vasta sa cultură a fost formată de către profesori de renume, la instituţiile Birkdale Preparatory School şi Liverpool College.
Atras de luminile rampei, britanicul a acceptat, la vârsta de optsprezece ani, o slujbă oferită de teatrul Liverpool Repertory. Cariera sa juvenilă a fost întreruptă de începerea celui de-al doilea război mondial, atunci când Harrison a fost încorporat ca locotenent în The Royal Air Force.


În piesa ,,French without Tears" a convins publicul de disponibilităţile sale pentru comedia neagră. În piese precum ,,Bell Book and Candle", ,,Venus Observed", ,, The Love of Four Colonels", criticii au apreciat indicaţiile regizorale oferite colegilor săi de trupă. Tărâmul tuturor posibilităţilor, Hollywood-ul, l-a primit cu braţele deschise în anul 1930.
,,The Great Game" (1930) a marcat debutul său pe peliculă. Divorţat de prima soţie, Collette Thomas, în anul 1942 se recăsătoreşte cu actriţa germană Lilli Palmer.



Cei doi au format un cuplu în numeroase piese de teatru. După un scandal notoriu în presa vremii (s-a spus că starleta Carole Landis s-a sinucis din cauza despărţirii de impulsivul actor), relaţia sa cu Lilli a fost curmată. S-a însurat cu actriţa britanică Kay Palmer, urmată apoi de Rachel Roberts şi Mercia Tinker. Din cele şase mariaje, Harrison a rămas cu cinci fii (printre care şi actorul Noel Harrison).



Fascinat de opera fraţilor Auguste şi Louise Lumiere, laureatul premiului Oscar a avut apariţii semnificative în filme având o largă gamă tematică: ,,The Citadel" (1938), ,,Major Barbara" (1941), ,,The Rake's Progress" (1945), ,, Anna and the King of Siam" (1946), ,,The Foxes of Harrow" (1947).





Rolul care l-a consacrat este cel al profesorului Higgins din ,,My fair Lady", în care i-a dat replica încântătoarei Audrey Hepburn. Partitura intransigentului Henry Higgins, jucată pe scenele londoneze, i-a adus un mult aşteptat premiu Tony, în anul 1957. În anul 1963, a uimit întreaga tagmă actoricească cu performanţa din filmul "Cleopatra", pentru care a primit o nominalizare la Premiile Oscar.





Autobiografia complexului actor, intitulată ,,Rex" (1975), a fost urmată de un volum de versuri: ,,If Love be Love". Cu un an înaintea decesului său, a fost investit de către regina Elisabeta a II-a cu titlul de Sir. Până la moartea sa, survenită în anul 1990, a împărtăşit dragostea către lumea teatrului întregii lumi.

Jon Bon Jovi

John Bongiovi, pe numele său adevărat, s-a născut la 2 martie 1962 şi a început să ia lecţii de chitară şi pian de la vârsta de 13 ani, avându-l ca profesor pe un vecin de al său. La 14 ani, îndrumat de acesta, înfiinţează primul său grup, Raze. Doi ani mai târziu îl întâlneşte pe David Bryan alături de care formează un grup care a avut la început mai multe denumiri: Atlantic City Expressway, apoi Jon Bongiovi and The Wild Ones. Din 1982 începe să imprime, cu ajutorul vărului său Toni Bongiovi câteva demo-uri, pe care le trimite la case de discuri. Puţin mai târziu, un post de radio începe să difuzeze piesa „Runaway” care devine hit local în scurt timp.



Având nevoie de o formaţie de acompaniament, John îl recheamă pe Bryan şi alături de el stabileşte componenţa care nu se va mai schimba timp de aproximativ 10 ani: Jon – voce şi chitară ritmică; Richie Sambora – chitară solo; Tico Torres – tobe şi instrumente de percuţie; David Bryan – claviaturi; Alec John Such – chitară bass. În această formulă semnează primul contract important cu Mercury Records şi îşi schimbă numele în Jon Bon Jovi.
Cu ajutorul managerului Don McGhee imprimă albumul de debut, „Bon Jovi” în 1984, care devine disc de aur.



Cel de al doilea album, „7800 Fahrenheit”, scos în 1985, a avut un succes mediu.



Din cauza acestui fapt, jon îl cooptează pe Desmond Child pentru cel de-al treilea album; „Slippery When Wet” din 1986 este albumul cu cele mai mari vânzări din toată cariera artistului. Alături de Desmond Child scrie primele sale succese cu hituri ca „You Give Love A Bad Name”, „Livin’ On A Prayer”, „Wanted Dead or Alive”.




Următorul album, „New Jersey” – 1988, este o capodoperă pop-rock cu mare succes şi hituri ca „Bad Medicine”, „I’ll Be There For You”, „Lay Your Hands On Me”. Au urmat apariţii video (New Jersey: The Videos şi Access All Areas) şi un turneu de 18 luni – The Jersey Sindicate Tour. În 1989 cântă la Moscow Music Peace Festival.




Oboseala turneelor îi face să se despartă, dar după o pauză între 1990 şi 1992 se reunesc. Jon imprimă un album solo, muzica filmului „Young Guns 2”, cunoscută ca „Blaze Of Glory” în 1990,(cu invitaţi ca Elton John, Little Richard, Jeff Beck), devenit disc de platină, iar cântecul de titlu ocupă locul 1 şi i se acordă premiul Golden Globe.



Sambora (care avea o relaţie sentimentală cu Cher) lansează cu Torres şi Bryan albumul „Stranger In This Town” în 1991, un album cu tentă de blues. Printre colaboratorii acestui album este şi Eric Clapton. David Bryan compune muzica unui film horror „The Netherworld”. În 1992, grupul reunit lansează alt album savurat de public: „Keep The Faith”, double platinum LP în SUA, produs de Bob Rock. Hituri: „Bed Of Roses”, „Keep The Faith”, „In These Arms” şi altele.



În 1994 apare o compilaţie, „Cross Road”, care conţine şi două piese noi: „Always”,locul 1 în multe ţări şi „Someday I’ll Be Saturday Night”. În acelaşi an basistul Alec John Such îi părăseşte, fiind înlocuit de Hugh McDonald.



Cu albumul „These Days” din 1995 şi un turneu cu acelaşi titlu, grupul trece la un sound mai matur şi mai sobru, obţinând în SUA un singur single – „This Ain’t A Love Song” – dar cu alte succese în Europa: „Hey God”, „Something For The Pain” sau „Lie To Me”. În acest turneu cântă de trei ori consecutiv pe Wembley Stadium în 1995, aceste concerte fiind considerate cele mai semnificative din istoria trupei şi care au fost filmate şi transpuse pe un DVD intitulat „Live From London”.




Erau deja o forţă redutabilă, depăşind formaţiile de tip „glam” apărute odată cu ei în anii ’80. A urmat o altă pauză, timp în care Tico pictează, David scrie musicaluri, iar în 1998 scoate albumul „Undiscovered Soul”. În acest timp Jon este atras de actorie şi este distribuit în câteva pelicule: „Little City”, „The Leading Man”, „Moonlight and Valentino”, „U 571”. În 1997 imprimă albumul „Destination Anywhere”, însoţit de un scurt film cu Demi Moore şi Kevin Bacon. După această pauză de aproximativ 3 ani grupul se reuneşte în 1999 şi imprimă piesa „Real Life” din filmul „EdTV”, piesă ce intră în componenţa albumului „Crush” din 2000. Acest album include şi alte hituri ca: „It’s My Life”, „Say It Isn’t So”, „Thank You For Loving Me”, etc.




Devine cel mai bine vândut album după „Keep The Faith” şi a avut darul de a-l readuce pe artist în centrul atenţiei generaţiei tinere. Turneul început după imprimarea acestui album a avut 60 de concerte şi a fost prelungit până în 2001, cu două concerte la Wembley Arena. Ultimul concert din acest turneu, a fost de altfel şi ultimul găzduit de celebrul stadion înainte de demolare. În timpul turneului grupul lansează o compilaţie – „One Wild Night: Live 1985-2001” – iar după atacurile teroriste de la 11 septembrie, Jon Bon Jovi participă la „The Concert For New York City” cu un medley: Livin’ On A Prayer, Wanted Dead Or Alive, It’s my Life.
În 2002 lansează albumul „Bounce” cu hituri ca „Everyday” şi „Misunderstood”, apoi pleacă în turneu şi cântă la Veterans Stadium, Philadelphia, tot înainte de demolarea stadionului.



A urmat un proiect interesant: 12 cântece reorchestrate pentru albumul „This Left Feels Right” apărut cu puţin timp înaintea setului de 4 CD-uri „100 000 000 Bon Jovi Fans Can’t Be Wrong” care conţine 38 de piese noi, 12 cântece rare şi un DVD. Acest set marchează o sută de milioane de exemplare vândute şi 20 de ani de la apariţia primului album. În 2004 formaţia primeşte un premiu la American Music Awards şi cântă la ceremonie „Have A Nice Day”. Bon Jovi participă la concertele mondiale „Live 8” la 2 iulie 2006. În acelaşi an grupul primeşte Diamond Award la American Music Award pentru un milion de albume vândute; acum au depăşit 120 de milioane.
Cu albumul „Have A Nice Day” din 2005, Bon Jovi a cucerit locul 1 în multe ţări, şi a fost urmat de asemenea de un turneu de promovare format din 75 de concerte pe tot mapamondul. În luna februarie 2006 formaţia a imprimat şi ultimul album cu înregistrări din concerte – „Live from The Have A Nice Day Tour”.



În iunie 2007 artistul îşi lansa cel de al X-lea album de studio din cariera sa. Intitulat "Lost Highway", acest album a fost nominalizat pentru cel mai bun album vocal pop, la ediţia din 2008 a Premiilor Grammy. Piesa "(You Want To) Make a Memory" a fost un real succes, fiind primul extras pe single din acest album, iar "Till We Ain't Strangers Anymore", cântată alături de LeAnn Rimes, a câştigat Premiul oferit de televiziunea CMT pentru Cea mai bună Colaborare Video a anului 2008.



Ultimul album al artistului, "The Circle", a fost lansat în luna noiembrie a anului 2009. Primul single din acest album a şi câştigat locul 1 în topul revistei "Billboard", oferindu-i artistului primul succes major de la "Lost Highway".



Aşadar, formaţia Bon Jovi are până în prezent 11 albume de studio, unul live şi două compilaţii, albumul cel mai bine vândut fiind cel din 1986, „Slippery When Wet”. Neaflându-se nicidecum la sfârşitul carierei, cei cinci membrii ai grupului mai au încă multe surprize pentru public. Aşa cum scria criticul britanic Steven Thomas Erlewine, acest grup prezintă o versiune melodioasă a hard-rock-ului, apreciată atât de gospodine cât şi de adolescenţi, excelând în power balade şi în videoclipuri cu fotogenicul leader în prim-plan.