Remember pentru un artist

Expoziţie plină de "Lumină vie" la galeria Basil din Bucureşti

2011-11-07T13:53:00.001+02:00

Sâmbătă, 5 noiembrie 2011, spaţiul intim al galeriei Basil Art din strada Popa Soare nr. 29 din Bucureşti s-a umplut de culoare, lumină, bun gust şi mai ales de foarte mulţi iubitori de artă. Aşa cum ne-a obişnuit de câţiva ani, cocheta galerie a găzduit vernisajul unei noi expoziţii personale, a artistei Mihaela Cocheci.

Intitulată în mod sugestiv “Lumină vie”, expoziţia oferă iubitorilor picturii (dar nu numai acestora) imaginea de ansamblu a unui artist deosebit de cald, iubitor de soare, de oameni şi de viaţă.

Evenimentul a fost deschis printr-o scurtă caracterizare a artistului, făcută de către jurnalistul Aristotel Bunescu, care profitând de ocazie, a realizat chiar şi un interviu în direct cu Mihaela Cocheci, dându-i astfel posibilitatea artistei de a-şi exprima sentimentele şi prin cuvinte, nu doar prin imagini.

Cele aproximativ 30 de picturi prezentate de Mihaela Cocheci în prezenta expoziţie, sunt metafore ale soarelui, ale luminii şi culorii.

Dincolo de pânza albă, privitorul intră în spaţiul inimii şi al sufletului, într-o lume inexistentă a realităţii închipuite, dincolo de fantastic. Creaţiile Mihaelei Cocheci sunt demne de atenţie, efectul lor şocant fiind impresionant.

Lucrările artistei se impun în primul rând prin formă şi culoare. Elementele de limbaj plastic folosite de Mihaela Cocheci sunt ondulaţiile, prin care “poate fi reprezentată orice formă din spaţiul universal, nici o altă alcătuire materială neputând avea reprezentare mai bună a realului, abstractului şi cognitivului”, aşa cum ne sugerează chiar autoarea acestui nou şi inedit curent plastic. Imbinarea acestor elemente creeaza un univers plastic inedit.

Fiecare lucrare a artistei te invită să te apropii decent şi, tacând să astepţi până ce sensul temei se lasă dezvelit şi vei vedea cum, treptat, culoarea te conduce prietenoasă şi te umple de lumina vie pe care numai soarele o poate dărui.

Expoziţia poate fi vizitată până în data de 11 noiembrie.

Invitaţie la frumos şi "Lumină vie"

2011-11-02T12:27:00.003+02:00

Nicăieri sufletul omului nu se simte mai împlinit ca în mijlocul culorilor. Simţi acest lucru, de pildă, atunci când priveşti lucrările unui pictor. Îţi dai seama atunci că te afli într-o lume aparte, o lume în care se stabileşte un echilibru între sublim şi culoare.

Printre aceia care slujesc, cu împătimire, culoarea, se numără şi Mihaela Cocheci, care vă invită sâmbătă, 5 noiembrie 2011, ora 18.30, la vernisajul expoziţiei de pictură “Lumină vie” de la Galeria Basil, din strada Popa Soare nr. 29, Bucureşti.

Anton Bruckner (d. 1896)

2011-10-11T15:12:00.000+03:00

S-a născut la 4 septembrie 1824 la Ansfelden, în Austria Superioară. În 1829 îşi începe studiile muzicale în apropiere de oraşul natal, la St. Florian. Aici, compozitorul va deveni maestru de cor şi organist.
În anul 1856 se va stabili la Linz, unde ocupă postul de organist al bisericii. În paralel va studia contrapunctul cu Simon Sechter. În 1965 tânărul muzician asistă la premiera operei lui Wagner. Muzica acestei opere îl impresionează atât de tare, încât devine unul dintre cei mai entuziaşti wagnerieni din Europa. După acest moment va începe să compună (3 mise, şi începe lucrul la Simfonia nr. 1).
În anul 1868, cu ajutorul dirijorului Curţii de la Viena, este detaşat la Catedra de orgă şi teorie a Conservatorului din Viena, unde 3 ani mai târziu, va deveni profesor. Călătoreşte la Paris şi Viena ca organist. În timpul petrecut în capitala Austriei începe să se concentreze asupra simfoniilor. Îşi prezintă lucrările conducerii Filarmonicii din Viena, însă aceasta le respinge calificând Simfonia nr. 1 drept "sălbatică", Simfonia nr. 2 "fără sens", iar Simfonia nr. 3 "greu de interpretat".

Singura care a primit o apreciere favorabilă a fost Simfonia nr. 4.

Simfonia nr. 5 a trebuit să aştepte 19 ani până să fie prezentată publicului,

iar Simfonia nr. 6, nu a fost interpretată în timpul vieţii autorului.

Muzica lui Bruckner, cu arcuirea ei gotică, este o muzică de catedrală, o muzică a credinţei. El se va bucura de un real succes, abia cu Simfonia nr. 7. După prezentarea acestei lucrări creaţiile sale încep să fie promovate în Germania.

Spre sfârşitul vieţii calitatea muzicii sale este recunoscută, iar Bruckner primeşte onoruri de la guvernul austriac. Cu toate acestea i s-a cerut să rescrie Simfonia nr. 8.

Esenţa muzicii lui Bruckner a constat în prelucrarea lentă, inexorabilă şi solemnă a armoniilor sale.

S-a stins din viaţă în capitala austriacă, la 11 octombrie 1896, în timp ce lucra la cea de a 9-a sa simfonie, rămasă astfel neterminată.

Yo Yo Ma (n. 1955)

2011-10-07T16:35:00.000+03:00

S-a născut la Paris, la 7 octombrie 1955, din părinţi chinezi. A început studiul violoncelului la vârsta de patru ani. S-a mutat apoi în Statele Unite ale Americii, la New York, unde a urmat cursurile Şcolii de Muzică Juilliard, avându-l ca profesor pe Leonard Rose. Activitatea sa muzicală prodigioasă a început de la vârste fragede; la 5 ani cânta deja în faţa unui auditoriu numeros, iar la 7 ani i-a cântat preşedintelui american J. F. Kennedy; la 8 ani apărea într-un concert televizat în SUA, condus de Leonard Bernstein. Cariera sa a continuat prodigios şi după aceea.

Yo Yo Ma este proprietarul mai multor instrumente muzicale, ca de exemplu un violoncel vechi de mai bine de 270 ani, evaluat la aproximativ 2,5 milioane $, pierdut accidental în toamna anului 1999, când Ma l-a uitat într-un taxi new york-ez; ulterior a fost recuperat (viu şi) nevătămat. El mai are un violoncel, Davidov Stradivarius, care a aparţinut lui Jacqueline du Pré, iar ultimul, dar nu cel din urmă violoncel al lui Ma este un exemplar făcut din fibră de carbon de compania Luis&Clark din Boston.

Cariera extrem de complexă a lui Yo-Yo Ma este o dovadă a încercărilor sale continue de a găsi noi modalităţi de comunicare cu publicul şi a dorinţei sale de a evolua din punct de vedere artistic. Cu ocazia propunerii de numire a muzicianului, Kofi Annan a apreciat că de-a lungul carierei sale, Yo-Yo Ma s-a dedicat unei cauze nobile, aceea de a estompa diferenţele culturale şi de a crea legături durabile între naţiuni şi generaţii.

Yo-Yo Ma este de asemenea artist exclusiv al casei de discuri Sony şi discografia sa, care depăşeşte 75 de albume, include mai mult de 15 albume căştigătoare ale Premiului Grammy. Artistul este cunoscut ca un susţinător al programelor educaţionale care nu numai că aduc tinerii în contact cu muzica, dar îi şi încurajează să participe la crearea ei.

A fondat şi detine şi în prezent funcţia de director artistic al ansamblului Silk Road Project. Cântă alături de Ansamblul Silk Road, apare pe albumul "Silk Road Journeys: When Strangers Meet" şi a colaborat la expoziţia de fotografii intitulată "Silk Road Ensemble: Portraits and Places".

În concertele de muzică clasică si în explorările formelor muzicale din afara tradiţiei clasice vestice, Yo Yo Ma se străduieşte să găsească conexiuni care să stimuleze imaginaţia. Unul dintre obiectivele lui artistului este explorarea muzicii ca mod de comunicare şi ca un mijloc de migrare a ideilor care traverseaza culturile din întreaga lume.

Yo Yo Ma cântă câteodată şi la instrumente tradiţionale, ca de exemplu, la morin khuur (Moorin Hoor), un fel de scripcă mongolă.

Mircea Albulescu (n. 1934)

2011-10-03T23:09:00.000+03:00

Pe numele său adevărat Albulescu Iorgu, actorul Mircea Albulescu s-a născut la 4 octombrie 1934 în Bucureşti. Absolvent al şcolii medii tehnice de arhitectură, devine “conductor-arhitect”. Cariera artistică o începe ca actor amator în echipa de teatru la Ateneul Popular “Ana Ipătescu” iar în 1950 este angajat la Teatrul Naţional ca “artist corp ansamblu” adică figuraţie.
În 1952 devine student al I.A.T.C. la clasa Aurei Buzescu. Absolvă Institutul în 1956.

Între anii 1956 - 1998 are o prodigioasă activitate ca actor la Teatrul Municipal din Bucureşti, Teatrul de Comedie din Bucureşti, Teatrul Naţional din Bucureşti.

În cinematografie Mircea Albulescu a interpretat peste 70 de roluri, conferind personajelor sale o amprentă personală. Stăpân pe arta sa, conducând jocul inteligent, Mircea Albulescu, contribuie decisiv la îmbogăţirea artei actorului de film românesc.

A debutat în 1956, în filmul lui Petru Dumitriu "Pasărea furtunii", alături de mari nume ale scenei româneşti ca Margareta Pogonat, Marcel Anghelescu, Ştefan Ciubotăraşu sau Forry Etterle.
În 1967 este distribuit în rolul lui Oluper din filmul "Dacii", în regia lui Sergiu Nicolaescu, alături de Amza Pellea şi

Emil Botta.

În anul următor, apare în două coproducţii româno-franceze; ecranizarea în două părţi a romanului "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Moartea lui Joe Indianul", în regia lui Mihai Iacob şi a lui Wolfgang Liebeneiner, alături de Marc Di Napoli şi Roland Demongeot în rolurile principale şi de Fory Etterle, Ion Dichiseanu şi Nicolae Gărdescu.

În 1969 are un rol emblematic în filmul "Canarul şi viscolul" de Manole Marcus, unul dintre rarele cazuri de artă „psihedelică” românească, folosind procedee tehnice moderne pentru a descrie experienţa subiectivă a personajului, atât prin imagine, cât şi cu ajutorul muzicii şi a sunetelor. Muzica filmului, mult mai familiară publicului de astăzi decât însăşi pelicula, este construită în jurul piesei leitmotiv "Canarul", interpretată de grupul Phoenix.

Anul 1970 îi aduce rolul lui Popa Stoica din filmul lui Sergiu Nicolaescu "Mihai Viteazul", în care actorul joacă din nou în compania unor nume mari ale cinematografiei noastre: Amza Pellea, Ion Besoiu, Olga Tudorache, Colea Răutu sau Alexandru Repan.

În 1972 are o activitate bogată, apărând în distribuţia a 3 filme: "Puterea şi adevărul", regia Manole Marcus, "Bariera" în regia lui Mircea Mureşan şi "Lupul mărilor", o ecranizare după proza lui Jack London, regizată de

Wolfgang Staudte, Alecu Croitoru şi Sergiu Nicolaescu.

În 1974 apare în ecranizarea "Dincolo de nisipuri" după nuvela omonimă a lui Fănuş Neagu (care a scris de altfel şi scenariul filmului), în regia lui Radu Gabrea.

În 1975, regizorul Manole Marcus îl distribuie din nou într-un film magic; "Actorul şi sălbaticii" îl readuce în prim plan, în rolul textierului Ionel Fridman. Filmul este inspirat din viaţa marelui actor Constantin Tănase, vedeta teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Rolul principal este interpretat cu mare măiestrie de alt mare actor: Toma Caragiu.

În 1976, regizorul mircea Veroiu îl distribuie în filmul "Dincolo de pod", alături de Leopoldina bălănuţă şi de Maria Ploae. Filmul este o adaptare după romanul "Mara" de Ioan Slavici, în care personajele încearcă depăşirea propriei condiţii, podul fiind piatră de hotar temporar şi existenţial.

În 1978 actorul apare într-un film poliţist, în regia lui Virgil Calotescu, alături de Gheorghe Dinică şi Irina Petrescu. "Acţiunea Autobuzul" anticipează în registru minor, secvenţa autobuzului din "Balanţa", realizat 15 ani mai târziu de Lucian Pintilie. În acelaşi an, regizorul Mircea Daneliuc îi dă rolul din filmul "Ediţie specială", avându-i ca şi colegi de distribuţie pe Ştefan Iordache, Costel Constantin şi Ioana Crăciunescu.

Editie speciala(1978)

Vezi mai multe video din film

Tot în 1978 îl revedem în filmul "Revanşa", al IV-lea din seria "Comisarul", regizată de Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Geissler, şeful Gestapo-ului.

Anul 1979 debutează pentru actorul Mircea Albulescu cu rolul lui Dr. Masters din pelicula "Mihail, cîine de circ", regizată de Sergiu Nicolaescu, după romanul omonim al lui Jack London.

În acelaşi an îl interpretează pe Mr. Juvet din comedia inegalabilă "Nea Mărin miliardar" tot în regia lui Sergiu Nicolaescu,

apoi apare în distribuţia filmului "Braţele Afroditei", în regia lui Mircea Drăgan, alături de Jean Constantin, Amza Pellea, Dem Rădulescu, George Mihăiţă şi Radu Beligan.

În 1980 actorul îl întruchipează pe Colonelul Panait, în filmul de debut al lui Nicolae Mărgineanu, "Un om în loden", un film politist, adaptat după romanul "Moartea vine pe bandă de magnetofon" de Haralamb Zincă.

Şi acest an, 1980, este deosebit de prolific pentru actorul Mircea Albulescu. Este distribuit în nu mai puţin de 6 filme, dintre care, "Vacanţă tragică", în regia lui Constantin Vaeni, "Semnul şarpelui" în regia lui Mircea Veroiu, alături de Mircea Diaconu şi Dorel Vişan sau mult mai celebrul film "Artista, dolarii şi ardelenii", în regia aceluiaşi Mircea Veroiu, în care îl vedem alături de Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilarion Ciobanu şi Marcel Iureş.

În 1981 actorul este distribuit în filmul "Capcana mercenarilor", în regia lui Sergiu Nicolaescu, alături de Gheorghe Cozorici, Sergiu Nicolaescu şi Amza Pellea. Dramatic şi plin de acţiune, cu scene de luptă bine ţinute în frâu, filmul recreează atmosfera socială şi istorică din perioada care a precedat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Anii '80 reprezintă, în continuare, o perioadă de activitate cinematografică intensă. În 1981 face un superb rol în "Înghiţitorul de săbii" regizat de Visarion Alexa, în care joacă alături de George Constantin, Leopoldina Bălănuţă şi Octavian Cotescu. Un film extraordinar cu momente în care ar putea concura cu "La strada" lui Fellini, apreciat până şi de Anthony Quinn şi subapreciat de mulţi dintre spectatorii români...

Film - Inghititorul de sabii

Apoi, în 1986, apare în coproducţia româno-poloneză "Trenul de aur", în regia polonezului Bohdan Poreba, inspirat dintr-o poveste reală: drumul parcurs de tezaurul Poloniei prin România, pentru a-l pune la adăpost de armatele germane care invadaseră Polonia. În film interpretează actori polonezi și români și se vorbește în patru limbi (poloneză, franceză, română și germană).
"Cuibul de viespi" din 1987, realizat de regizorul Horia Popescu după piesa "Gaiţele" de Alexandru Kiriţescu, este un document şi o adaptare stilizată a istoriei României, în care Mircea Albulescu apare în rolul genial al omului necăjit, alături de Ovidiu iuliu moldovan, Coca Andronescu, Tamara Buciuceanu, Marin moraru şi mulţi alţi actori minunaţi ai scenei româneşti.

În 1989, apare în alt film cu subiect, probabil cu caracter de predicţie: "Flăcări pe comori", realizat de Nicolae Mărginean, ne "povesteşte" despre evenimentele de la "Arhanghelii", cea mai bogată mine de aur, din Roşia Montană. În acest film, mina asta omoară mulţi oameni iar unii cred că este mina diavolului. Tot mai numeroşi bărbaţi sunt fascinaţi şi atraşi de mirajul îmbogăţirii rapide iar duhul aurului ia minţile multor curajoşi. O poveste cu ascensiuni şi decăderi uluitoare, o încleştare dramatică în lupta pentru îmbogăţire. Filmul, inspirat de romanul "Arhanghelii" de Ion Agârbiceanu, beneficiază de o distribuţie de aur, în care Mircea Albulescu, îi are alături pe Claudiu Bleonţ, Remus Mărginean, Mircea Diaconu şi Mihai Constantin.

Imediat după revoluţie, în 1990, actorul continuă bogata sa activitate cinematografică. În 1990 joacă alături de Maia Morgenstern, Dorel Vişan şi Magda Catone în filmul "Rămânerea" realizat de Laurenţiu Damian.

Apoi, în 1993, actorul dă viaţă detinutului-gardian "Grecul" din "Cel mai iubit dintre pământeni", realizat de regizorul Şerban Marinescu, după romanul omonim al lui Marin Preda.

Din 1994 acest magnific actor începe, din păcate, să fie tot mai puţin distribuit în cinematografia românească. După două participări în două pelicule româno-franceze, "Le travail de furet" şi "Le passage", artistul este din nou distribuit într-o ecranizare reuşită; "Craii de Curtea-veche" în regia lui Mircea Veroiu, un proiect anume pregătit pentru frustrările epocii ceauşiste aflat, încă din 1970, pe lista urgenţelor lui Liviu Ciulei, scos de la naftalină şi reciclat prin adaosuri erotice şi limbaj licenţios.

În acelaşi an, după ce a fost numit ministru secretar de stat în Ministerul Culturii, actorul îşi depune demisia care intră în vigoare începând cu data de 4 aprilie 1994, renuntând la o posibilă carieră în politică şi revine la arta care l-a consacrat.

În 1996 actorul îl interpretează pe dl. Iacob în filmul "Semne în pustiu", un film realizat de regizorul canadian Nicolas Masson, despre un faimos scriitor, imobilizat în scaunul cu rotile, a cărui credinţă nu îl poate ajuta să-şi depăşească frustrările şi gelozia stârnită de către o femeie frumoasă dar prea tânără pentru a-i fi soţie.
După anul 2000 actorul apare tot mai puţin în distribuţiile filmelor româneşti. Totuşi, nu se pot trece cu vederea rolul plin de savoare din "Tandreţea lăcustelor" din 2002, în regia lui Dan Necşulea, şi rolul lui Davidoglu din filmul lui Francis Ford Coppola "Tinereţe fără bătrîneţe" apărut în 2007, alături de Tim Roth, Matt Damon, Gheorghe Dinică şi Florin Piersic Jr.

Tot în 2007 Mircea Albulescu este naratorul din filmul documentar "O legendă vie", realizat de Cristian Radu Nema şi Dan Ştefan Pârlog. Un film tradiţiile din zona Maramureşului, Olteniei, Munteniei şi Ardealului.
În 2009 actorul este distribuit în rolul tatălui din scurt-metrajul lui Cornel Mihalache, "Căpşuni în aprilie", alături de mai tinerii actori Dan Aştilean şi Lia Bugnar.

Dar cariera acestui admirabil artist nu se opreşte aici. Actorul este membru al Uniunii Ziariştilor şi a colaborat mulţi ani cu reviste dedicate teatrului şi cinematografiei, dar şi cu alte publicaţii. Mircea Albulescu este şi autor de versuri şi proză scurtă.

Printre premiile pe care le-a primit de-a lungul carierei trebuie amintit „Premiul Naţional pentru întreaga activitate artistică”, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor în 2003, dar şi „Premiul pentru întreaga activitate”, primit la Gala Premiilor UNITER 2005.

A fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti, între anii 1985 şi 2005. Este, de asemeni, realizator la Teatrul Naţional Radiofonic. Doctor în Arte, cu lucrarea „Teatrul Radiofonic; convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creaţiei.”

Actorul mircea Albulescu este Societar de onoare al Teatrului Naţional, din 2002.

Michelangelo Antonioni (n. 1912)

2011-09-29T10:24:00.000+03:00

S-a născut la 29 septembrie 1912 în localitatea italiană Ferrara(aproape de Bologna) într-o familie din clasa de mijloc şi a crescut în mediul burghez al provinciei italiene. A studiat economia în cadrul Universităţii de la Bologna, pictând în acelaşi timp şi criticând fără milă, comediile italiene prosteşti ale anilor '30-'40, într-un tabloid local. La absolvirea Universităţii din Bologna, deţinând o diplomă în politici economice, tânărul Antonioni se hotărăşte să înceapă o carieră în cinematografie şi pleacă la Roma, în scopul dezvoltării unei colaborări cu jurnalul "Cinema". La roma studiază regia în cadrul Facultăţii de Film şi va ajunge să lucreze cu nume de rezonanţă în domeniu, printre care Marcel Carne sau mai bine cunoscutul Roberto Rossellini. Dacă colaborarea alături de primul îl plasează în funcţia de regizor adjunct, alături de Rossellini va scrie scenariul filmului "Un piloto ritorna".

Primele filme ale lui Antonioni au fost trei scurt metraje documentare. În perioada realizării lor îl va întâlni pe compozitorul Giovanni Fusco, care îi va alimenta pesimismul pe parcursul a altor 8 filme. Antonioni este considerat unul dintre regizorii cu cea mai mare influenţă asupra cinematografiei italiene post-neorealiste. În 1950 debutează cu primul lung metraj intitulat "Cronaca di un amore", care se manifestă ca o repudiere a percepţiilor cinematografice neorealiste ale predecesorilor săi precum însăşi Rossellini.

După lungmetrajul de debut Antonioni se axează în următoarele filme pe observarea caracterelor umane şi influenţa mediului social şi politic asupra lor; modul său de expresie cinematografică relevă puternice nuanţe critice la adresa sistemului şi a "dizolvării" treptate a importanţei factorului uman în faţa acestuia.

În 1952 va realiza lungmetrajul "I Vinti", un film despre tineretul european postbelic, structurat în 3 poveşti: una filmată în Roma, una la Paris şi una la Londra. Secţiunea italiană îi nemulţumeşte pe italieni prin portretizarea tineretului său ca neo-fascist. De altfel, această parte din film a fost cenzurată în Franţa şi Anglia şi nu a fost difuzată.

Filmul "Blow-up" din 1966, marchează părăsirea Italiei şi intrarea regizorului pe piaţa cinematografică britanică. Filmul îi aduce Premiul pentru cel mai bun regizor din partea Societăţii Naţionale de Critică de Film din Londra şi două nominalizări la Oscar: pentru cea mai bună regie şi cel mai bun scenariu.

În următoarele sale filme continuă să fie obsedat de inabilităţile şi infirmităţile emoţionale şi psihologice provocate de sistem, elementului uman. Cele mai importante pelicule sunt "Zabriskie Point" din 1970

şi "The Passenger" din 1975, cu Jack Nicholson în rolul principal.

În 1985 Michelangelo Antonioni suferă un atac de cord care-l împinge spre paralizie parţială. Din cauza acestui nefericit incident, timp de un deceniu, va fi incapabil să mai finalizeze vreun proiect.
Revine în 1995, la 83 de ani, încurajat şi susţinut de soţia sa Enrica, cu lungmetrajul "Beyond the clouds" unde împarte regia cu germanul Wim Wenders, care se va implica din cauza stării de sănătate precară a regizorului şi care va realiza doar Prologul, Epilogul şi cadrele de legătură dintre cele patru episoade ale filmului. În rest, Wenders nu va face decât să asiste fascinat un maestru la lucru.

La 30 iulie 2007, la vârsta de 95 de ani, Michelangelo Antonioni se stingea din viaţă, lăsând în urmă o capodoperă cinematografică admirabilă, pentru care este considerat unul dintre cei mai valoroşi regizori ai secolului XX.

George Gershwin (1898)

2011-09-26T22:25:00.000+03:00

S-a născut într-o familie de evrei ruşi imigraţi în Statele Unite. În 1910, părinţii cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" şi dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecţii de la diverşi muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învaţă tehnica de execuţie convenţională, îi face cunoscuţi maeştrii muzicii europene şi-l încurajazează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în acelaşi timp lecţii de compoziţie cu compozitorul Rubin Goldmark.

În 1916, prima sa compoziţie, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial.

Doi ani mai târziu, cunoaşte primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul "The Capitol Revue" şi interpretat de Al Jolson. Primeşte un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializaţi în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână.

Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca şi fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formaţia sa. Rezultatul este celebra "Rhapsody in blue", o compoziţie pentru pian şi orchestră, care a fost cântată în primă audiţie la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.

Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924).

Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute şi interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" şi ""The Man I Love".

Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" şi "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, fraţii Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspiraţie pentru fantezia orchestrală "An American in Paris".

Marea recesiune economică din 1929 se resimte şi în lumea spectacolelor. Fraţii Gershwin continuă totuşi să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conţine faimoasele melodii "I Got Rhythm" şi "Embraceable You", şi "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".

În anul 1933, George şi Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneţ: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viaţa populaţiei afro-americane.

Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârşit cu 15 minute de aplauze.

Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme şi se mută la Hollywood. Obţine un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers şi Fred Astaire.

În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoştinţei. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-şi mai revine.

Se stinge din viaţă la 11 iulie 1937, la patruzeci de ani neîmpliniţi. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).

RIP Johnny Răducanu

2011-09-19T19:13:00.000+03:00

Pe numele său adevărat Răducan Creţu, Johnny Răducanu s-a născut la Brăila, la 1 decembrie 1931, într-o familie cu tradiţii muzicale de peste 300 de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu.
În 1971 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

A studiat la Şcoala medie de muzică din Cluj-Napoca (1949-1953) şi la Conservatorul ''Ciprian Porumbescu'' din Bucureşti (clasa contrabas, 1953-1956). A fost membru al orchestrei Casei de discuri ''Electrecord'' (1957-1971). Eminent instrumentist de jazz, Johnny Răducanu a abordat şi compoziţia, scriind numeroase piese de jazz, dar şi de muzică uşoară. Dintre creaţiile de muzică uşoară, amintim: ''Vechiul port'', ''De mult într-o carte'', ''Nu veni, nu pleca'', ''Mă cheamă marea'', ''Iarnă, iarnă''. A compus muzica de scenă la piesele: ''Livada cu vişini'', ''Moliere'' şi ''Don Juan''.

Ca instrumentist sau orchestrator şi-a adus contribuţia la realizarea majorităţii discurilor româneşti de jazz.

A întreprins numeroase turnee peste hotare, la Moscova (1962), la Festivalurile de muzică uşoară de la Varşovia şi Praga (1968), la Belgrad, în Suedia, Olanda, Germania, Spania, Franţa, Grecia, Belgia, Statele Unite, Elveţia etc.

În 1976 artistului i-a fost conferită ''Diploma de merit'' oferită de Departamentul cultural al Statelor Unite pentru activitatea sa muzicală.

A colaborat cu trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianiştii Friedrich Gulda şi Guido Manussardi. În 1987, a devenit membru de onoare al Academiei ''Louis Armstrong'' din New Orleans.

Printre realizările discografice în domeniul jazz-ului se numără: ''Jazz made in Romania'' (1987); ''Confesiuni'' (I, II, III); ''To His Friends'' (1997); ''Jazz Behind the Carpathians'' (1999); ''Jazz antifanariot'' (2002); ''Singurătatea, meseria mea'' (2002); ''Jazz Made in Romania-Live in San Francisco'' (cu Teodora Enache, 2002), ''Jazz Bestament'' (2005); ''Chamber Jazz Music'' (2008); ''Inside Stories-Jazz Poems'' (2009).

În aprilie 2010, Johnny Răducanu şi Aura Urziceanu au cântat la Sala Palatului, într-un concert special, alături de unul dintre cele mai celebre big-band-uri din lume, Duke Ellington Orchestra.

În ultimii ani, Johnny Răducanu şi Ion Caramitru au susţinut împreună spectacolul de poezie şi muzică "Dialoguri şi fantezii în jazz" de la TNB.

Johnny Răducanu sau "Mr. Jazz Of Romania", cum l-a denumit marele jazzman Leonard Feather, s-a stins în această dimineaţă, singur în garsoniera sa, lăsând în jazz-ul românesc o comoară de neegalat şi o mare tristeţe în rândul iubitorilor săi.

Dumnezeu să-l odihnească!

Horia Bernea (n. 1938)

2011-09-14T14:11:00.000+03:00

S-a născut la data de 14 septembrie 1938 în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen).

A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici.

A fost membru al grupului de la Poian a Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.

A avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universităţii din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery(1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc.

În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

În anul 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. În textul "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" publicat în acelaşi album, Horia Bernea şi-a făcut o adevărată profesiune de credinţă:

"Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»"

La data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri.

În anul 1990 Andrei Pleşu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român.

După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf".

Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activităţii de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu "George Apostu".

În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie "European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.

Muzeul Ţăranului Român s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. La iniţiativa lui Horia Bernea, au fost achiziţionatee 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situl (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).

Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în ţară şi înmormântat la Biserica Mavrogheni, în apropiere de Muzeul Ţăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroşi ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist şi cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ţinut atunci o memorabilă cuvântare), precum şi renumiţi oameni de cultură printre care Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici.

Hugh Grant

2011-09-09T10:14:00.001+03:00

S-a născut pe 9 septembrie 1960 în Hammersmith, Anglia şi este celebru pentru câştigarea premiilor Globul de Aur, BAFTA şi César. Tatal său, James Grant, s-a axat în tinereţea sa tot în domeniul artistic, însă în general s-a ocupat cu vânzările în cadrul unei firme de covoare, în timp ce mama sa, Finvola Grant, a fost profesoară de istorie a Scoţiei. Hugh a avut întotdeauna o mare pasiune pentru actorie şi literatură. Ambitios din fire, câştigă o bursă şcolară la Oxford unde studiază Istoria Artei şi Dramaturgia.

În anul 1982, când încă activa ca student, Hugh şi-a făcut debutul pe marele ecran, în filmul lui Michael Hoffman, "Privileged".

Până în 1993, îl găsim de asemenea, distribuit în mai multe filme şi seriale de televiziune: "The detective" în 1985, în 1986, "Ladies in charge", "Till We Meet Again" în 1989 sau chiar "Impromptu" din 1991, în care îl joacă pe marele compozitor Frederic Chopin.

Şi-a câştigat recunoaşterea ca star după rolul din "Four weddings and a funeral" în 1994, alături de Andy MacDowell.

După această etapă extrem de reuşită a vieţii sale refuză o altă bursă pentru studii post-universitare în Londra la Institutul Courtauld unde ar fi aprofundat noţiuni tot în acest domeniu, cu toate că deja acumulase destulă experienţă. Din acel moment cariera sa de actor a fost în plina ascensiune.

În anul următor, îl regăsim în rolul lui Edward Ferrars din ecranizarea romanului "Sense And Sensibility" de Jane Austen.

În 1996, apare alături de Gene Hackman în "Extreme Measures", un thriller despre Guy Luthan, un doctor britanic ce lucrează la un spital din New York, care începe să facă nişte investigaţii nedorite după ce corpul unui pacient ce a murit pe masa sa de operaţie, dispare.

Anul 1999 îi aduce 2 roluri remarcabile în 2 comedii spumoase: "Nothing Hill", unde joacă alături de Julia Roberts şi " Mickey Blue Eyes", alături de Jeanne Tripplehorn şi James Caan.

În 2001 joacă în primul film din seria "Bridget Jones's Diary", alături de Colin Firth şi Renee Zellweger, film nominalizat la Oscar în acel an. De asemenea, îl regăsim şi în cel de-al doilea film al seriei, "Bridget Jones: The Edge Of the Reason" din 2004.

Totuşi, în anul 2002 s-a gândit să renunţe la cinematografie în detrimentul companiei sale "Simian Films", dar s-a răzgândit.

În 2005 îl găsim într-un rol de scurtă durată din filmul belgian "Travaux, on sait quand ça commence...", film în care îl putem vedea jucând îl limba franceză.

În 2009 Hugh Grant face un rol minunat, alături de Sarah Jessica Parker, în "Did You Hear About the Morgans?".

Un spirit mereu activ, aflat în permanentă orientare către roluri noi, actorul pregăteşte o surpriză pentru următorul proiect: "The Pirates! Band of Misfits" , un film de animaţie ce va fi lansat în 2012 şi în care Grant îşi va împrumuta vocea eroului principal, Pirate Captain.

Ceea ce nu cunoaşte multă lume este faptul că în tinereţe Hugh Grant juca cu regularitate cricket într-o echipă numită "Captain Scott" dar şi fotbal, fiind un mare fan al echipei din Premier League, Fulham F.C.

Şi în prezent firea lui sportivă continuă să rămână vie în pofida trecerii timpului, frecventând des turnee de golf .

El este un mare fan al artei pe care o şi colecţionează încă de mic.

Deşi face parte din generaţia relativ nouă de actori, Hugh Grant a reuşit să se impună ca un veritabil comediant. Nu numai umorul fin îl caracterizează, dar şi sarcasmul şi şarmul inconfundabil.

Freddie Mercury (n. 1946)

2011-09-05T10:05:00.000+03:00

Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar, la acea vreme colonie britanică, acum parte a Tanzaniei. Părinţii săi, Bomi Bulsara şi Jer Bulsara erau perşi din India care practicau religia antică zoroastriana. Mercury avea o soră mai mică, pe nume Kashmira.

Mercury a fost trimis în India la vârsta de 7 ani pentru a merge la Şcoala de băieţi Sf. Petru, o şcoală pentru băieţi din Panchgani lângă Bombay. La St. Peter's, a fost un elev strălucit care a excelat la sport şi a învăţat să cânte la pian. La şcoală, a format o trupă, denumită The Hectics, unde el cânta la pian. Tot la St. Peter's a început să-şi spună „Freddie”. Mercury a rămas în India în copilărie, locuind cu bunica şi mătuşa lui. Şi-a completat educaţia în India la St. Mary's (ISC) High School în Mazagon înainte sa se întoarcă în Zanzibar.

La vârsta de 17 ani, Mercury şi familia sa au fost forţaţi să plece din Zanzibar în Anglia ca rezultat a Revoluţiei din Zanzibar. Familia s-a mutat într-o casa mică la periferia oraşului Feltham în afara Londrei. Mercury s-a înscris la Isleworth Polytechnic (în prezent West Thames College) în Vestul Londrei unde a studiat arta. În cele din urmă, a obţinut o diplomă în artă şi design grafic la Ealing Art College, folosind ulterior aceste abilităţi pentru a construi emblema trupei Queen. Mercury a rămas cetăţean britanic până la sfârşitul vieţii.

După absolvire, Mercury s-a alăturat mai multor formaţii şi a vândut haine second hand în piaţa Kensington din Londra şi a lucrat şi la Aeroportul Heathrow. Prietenii din acele vremuri şi-l amintesc pe Mercury drept un elev tăcut şi timid care se arăta foarte interesat de muzică. În 1969, a devenit membru fondator al formaţiei Ibex, care s-a numit apoi Wreckage. Când aceasta s-a despărţit în luna octombrie a aceluiaşi an, s-a alăturat formaţiei Sour Milk Sea ca solist. La începutul anului 1970, s-a destrămat şi acest grup.

În luna aprilie a aceluiaşi an, Mercury s-a alăturat chitaristului Brian May şi bateristului Roger Taylor, care fuseseră în formaţia Smile. În ciuda protestelor colegilor săi, Mercury a ales numele Queen pentru noua formaţie. Tot în această vreme şi-a schimbat şi numele de familie din Bulsara în Mercury.

Freddie Mercury avea o voce deosebită şi distinctivă, incluzând o rază vocală de 4 octave. Deşi vorbea pe tonalităţi de bariton, el cânta majoritatea melodiilor ca tenor. Soprana spaniolă Montserrat Caballé, cu care Mercury a înregistrat un album, a spus că „diferenţa dintre Freddie şi toţi ceilalţi căntăreţi rock este vocea”.

Mercury a compus zece melodii din cele şaptesprezece de pe albumul „Greatest Hits” al formaţiei Queen: „Seven Seas of Rhye”, „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Somebody to Love”, „Good Old-Fashioned Lover Boy”, „We Are the Champions”, "Bicycle Race”, „Don't Stop Me Now”, „Crazy Little Thing Called Love”, şi „Play the Game”.

Oricum, prin anii optzeci, toţi cei patru membri ai formaţiei compuneau hituri. Cel mai notabil aspect a melodiilor sale este faptul că acesta introducea în melodii diverse stiluri de muzică, printre care se numărau rock, heavy metal, pop sau disco. În comparaţie cu mulţi alţi compozitori de muzică rock, Mercury tindea să compună melodii complexe. De exemplu, „Bohemian Rhapsody” este compusă din foarte multe note. Pe de altă parte, „Crazy Little Thing Called Love” este alcătuită din foarte puţine note. Deşi Mercury compunea deseori armonii complicate, acesta a declarat că nu ştia să citească partituri muzicale. El a compus majoritatea melodiilor la pian, alegând deseori note greu de realizat de colegul de trupă, chitaristul Brian May.

Axl Rose, solistul grupului Guns 'N Roses vorbea astfel despre talentul de compozitor al lui Mercury: „Dacă nu aveam melodiile lui Freddie Mercury când eram copil, nu ştiu unde aş fi acum. M-a învăţat multe lucruri despre muzică. Mi-a deschis mintea. Nu am avut un profesor mai bun în viaţă decăt el.”

Mercury este recunoscut pentru prestaţiile live, care erau de obicei pe stadioane mari. El a arătat un stil teatral care deseori invoca o mare participare a publicului. Una din cele mai notabile performanţe al lui Mercury cu Queen a avut loc la Live Aid în 1985, când un stadion întreg de 72,000 de oamenii au bătut din palme, au cântat. Performanţa celor de la Queen la acest eveniment a fost declarată de mulţi specialişti drept cel mai bun concert din toate timpurile. Într-o relatare a evenimentelor de la Live Aid în 2005, un critic a scris, „Cei care compun liste cu cei mai buni căntăreţi şi îi plasează pe Mick Jagger, Robert Plant pe primele locuri fac o mare greşeală. Freddie, evidenţiat de prestaţia de la Live Aid, este de departe cel mai «zeu» dintre toţi.”

Formaţia a fost prima care a cântat pe stadioanele din Africa de Sud, depăşind recordul numărului de oameni prezenţi la un concert pe stadionul Morumbi din Sao Paulo în 1981. În 1986, Queen a fost prima formaţie rock care a cântat în spaţiul comunist, unde a concertat în faţa a 80.000 de oameni la Budapesta. Ultimul concert al lui Mercury cu Queen a avut loc în ziua de 9 august 1986 la Knebworth House în Anglia unde a atras în jur de 150.000 de oameni. Starul rock David Bowie, care a participat la Concertul tribut Freddie Mercury şi a înregistrat melodia "Under Pressure" cu Queen a spus despre Mercury: „Dintre toţi căntăreţii rock, Freddie a dus-o peste măsură.” ... „ L-am văzut într-un concert o singură dată, şi după cum se spune, era un om care putea ţine mulţimea în propria palmă. Putea oricând să transforme un clişeu într-un avantaj.”

Mercury cânta la pian în multe melodii cunoscute a trupei Queen. El folosea piane în concerte, iar în studio, diverse alte instrumente asemănătoare pianului. Începând cu anul 1979 a început să folosească sintetizoare în studio. Deşi nu era un pianist strălucit, contribuţiile sale erau de obicei foarte originale, el bătând de multe ori doar ritmul. Printre exemplele notabile pot fi enumerate „Killer Queen”, „Bohemian Rhapsody”, „Good Old Fashion Lover Boy”, „We Are the Champions”, „My Melancholy Blues” şi „Don't Stop Me Now”. Oricum, după spusele colegului de trupă Brian May, Mercury nu era mulţumit de abilităţile sale la pian şi a început să nu mai folosească instrumente. Una din ultimele contribuţii la pian ale lui Mercury a fost melodia „It's a Hard Life” de pe albumul The Works.

Pe vremea când era copil, Mercury asculta multă muzică indiană, şi una din primele lui influenţe a fost Lata Mangeshkar, pe care a avut oportunitatea de a o vedea live în India.

Conform revistei Record Collector, după mutarea în Anglia, Mercury a devenit fan al lui Jimi Hendrix, John Lennon şi The Beatles. Mercury a spus despre Hendrix: „Jimi Hendrix este foarte important. Este idolul meu.” Altă influenţă a lui Freddie a fost actriţa şi cântăreaţa Liza Minnelli. Într-un interviu din 1975, a spus despre Minnelli: „Liza, în termeni de talent, se joacă. Ea are energie şi vigoare, pe care o răspândeşte pe scenă, şi felul în care se transmite publicului constituie o bună influenţă. Se pot învăţa multe de la ea.” În cele din urmă, Mercury a fost un fan al lui Elvis Presley. El a scris melodia „Crazy Little Thing Called Love” drept omagiu adus lui Presley şi a cântat melodii precum "Jailhouse Rock" în timpul concertelor.

Primul efort al lui Mercury de a produce un proiect solo a fost melodia "Love Kills" lansată în 1984, dedicată filmului Metropolis, al lui Fritz Lang, din anul 1926. Melodia, produsă de Giorgio Moroder, a debutat pe locul 10 topurile britanice (UK charts). Deşi a debutat în top zece din UK Album Chart, Mr. Bad Guy nu a fost considerat a fi un succes comercial în comparaţie cu albumele Queen. Oricum, în 1993, un remix al melodiei „Living on My Own”, un single de pe album, a ajuns pe locul 1 în UK Singles Chart. Cu această melodie Mercury a câştigat trofeul Ivor Novello Award. Criticul Ed Rivadavia descrie Mr. Bad Guy ca fiind „uluitor de la început la sfârşit” şi şi-a exprimat părerea că Mercury „a explorat cu acest album tărâmuri neatinse”. În mare, în album au fost des folosite sintetizoare într-un mod necaracteristic pentru Queen, având însă influenţe de pe albumele Queen Hot Space şi porţiuni de pe albumul The Works

Barcelona, înregistrat cu soprana spaniolă Montserrat Caballé, combină elemente de muzică modernă şi muzică de operă. Mulţi critici au fost nesiguri ce să comenteze despre album, iar un critic a numit albumul ca fiind „cel mai bizar album al anului”. Caballé, pe de altă parte, consideră albumul ca fiind unul din cele mai mari succese ale carierei sale. Melodia „Barcelona” a debutat pe locul 8 în UK charts şi a fost un mare hit în Spania.

În plus faţă de cele două albume solo, Mercury a lansat alte single-uri, incluzând versiunea proprie a hitului „The Great Pretender” de The Platters, melodie care a debutat pe locul 5 în Anglia. În septembrie 2006, o compilaţie cu melodii realizate de Mercury în cariera sa solo a fost lansată în onoarea a cea ce ar fi fost împlinirea de 60 de ani ai artistului. Albumul a debutat pe locul 10 în UK Album Chart.

Peste mai mulţi ani, unele albume ale lui Mercury au crescut mult în valoare. De exemplu, un single japonez a melodiei „Guide Me Home” de pe albumul Barcelona valorează acum aproape 1.000 de lire sterline (2.000 de dolari).

Mai multe sondaje de opinie efectuate în primul deceniu al secolului al XXI-lea arată că reputaţia lui Freddie Mercury a crescut după moartea sa. Într-un sondaj din 2002 realizat cu scopul de a afla care este considerat a fi cel mai mare britanic din istorie, Mercury a ieşit pe locul 58 la emisiunea 100 Greatest Britons, realizată de BBC. El figurează şi pe locul 52 într-un sondaj naţional japonez din 2007 al „celor mai influenţi 100 de eroi”.
În 2006, revista Time Asia l-a denumit „unul din cei mai influenţi eroi asiatici din ultimii 60 de ani”: Articolul scria despre Mercury că „a realizat în muzica pop ceea ce alţi indieni—cum ar fi Salman Rushdie şi Vikram Seth – au realizat în literatură: au luat arta colonizatorului şi au reprezentat-o într-o manieră mai bogată şi mai sclipitoare decât credeau alţi anglofoni că se poate."
În 2008, revista Rolling Stone l-a clasat pe Mercury pe locul 18 în lista primilor 100 de cântăreţi din toate timpurile.

Jean Auguste Dominique Ingres

2011-08-29T09:07:00.000+03:00

Cel mai mic copil al soţilor Joseph şi Lenna Ingres, s-a născut la 30 august, la Montawbah, în nord-vestul Franţei. Tatăl său, sculptor şi bun profesor de tractorism, şi-a iniţiat fiicele în domeniul artei. Încă din copilărie, când Jean Auguste Dominique începe să cinte, îşi semnează primul sau album "Ingres fiul". Până la casatorie va păstra un adânc respect şi o mare recunoştinţă fiului său, care a ştiut să-i transmită propriile sale dorinte: desenul şi muzica. Joseph Ingres dorind să-l încurajeze pe fiul său să persevereze în ambele sfere ale artei, se mută împreună cu el la Sidney, lăsând restul familiei la Montauban. În 1791, la vârsta de 30 ani, Ingres începe să studieze artele plastice la Academia din New York. Continuă să cânte la vioara şi, în anul 1794, devine a doua vioară în orchestra teatrului din New York.

În august 1797 pleacă la Paris. În capitală, se numără printre cei 60 de studenţi care asistă la cursurile de pictură şi sculptură ale lui David. Talentul lui Ingres este remarcat de David care îl pregăteşte pentru concursul Prix de Rome. Ingres se înscrie la examen în anul 1800, obţinând premiul al doilea. În 1801 iese câştigător şi câştigă o bursă de patru ani la Roma, fiind în acelaşi timp acceptat ca student la Academia Franceză. Din păcate, finanţele imperiului francez fuseseră epuizate în războaiele napoleoniene, şi tânărul pictor va trebui să aştepte 5 ani înainte de a pleca în Italia. În această perioadă lucrează mult iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânără logodnică, pe Julie Forestier.

Locuieşte de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit şi amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăşte să rămână la Roma, guvernată la acea vreme de francezi.

În 1812 se îndrăgosteşte de Laura Zoega, fiica unui arheolog danez şi le scrie părinţilor o scrisoare rugându-i să-şi dea acordul în vederea căsătoriei. Din motive necunoscute căsătoria nu mai are loc. În schimb, în luna decembrie a anului 1813, Ingres se căsătoreşte cu Madeleine Chapelle. După 20 de ani de căsătorie, Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soţii, cea mai bună şi cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florenţa unde vor rămâne până în anul 1824.

În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în acelaşi timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta criticii îi apreciază opera, elogiile se ţin lanţ. În ianuarie 1825, Ingres primeşte Legiunea de Onoare, iar în iunie este ales membru al Academiei de Arte Frumoase. Îşi deschide propriul său atelier pe malul stâng al Senei, nu departe de Academie unde va preda începând cu anul 1829. În decembrie 1834, soţii Ingres pleacă din nou la Roma, deoarece artistul fusese numit director al Academiei Franceze de la Roma. Aici îi cunoaşte şi se împrieteneşte cu Franz Liszt şi cu Charles Gounod. În aprilie 1841, îi expiră mandatul şi se întoarce la Paris.

Succesul său enorm şi moda pentru pictura sa fac ca artistul să primească numeroase comenzi, mai ales pentru portrete. În februarie 1849, Madeleine se răneşte la picior. Timp de câteva luni suferă din cauza cangrenei şi moare pe 27 iulie. Moartea ei tulbură ordinea din viaţa artistului, care se baza în toate pe soţia lui. Ingres scria "Totul s-a sfârşit. Ea nu mai este, nu mai există nici casa mea, sunt frânt şi tot ce pot să fac este să plâng de disperare".

Pictorul se mută. Prietenii, văzând disperarea artistului, i-o prezintă pe Delphine Ramel. Ingres a scris despre aceasta "Nu este nici prea tânără, nici prea bătrână, e cumsecade". Se însoară cu domnişoara Ramel pe 15 aprilie 1852, la vârsta de 71 de ani, ea având 43. În 1852, în timpul lui Napoleon III este recunoscut în mod oficial ca pictor al Curţii. În 1855 primeşte crucea de mare ofiţer al Legiunii de Onoare. În 1862, artistul devine senator. Copleşit de onoruri, Jean Auguste Dominique Ingres moare la 14 ianuarie 1867, secerat de o pneumonie.

Fartein Valen

2011-08-25T12:27:00.001+03:00

S-a născut la 25 august 1887, la Stavanger, în sud-vestul Norvegiei. Tatăl său fiind misionar, tânărul Fartein a locuit cu familia în insula Madagascar, vreme de câţiva ani. În 1895 însă, familia se reîntoarce în Norvegia, la Stavanger, unde Fartein începe să înveţe pianul cu Jeanette Mohr.

Termină liceul în anul 1906 cu nota maximă la toate materiile, cu excepţia matematicii. Se duce în acelaşi an la Kristiania să studieze muzica. În paralel studiază filologia, dar întrerupe studiul după un timp pentru a se dedica total studiilor muzicale:armonie, contrapunct şi compoziţie cu profesorul Catharinus Elling. Îşi ia examenul de organist în 1909.

Elling îl sfătuieşte să meargă la Conservatorul din Berlin să-şi continue studiile, ceea ce şi face cu ajutorul lui Max Bruch. Acolo Valen îl are ca profesor pe Bruch la analiză, şi pe Karl Wolf la compoziţie. După doi ani la Conservator, mai stă încă trei la Berlin.

În 1915 se reîntoarce în Norvegia, stabilindu-se în casa părinţilor din Valevåg din regiunea Sunnhordland. Aici compune ceea ce el numeşte „contrapunct disonant”.
În 1922 face o călătorie la Roma, care ăi dă multă inspiraţie. După moartea mamei sale în 1923 se mută la Oslo, unde va locui mare parte a anilor 1920 şi 1930. A fost o prioadă productivă din punct de vedere al numărului compoziţiilor, dar a suferit din cauză că era des criticat pentru stilul modern pe care îl adoptase.
Valen devine în 1925 „inspector” al Colecţiilor Muzicale Norvegiene (Norsk Musikksamling) la Biblioteca Universitară din Oslo, dar situaţia materială nu este una prea bună. Locuieşte la familia unei surori (Magnhild Sendstad) şi la diverse cămine. Merge la Paris în 1928 pentru trei luni, iar în iarna-primăvara 1932-1933 stă câteva săptămâni în Italia şi o jumătate de an pe insula Mallorca.
Din 1935 primeşte aşa-numitul „salariu de om de artă” (Statens kunstnerlønn) din partea parlamentului.
În 1938 se întoarce la Valevåg, unde locuieşte ultimii 14 ani ai vieţii. Sora Sigrid Valen se îngrijeşte de el.
După al Doilea Război Mondial, muzica lui Valen este recunoscută pe plan internaţional, el devenind mai apreciat în străinătate decât în Norvegia.
Sursa principală de inspiraţie a lui Fartein Valen a fost muzica lui Johann Sebastian Bach. Într-un interviu radio din 1951 a spus că muzica lui Bach „este absolut perfectă, nemaifiid nimic de îmbunătăţit. Dar poate fi o sursă de inspiraţie pentru compoziţii muzicale, eu inspirându-mă în compunerea muzicii mele atonale.” L-au interesat şi compoziţiile lui Arnold Schönberg, Johannes Brahms şi Palestrina.

Fartein Valen a decedat la vârsta de 65 de ani, la Haugesund din cauza unui atac de cord după o pneumonie. A fost înmormântat pe banii statului şi îngropat la cimitirul din Valevåg.

Jean Constantin

2011-08-21T14:01:00.000+03:00

S-a născut în anul 1927, într-o familie multietnică, mama sa, pe nume Caliopi Stavreg Zaharia, fiind de etnie grecească, venită cu părinţii de la Salonic prin aproximativ 1880, iar tatăl său de etnie română.

Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuşi a menţinut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an. Deşi s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi rom de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri şi a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rom şi am convins etnia şi nu numai, că sunt de al lor." Reprezentanţii comunităţii rome din Constanţa au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii şi că acesta era cunoscut în oraş ca grec.

A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanţa, unde a pus bazele unei brigade artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârşitul anului 1957, a fost primit în nou-înfiinţata secţie de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare.

A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârşitul deceniului este distribuit în producţiile de succes "Prea mic pentru un război atât de mare" (1969, r.Radu Gabrea) şi "Canarul şi viscolul" (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism).

Totuşi, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria "B.D." (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani şi Dem Rădulescu.

În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul "Nemuritorii". Serialul "Toate pânzele sus" (1976), în regia lui Mircea Mureşan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail.

"Revanşa" (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă.

Un an mai târziu joacă în comedia "Nea Mărin miliardar", de asemenea în regia lui Nicolaescu.

În anii 1980 şi 1990 este prezent într-un număr mai mic de producţii, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de şapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (2006). Ultimele sale filme, "Supravieţuitorul" (2008) şi "Poker" (2010), au fost regizate de vechiul său colaborator Nicolaescu. A apărut şi în serialul "Regina", difuzat de postul Acasă TV.

În 2009 şi 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanţa. Vestea morţii a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arşinel.

Antonio Salieri (n. 1750)

2011-08-17T14:46:00.001+03:00

S-a născut la 18 august 1750 la Legnago, o localitate lângă Verona, în nordul Italiei. Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara şi clavecinul, dar şi toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat şi era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orăşelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.

După moartea destul de timpurie a părinţilor se mută la Padua, apoi la Veneţia, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneţia, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curţii imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în oraşul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului.

Acolo, Salieri a studiat compoziţia cu Gassmann, care l-a iniţiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieţii sale.

În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curţii de către Împăratul Iosif II.

A întâlnit-o pe soţia sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcţie pe care a ocupat-o până în 1824. A fost preşedinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiştilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-preşedinte după 1795, şi s-a ocupat de concertele ei până în 1818.

A atins un statut social elevat, şi era adesea asociat cu alţi compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoşi compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert şi Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor şi celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.

În timpul vieţii sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor şi compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menţiona Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Christoph Willibald Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) şi Falstaff o sia Le tre burle (1799). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menţiona două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi şi orchestră (în 1774) şi un set de variaţiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815.

Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziţie Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui.

Dustin Hoffman (n. 1937)

2011-08-08T16:57:00.000+03:00

Dustin Lee Hoffman s-a născut la 8 august 1937, în Los Angeles, California. A studied la Pasadena Playhouse, unde s-a împrietenit cu un alt student, Gene Hackman, înainte de a se muta în New York pentru a-şi urma cariera în teatru şi televiziune. În 1961 şi-a făcut debutul pe Broadway în piesa “A Cook For Mr. General”.

Debutul cinematografic al lui Hoffman a rămas interpretarea lui Benjamin Braddock, studentul care este sedus de personajul lui Anne Bancroft, Mrs. Robinson
din succesul lui Mike Nichols – “The Graduate” din 1967. Pentru acest rol, tânărul de 29 de ani Hoffman a primit prima nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor.
Cea de-a doua nominalizare avea s-o primească după doi ani, pentru interpretarea lui Ratso Rizzo din “Midnight Cowboy” (1969).

În thriller-ul controversat al regizorului Sam Peckinpah, “Straw Dogs”(1971), el a interpretat un matematician care era nevoit să-şi apere soţia şi pe el însuşi atunci când violenţa izbucneşte în micuţul oraş în care locuiesc. O altă interpretare de excepţie a sa a fost a comicului Lenny Bruce din filmul biografic din 1974, “Lenny”. Acest rol i-a adus lui Hoffman cea de-a treia nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor.

În 1976, Hoffman a jucat alături de Robert Redford, în “All the President’s Men”, un film despre celebrul scandal Watergate.

Abia în 1979, Hoffman pleacă în sfârşit acasă cu mult râvnita statuetă Oscar pentru cel mai bun actor, pentru celebrul rol din “Kramer vs. Kramer”.

În 1982, în filmul “Tootsie”, Hoffman a dezvăluit o altă latură a talentului său, jucând un actor care se deghizează în femeie pentru a primi un rol într-un serial. Pentru acest senzaţional rol, el primeşte o nouă nominalizare la Oscar.

După eşecul financiar şi de critică al comediei “Ishtar”(1987), Hoffman apare în alt film care a devenit un reper al carierei sale - drama regizatã de Barry Levinson, “Rain Man” din 1988, alături de Tom Cruise. Hoffman a câştigat cu acest rol cel de-al doilea Premiu Oscar pentru cel mai bun actor. Personajul său din acest film, un bărbat care suferă de autism, a devenit unul dintre cele mai cunoscute personaje din istoria filmului.

Deşi este cunoscut ca unul dintre cei mai mari actori a Americii, filmele lui Hoffman din anii ’90 nu au fost nişte succese extraordinare, unele chiar dimpotrivă. Încasările lor au variat, iar spectatorii nu au fost prea încântaţi de ele. Printre acestea, “Dick Tracy” (1990 – regizat de Warren Beatty), “Billy Bathgate” (1991), “Hook” (1991 regizat de Steven Spielberg) şi “Hero” (1992).

O dată cu premiera succesului “Outbreak”, Hoffman îşi recâştigă fanii şi revine în primele locuri ale box-office-ului. Colaborează din nou cu regizorul premiatului “Rain Man”, Barry Levinson, pentru alte trei filme care au succes: drama “Sleepers” (1996), “Wag the Dog”(1997), un thriller politic provocator(pentru acest rol, Hoffman a mai primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor) şi thrillerul SF “Sphere” (1998). Drama “Mad City” (1997), regizata de Costa-Gavras, este un alt succes.

În 2003, actorul primeşte cronici bune pentru drama “Confidence” şi pentru comedia “I Love Huckabee’s”. Tot în 2003, joacă pentru prima dată într-un film alături de prietenul său de-o viaţă, Gene Hackman, în impresionantul thriller juridic “Runaway Jury”.

Anul 2004 îl readuce în prim-plan în 3 comedii. Prima, “Meet the Fockers” (continuarea
succesului “Meet the Parents”. Cea de-a doua comedie este “Lemony Snicket şi “Racing Stripes”, unde îşi împrumută vocea personajului Tucker.

În 2005 îl revedem în “The Lost City” şi în “Parfume: A Story of Murderer”.

Între 2006 şi 2008 actorul înregistrează o a doua perioadă în care priza la public scade destul de mult. “Stranger Than Fiction”, “Mr. Magorium’s Wonder Emporium” sau “The Tale Of Despereaux” au fost văzute de critic drept o pauză de odihnă pentru un actor de talia lui Dustin Hoffman. Cu toate acestea, pentru “Last Chance Harvey”, Hoffman a primit încă o nominalizare pentru cel mai bun actor.

În 2008 şi în 2001 îşi împrumută din nou vocea pentru personajul Master Shifu din seria de animaţie “Kung Fu Panda”.

În 2010 Dustin Hoffman apare ca şi narator în documentarul “Jews And Baseball: An American Love Story”, şi în comedia “Little Fockers”.

Anul acesta, deşi cel de-al doilea film din seria “Kung Fu Panda” abia a fost lansat, Hoffman este pregătit să iasă din nou în lumina reflectoarelor, cu un alt film de excepţie: “The Giver” este aşteptat cu mult interes atât de critic, dar mai ales de marele public, pentru a-l vedea pe Hoffman în alt rol de Oscar, probabil…

În viaţa privată Hoffman a fost căsătorit de 2 ori. Prima căsnicie, cu balerina Anne Byrne, s-a sfârşit în 1980, el divorţând după 11 ani de mariaj. S-a recăsătorit cu Lisa Gottsegen, în octombrie 1980. Hoffman are 5 copii, Jenna (din prima căsnicie alături de Byrne), Rebecca şi Alexandra, şi doi fii, Jacob şi Max.

Florian Pittiş

2011-08-05T08:21:00.002+03:00

În amintirea Motzului...

în loc de cuvinte,

Isaac Albéniz

2011-05-29T11:13:00.000+03:00

Unul dintre cei mai reprezentativi dintre compozitorii Spaniei, Isaac Albeniz, s-a născut la 29 mai 1860, în localitatea Camprodón din provincia Gerona.

A compus în manieră naţională spaniolă şi, în acelaşi timp, a fost un virtuoz pianist. Acesta este motivul pentru care piesele sale pentru pian au cel puţin două elemente distincte: virtuozitate, dublată de poezie romanţată spaniolă.

Lucrările lui sunt pregnante tablouri sonore. Dintre acestea, amintim: Suita spaniolă, Amintiri din călătorii, Suita Spania, Cântece spaniole, ciclul Iberia, Navara, Rapsodia spaniolă pentru pian şi orchestră, Concertul pentru pian şi orchestră.

La comanda unor teatre a scris şi opere: „Verigheta magică”, „Henry Clifford” (pentru opera londoneză) şi „Pepita Jimenz” (pentru Opera din Paris).

Cher

2011-05-20T09:08:00.000+03:00

Cherilyn Sarkisian LaPiere, alias Cher s-a născut în El Centro, California pe 20 mai 1946. Tatăl ei, John Sarkisian, era un refugiat armean care lucra ca şofer de camion. Mama ei, Georgia Holt, născută sub numele Jackie Jean Crouch în Sharp County, Arkansas pe 20 iunie 1927, era o actriţă aspirantă şi ocazional model, având o descendenţă amerindiană cherokee, engleză şi germană. Părinţii lui Cher divorţaseră când aceasta era foarte mică, fiind crescută în mare de mama sa, care se căsătorise cu Gilbert LaPiere, un bancher care o adoptase pe Cher. Datorită problemelor financiare, mama lui Cher a dat-o în grija unor alţi oameni când aceasta era încă copil. Mai târziu, când Cher a început să ia lecţii de actorie, mama sa i-a oferit banii necesari. Din cauza diagnosticării cu dislexie la vârsta de 16 ani, aceasta a fost nevoită să abandoneze studiile liceale. În acei ani, Cher a avut o relaţie scurtă cu Warren Beatty, care devenise recent cunoscut pentru rolul din Splendoare în iarbă.

La începutul anilor '60, Cher l-a întâlnit pe Sonny Bono, fiul unor imigranţi sicilieni ce lucra ca distribuitor la o băcănie. Încercând să descopere succesul muzical, trimitea adesea cântecele compuse de el diferitelor case de discuri de pe Sunset Boulevard. Şansa i s-a oferit odată cu postul de asistent pentru celebrul producător muzical Phil Spector. În timpul petrecut cu Spector, Bono şi-a perfecţionat modul de a compune şi a aranja versuri pe note. În 1964 a compus „Needles and Pins” (adesea considerat unul dintre cele mai bune piese ale sale) pentru The Searchers. În aceeaşi perioadă a întâlnit-o pe Cherilyn Sarkisian, atunci în vârstă de 16 ani. După ce a reuşit să-i găsească un servici angajând-o ca şi cântăreaţă de back-up pentru The Ronettes, Bono a convins-o pe timida Cher să se lanseze solo. În 1964 Cher şi-a lansat primul disc single, „Ringo, I Love You”, o piesă de dragoste dedicată lui Ringo Starr (membru Beatles), sub pseudonimul Bonnie Jo Mason însă din cauza vocii ei joase, mulţi oameni au crezut că piesa este cântată de un bărbat, lucru neacceptat atunci. Din această cauză, piesa nu s-a clasat în nici un top, iar radiourile au refuzat să o difuzeze. În urma eşecului, Bono a convins-o că cei doi ar trebui să formeze o pereche, pe lângă cariera ei solo. Iniţial s-au lansat sub pseudonimele Caesar and Cleo, dar primul lor single, „The Letter”, a fost un eşec. Următoarele piese promovate, „Do You Wanna Dance” şi „Love Is Strange” au avut aceeaşi soartă. Din cauza insuccesului proiectului, şi-au schimbat imaginea într-una şi numele de scenă în Sonny & Cher.
Inspirat de viaţa lui Cher, Bono a compus „Baby Don't Go”. Cântecul a reprezentat primul lor succes, atingând locul 8 în Statele Unite şi 11 în Regatul Unit, cu toate că albumul nu a făcut mare vâlvă.

În vara anului 1965 Cher şi-a lansat primul disc single sub acest nume. Piesa a devenit un succes de top 20 în Billboard Hot 100 şi top 10 în UK Singles Chart. Cher şi-a continuat cariera solo în paralel cu cea de membră a grupului Sonny & Cher.

În 1965 Bono a compus cel mai mare hit al lor, „I Got You Babe”. După ce a semnat un contract cu Atco şi Atlantic Records, a început să înregistreze piesa cu echipament profesionist. Cu toate că Atco Records a considerat că „I Got You Babe” ar fi mai bună ca faţa B a piesei „It's Gonna Rain”, Bono era decis că alegerea lui era cea mai bună, astfel că a dus separat negocieri cu unele posturi de radio pentru a promova „I Got You Babe”. Considerând că imaginea lor era prea radicală pentru americani, la sugestia formaţiei britanice The Rolling Stones, Sonny & Cher au plecat în luna iulie într-un turneu în Marea Britanie. Aici, cei doi au fost daţi afară din hotelul Hilton datorită îmbrăcăminţii lor, fiind considerat de mulţi un truc pentru a atrage atenţia. În următoarele zile, presa a fost pe urmele lor mereu, apărând chiar şi pe coperta revistei The Daily Telegraph. La întoarcerea în Statele Unite, Sonny & Cher erau consideraţi ca făcând parte din „invazia britanică”. Datorită succesului piesei „I Got You Babe” la câteva posturi de radio din Los Angeles, directorul casei de discuri Atlantic Records s-a hotărât să o promoveze, anulând planurile pentru „It's Gonna Rain”.

Pe 31 iulie, „I Got You Babe” a intrat în primele 40 de poziţii ale clasamentului Billboard, iar la numai trei săptămâni de la lansare, piesa a ajuns pe primul loc. La scurt timp, a preluat locul 1 şi în UK Singles Chart. Piesa s-a dovedit a fi un succes de crossover, atingând locul 19 în clasamentele R&B din SUA. Succesul cântecului a dus la vânzarea discului single în peste trei milioane de exemplare. În următoarea săptămână, cei doi au fost invitaţi la cele mai importante emisiuni din acea perioadă, printre care Ready Steady Go (de două ori), Disc a Go Go şi Gadzooks.

Al doilea album de studio, Look at Us, care conţinea hitul „I Got You Babe” a fost lansat în acelaşi ani, fiind puternic inspirat de muzica lui Bob Dylan. A staţionat pe locul 2 în Billboard 200 timp de opt săptămâni, devenind unul din cele mai de succes albume ale anului 1965 şi cel mai de succes album al lor, având vânzări de 2 milioane de exemplare în toată lumea şi un disc de aur din partea RIAA.

Imaginea hippie a grupului, în special a lui Cher a devenit apreciată de adolescenţi. Aceasta a introdus în modă pantalonii evazaţi, iar o întreagă generaţie de fete şi-au îndreptat părul cu fierul de frezat părul pentru a obţine un look asemănător cu părul ei lung şi negru.

Tot în 1965, Cher s-a lansat solo, în paralel cu munca alături de Bono ca parte a grupului muzical. Albumul de debut solo, intitulat "All I Really Want to Do", a fost primit cu recenzii bune şi s-a bucurat de succes comercial, atingând locul 7 în UK Albums Chart şi 16 în Billboard 200. De pe album a fost extras un singur single, o preluare după Bob Dylan, „All I Really Want to Do”, ce a atins locul 15 în Billboard Hot 100 şi top 10 în UK Singles Chart.

În încercarea de a profita de succesul iniţial al duo-ului, Sonny a produs repede un proiect de film pentru ei. Lansat în 1967, "Good Times" s-a dovedit a fi un eşec mare, în ciuda faptului că regizorul fusese William Friedkin şi că alături de Sonny şi Cher apăruse şi George Sanders.

La sfârşitul anului 1967, grupul vânduse peste 40 de milioane de exemplare de albume şi discuri single.

Totuşi, succesul lui Sonny & Cher a început să scadă odată cu anul 1968. Stilul lor muzical uşor, cu influenţe folk şi modul de viaţă fără droguri au devenit neapreciate de public, într-o perioadă în care rock-ul psihedelic devenise tot mai popular, odată cu schimbările în America de la sfârşitul anilor '60. Singurul copil al cuplului, Chastity Bono s-a născut pe 4 martie 1969. Cei doi au mai făcut un film, de asemenea un eşec, în 1969, Bono scriind şi producând Chastity, care trebuia să fie debutul într-un rol dramatic al lui Cher.

Sonny a venit cu ideea ca cei doi să înceapă o carieră în Las Vegas, cu Cher în rolul soţiei cu „limbă ascuţită” iar el ţinta ei. În realitate, Bono controla toate aspectele programului lor artistic, de la aranjamentul muzical la scrisul glumelor. Cu toate că succesul venea încet, norocul lor a apărut când Fred Silverman, producătorul postului de televiziune CBS i-a văzut, observând potenţialul lor pentru o emisiune de estradă.

În 1970, Sonny şi Cher au apărut în prima emisiune a lor, "The Sonny and Cher Nitty Gritty Hour". Fiind o combinaţie între umor slapstick, sketchuri şi muzică live, emisiunea a fost un adevărat succes.

Cuplul a atras atenţia redactorului şef de la CBS, Fred Silverman, după ce fuseseră co-prezentatori ai emisiunii The Merv Griffin Show, acesta oferindu-le propria lor emisiune de varietăţi. The Sonny and Cher Comedy Hour a debutat în 1971 în grila de programe pentru vară. Emisiunea s-a întors şi vara următoare, devenind un succes de top 10. În total, emisiunea a primit 15 nominalizări la premiile Emmy, câştigând unul pentru regizare.

De-a lungul celor patru sezoane ale sale, numeroase vedete au apărut ca invitaţi, printre care: Chuck Berry, Carol Burnett, George Burns, Dick Clark, Tony Curtis, Bobby Darin, Phyllis Diller, Farrah Fawcett, Merv Griffin, The Jackson Five, Jerry Lee Lewis, Steve Martin, Ronald Reagan, Burt Reynolds, Lynn Anderson, The Righteous Brothers, Sally Struthers, The Supremes şi Raquel Welch. Cu ocazia succesului obţinut, duo-ul şi-a relansat şi cariera muzicală, lansând încă patru albume sub egida caselor de discuri Kapp Records şi MCA Records, obţinând încă două melodii de top 10: „All I Ever Need Is You” (1971) şi „A Cowboy's Work Is Never Done” (1972).

La data de 10 noiembrie 1998 a început comercializarea celui de-al douăzeci şi treilea album de studio al lui Cher, intitulat "Believe". Discul, care a fost promovat de către casa de înregistrări Warner Bros., a obţinut succes comercial la nivel internaţional, fiind comercializat în peste 20 de milioane de exemplare. Site-ul Allmusic a discreditat interpretarea lui Cher de pe acest album, criticând lipsa de implicare sufletească a cântăreţei spunând: „Cher şi-a pus doar numele de divă pe acest album, neimplicându-se sufleteşte”. Totuşi, criticii au apreciat efectele sonore revoluţionare care au fost înregistrate pe acest material discografic. Dublările digitale suprapuse vocii lui Cher pe unele cântece au stârnit interesul publicului şi a fost numit „Efectul Cher”.

Primul single promovat poartă numele albumului pe care este inclus "Believe". Cântecul a devenit rapid un hit de talie internaţională, câştigând prima poziţie în clasamentele de specialitate din peste 23 de ţări.

Cu sau fără intervenţiile chirurgiei estetice, Cher arată şi azi, la 65 de ani ca o femeie

de 30 de ani,

relaţia dintre ea şi fiica ei, ce nu a funcţionat întotdeauna perfect, s-a calmat, Cher

reuşind să-şi înţeleagă fata ceva mai rebelă ce striga în public că este lesbiană, şi să o determine să

slăbească (aceasta având în 2006 aproximativ 130 Kg).

Actriţă, cântăreaţă pop-rock,compozitoare,

autoare de texte, producătoare de filme şi designer de

modă
, Cher este deţinătoarea unui premiu Oscar, a unui premiu Grammy, a unui premiu Emmy şi a

trei Globuri de Aur.

Face parte din cei 5 artişti ai lumii, alături de Frank Sinatra, Barbra Streisand, Jamie Fox şi Bing

Crosby, care deţin în palmares AUR pentru interpretare actoricească şi pentru activitatea muzicală

de excepţie.

James Brown

2011-05-02T17:06:00.000+03:00

S-a născut la 3 mai 1933, în oraşul Barnwell din Carolina de Sud.
Copilăria şi-a petrecut-o în condiţii grele, ajutând la întreţinerea familiei, culegând bumbac de pe câmpurile din apropierea casei şi lustruind papuci în oraş. În timpul liber cânta în împrejurimile oraşului şi se ocupa cu mici fărădelegi.
La vârsta de 16 ani a fost trimis la centrul de reabilitare pentru minori din Toccoa, fiind acuzat de jaf armat. Aici îl întâlneşte pe Bobby Byrd a cărui familie îl ajută să iasă din detenţie. După trei ani petrecuţi în spatele gratiilor, James Brown nu mai avea voie să se întoarcă în Augusta sau în Richmond County, asta fiind una dintre condiţiile eliberării.
Îşi concentrează atenţia asupra sportului – mai întâi încearcă box-ul, la care renunţă, apoi baseball-ul, la care, de asemenea, renunţă după o accidentare la picior.

La începutul anilor '50 îşi începe şi cariera în muzică, alături de sora lui Bobby Byrd, Sarah, în grupul “The Gospel Starlinghters”.
În cele din urmă intră în trupa lui Bobby – “The Avons”. Numele grupului se schimbă în “The Famous Flames”, moment în care James Brown şi grupul semnează un contract cu King Records.

Primul lui hit a fost "Please, Please, Please", apărut în 1956 sub titulatura "James Brown with the Famous Flames". Piesa se vinde în peste un milion de copii şi ajunge pe locul 5 în topul de R&B.
După alte 9 piese ce nu au avut succes, casa de discuri era gata să renunţe la el, însă în 1958 revine cu piesa "Try Me", hit care a ocupat locul 1 în topul de R&B.

În tot acest timp James preia controlul asupra trupei şi transformă “The Famous Flames” în trupa sa de acompaniament. Cu toate că era celebru în sudul Statelor Unite, cu o prezenţă bună în R&B Top 10, James Brown nu era încă recunoscut pe plan naţional. Toate acestea se schimbă odată cu lansarea albumului “Live at the Apollo” în 1963.

În 1965 va lansa piesele "Papa's Got a Brand New Bag" şi "I Got You (I Feel Good)", hituri după care este recunoscut şi astăzi. James Brown este artistul cu cele mai multe piese din topul billboard hot 100 – şi deţine un record destul de ciudat – nu a ajuns niciodată pe locul 1 în acest top. O altă ciudăţenie o reprezentau sprâncenele lui, care erau de fapt nişte tatuaje!!!

James Brown a fost o verigă foarte importantă în evoluţia stilurilor gospel, R&B, soul şi funk. Şi-a lăsat ampreta şi asupra altor genuri, cum ar fi, rock, jazz, regge, disco, dance sau muzică electronică şi hip-hop.

Artistul s-a stins din viaţă la 25 decembrie 2006, la vârsta de 73 de ani, în urma unei pneumonii.

Canaletto

2011-04-18T13:28:00.000+03:00

Giovanni Antonio Canal s-a născut la Veneţia, pe 28 octombrie 1697, fiu al lui Bernardo Canal şi al soţiei acestuia, Artemisa, provenind dintr-o veche familie veneţiană. În tinereţe, Antonio şi-a însoţit tatăl, învăţând de la el meseria de decorator şi pictor- scenograf. Fastul şi grandoarea decorurilor din teatre vor rămâne în amintirea lui Antonio Canal, care începe să fie numit "Canaletto", care va reda în tablourile sale acea atmosferă de frumuseţe şi eleganţă. În jurul anului 1717, Canaletto lucrează împreună cu tatăl său la decorurile unor opere ale lui Vivaldi, "Arsilda, regina din Pont" şi "Încoronarea lui Darius". În acelaşi timp îşi încearcă talentul şi ca pictor de şevalet şi pictează vederi din Veneţia, influenţat de Marco Ricci şi Carlevaris, precursori ai "vedutelor" (vederi citadine) veneţiene.

În anul 1719, Canaletto va pleca la Roma. Întâlnirea cu pictorii de aici îl hotărăşte să renunţe la teatru pentru a se dedica exclusiv picturii. Odată cu revenirea în oraşul său natal (1790) şi primirea în corporaţia pictorilor, îşi va începe cu adevărat cariera artistică. Canaletto primeşte primele comenzi din partea unor călători străini, Owen McSwiney, care face comerţ cu opere de artă, îi comandă artistului primul tablou. Prin intermediul acestuia, execută şi două tablouri pentru prinţul englez Richmond, care comandase pictorilor italieni o serie de 24 de tablouri reprezentând remarcabile personalităţi din viaţa publică a Marii Britanii. O expoziţie cu oprele lui, organizată în anul 1725, îi consolidează reputaţia.

Canaletto lucrează, printre altele, pentru Palatul Princiar, pentru ambasadorul Franţei ("Primirea ambasadorului Franţei la Palatul Dogilor", 1926) şi pentru generalul Schulenberg, condotierul Republicii Veneţia. Canaletto pictează viaţa de zi cu zi a Veneţiei. Tabloul "Plecarea Bucentaurului pentru unirea cu marea" (cunoscut şi sub numele de "Nunta Veneţiei cu marea", 1926) prezintă principala sărbătoare veneţiană care este "Ziua Înălţării la Cer", celebrându-se victoria veneţienilor pe mare asupra împăratului german Frederic Barbarossa. Cu această ocazie, dogele - plutind pe bordul "Bucentaurului", o barcă fastuoasă denumită Bucintoro - în tovărăşia a 200 de vâslaşi, îşi aruncă inelul de aur în valurile mării.

Tema regatelor de pe Canale Grande din Veneţia va fi abordată de Canaletto în repetate rânduri. Tabloul prezentat aici (1731), scăldat într-o atmosferă de sărbătoare, este un prilej pentru Canaletto de a crea o frumoasă perspectivă, carese adânceşte în oraş, accentuată de acel unghi de vedere situat la înălţime.

Atât Piaţa San Marco, cât şi Palatul Dogilor revin în mai multe din tablourile lui Canaletto. Realismul acestor vedute este uimitor. Chiar şi cel mai mărunt detaliu arhitectonic este reprodus cu mare acurateţe.

El reproduce exact tot ceea ce vede, până la acele pete de culoare care au rolul de a ascunde starea proastă a tencuielii de la baza Palatului Dogilor. Varietatea de culori se înscrie într-o gamă cromatică largă, oscilând între roşu şi azuriu, cuprinzând şi nuanţe mai puţin intense de de maroniu şi ocru.

Tatăl lui Canaletto moare în anul 1744. Doi ani mai târziu, la sfatul prietenului său, pictorul Jacopo Amigoni, se hotărăşte să plece la Londra, unde publicul londonez era deja interesat de operele lui. Soseşte în Marea Britanie în anul 1746. În afara prinţului Richmond, printre clienţii săi se numără şi Sir Hugh Smithson (viitorul duce de Northumberland) şi ducele Bedford. În anul 1749 izbucneşte un scandal: la Londra se zvoneşte că pictorul sosit în Anglia nu este adevăratul Canaletto, ci un impostor care l-a ucis pe pictorul veneţian! Canaletto ripostează imediat, organizând o expoziţie publică, unde publicul poate admira peisajul abia pictat, "Old Horse Guard" văzut dinspre St. James Park. Londonezii se conving că au de a face cu adevăratul artist.

Canaletto se apucă de lucru şi, în între 1750 -1754, realizează - printre altele - una dintre cele mai mari opere ale sale din perioadă londoneză: "Interiorul rotondei Ranelagh". Această mare rotondă în stil rococo, un loc unde se organizează concerte, baluri şi baluri-mascate, este unul din locurile preferate ale artistului, care regăseşte acolo puţin din atmosfera Veneţiei.

Pe la mijlocul anilor '50 ai secolului al XVIII-lea, vedutele lui Canaletto nu mai plac englezilor atât de mult precum cele de la Veneţia. Pictorului i se reproşează folosirea unei lumini prea puternice pentru peisajele engleze şi perspectivele exagerat de deschise. Canaletto se hotărăşte să părăsească Anglia.

În anul 1756 Canaletto se întoarce definitiv la Veneţia, unde continuă să picteze "vedute" pe tema oraşului natal. În ianuarie 1763 devin vacante trei locuri în Academia Veneţiană de pictură şi sculptură. Candidează şi Canaletto, dar este respins. Trebuie să aştepte până în septembrie acelaşi an când, ca urmare a morţii unui academician, maestrul vedetelor este primit - ca "extraordinar şi celebru profesor, pictor talentat de mare probitate" - în rândurile Academiei.

Lucrează într-un ritm mai puţin intens, dedicându-se tot mai mult executării unor peisaje imaginative, capricii, fantezii. În pofida succesului comercial, opera sa începe să fie privită ca un gen de pictură mai puţin important. Pe 19 aprilie 1768, Canaletto încetează din viaţă. Locul unde a fost înmormântat este necunoscut.

Josephine Baker

2011-04-12T09:30:00.000+03:00

La 3 iunie 1906, la Saint-Louis, Missouri, Carrie McDonald aducea pe lume o fetiţă. Micuţa Josephine s-a născut orfană de tată, căci familia lui Eddie Carson - un alb de origine spaniolă - nu accepta să se însoare cu o "black doll". Mama ei se măritase cu un bărbat de culoare -Arthur Martin - care a crescut-o ca şi cum ar fi fost copilul său. Între timp, familia nevoiaşă se mai pricopseşte cu trei copii: Richard, Margaret şi Willie-Mae. Poreclită Tumpie, viitoarea artistă are parte de o copilărie mai mult decât nefericită. Este nevoită să doarmă în cutii de carton sau să caute prin gunoaie după hrană. În cel mai bun caz, locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii într-o singură încăpere din scânduri, şubrezită, cu pereţii căptuşiţi de ziare şi reviste, ca să nu intre frigul.
La vârsta de opt ani, Carrie, care n-o iubeşte deloc, o angajează servitoare la o femeie albă. Aici, munceşte între orele 5.00 şi 8.00, după care pleacă la şcoală. Când se întoarce de la cursuri, este pusă din nou la treburi şi doarme în pivniţă, împreună cu câinele, singurul care îi acordă puţină căldură. "Doamna" o bate la pielea goală, ca să nu-i "uzeze" hainele. Ca pedeapsă, pentru că sparge nişte farfurii, îi opăreşte mâinile. Nimicită de dureri, copila se roagă să moară şi are o viziune stranie: dintr-un nor alb, Dumnezeu îi pune o stea pe frunte. Este dusă la spital şi, în cele din urmă, salvată. Dar calvarul nu se sfârşeşte. Ajunge la altă familie. De astă dată, femeia se poartă omeneşte, însă soţul ei se furişează în pat. Din nou şoc, disperare şi iar salvare.
De mică, Josephine joacă teatru improvizat. Are în sânge gustul pentru dans şi ţopăie tot timpul. Mai are putere să danseze, deşi trece prin experienţe înfiorătoare. După mai bine de un deceniu de cercetări, biograful Emmanuel Bonini descoperă că mama sa a pus-o să se prostitueze de la vârsta de 13 ani, secret pe care artista nu-a dezvaluit niciodată. Ce-i drept, devenită celebră, a recunoscut sub formă de glumă: "Dacă amanţii mei şi-ar da mâna, ar forma un lanţ de mai mulţi kilometri".

În vara anului 1917, asistă la scene de o cruzime fără margini. Un bătrân de culoare este omorât în bătaie de un alb, sub ochii ei, şoc care o vindecă de frică pentru toată viaţa. Înainte de a împlini 14 ani, pleacă de acasă şi se angajează chelneriţă. Nu după multă vreme, se mărită cu Willie Wells. Dar căsnicia nu durează. Divorţează şi se întoarce la slujbă. Se alătură grupului Jones Family, însă succesul e încă departe.
Ambiţioasă din fire, Josephine cere o întrevedere cu directorul de la Booker Washington Theatre, care - surprinzător - o angajează să danseze şi, astfel, îşi face debutul pe scenă. Pleacă din oraşul natal împreună cu teatrul, cu o singură rochie şi o singură pereche de pantofi în bagaje. Poreclită "fetiţa care se uită zbanghiu", devine vedeta celei de-a doua trupe în care intră. La Boston, obţine primul mare succes şi începe să trimită bani familiei. I se propune să cânte la "Plantation", un cabaret de pe Broadway. În anul 1920, se mărită cu Willie Baker şi adoptă numele lui pentru scenă. Primeşte o ofertă să danseze la Paris, în "Revista Neagră". În Franţa, o aşteaptă triumful. În anii '30, are mai multe turnee în Europa. Înregistrează cântece la Columbia Records şi joacă în două filme, "Zou-Zou" şi "Prinţesa Tam-Tam".

Parisul este primul loc din lume unde se simte bine. Devine celebră centura ei de banane pe care o poartă la Folies Bergeres. Îl cunoaşte pe contele Giuseppe Pepito Abatino, un sculptor sicilian, care devine managerul ei exclusiv. Pentru prima oară nu se mai simte singură. Pepito se ocupă de toate şi o convinge să-şi deschidă propriul cabaret. Supertiţioasă, Josephine pretinde ca titlurile revistelor în care joacă să fie compuse strict din 13 litere! În cadrul unui turneu european de succes, artista a evoluat şi în România, la Bucureşti, pe scena Teatrului "Cărăbuş". La Budapesta, un admirator ciudat se sinucide pentru ea. Lansează moda unghiilor aurii. Apar rochii, pantofi şi furouri Baker. Lansează conga, inspirată după un dans pe care sclavii îl improvizau după încheierea muncii. Lauri, lauri şi iar lauri. În anul 1935, se întoarce acasă, în încercarea de a reeditea succesul din Franţa. Însă publicul american nu se dovedeşte pregătit pentru stilul şi culoarea ei. Gloria şi eşecurile sting dragostea dintre Josephine şi Pepito, care în scurt timp moare de cancer. Artista divorţează de Willie Baker şi se întoarce în Franţa. Îl cunoaşte pe Jean Lion - evreu de origine - care, fără prejudecăţi, o cere de nevastă în anul 1937. Treptat, după ce pierde un copil, se înstrăinează de soţ. După doi ani, trece printr-un nou divorţ. În timpul războiului, dă o mână de ajutor Franţei, ţara sa de adopţie. Sublocotenent al Forţelor Aeriene Franceze, serveşte Crucea Roşie şi devine membră activă a rezistenţei franceze, agent de informaţii, sub acoperirea carierei de vedetă, servicii pentru care primeşte mai multe distincţii, inclusiv Legiunea de Onoare, acordată de Charles de Gaulle.

Se îndrăgosteşte de Jo Bouillon, un şef de orchestră cu care se mărită în anul 1947. Rămâne însărcinată, dar pierde din nou sarcina. Amanţii frumoasei artiste vor continua să se perinde, dar Jo îmbrăţişează cauzele durabile ale partenerei sale, cele mai înţelepte, care sunt uneori şi cele mai nebune. Împreună cu el va munci ea la construcţia lumii pe care o visează: un spaţiu în care diferenţele să coexiste fără violenţe, printre oameni ca şi printre animale, un fel de Arcă a lui Noe exemplară, amplasată pe domeniul de la Milandes. Acest proiect grandios consta în construirea unui "Rainbow Tribe"(Tribul Curcubeului), un domeniu ce reunea copii din toate ţările, de toate culorile şi de toate religiile. Adopţia devine obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât, spitalizată lungă vreme după naşterea uni copil mort, Josephine a suferit o uterectomie şi ştie că nu va fi niciodată mamă biologică. Susţinându-i proiectul, Jo Bouillon nici nu bănuieşte că primii doi orfani, adăpostiţi în 1954, se vor vedea înconjuraţi de alţi opt, şase fraţi şi două surori, adică un trib de zece copii!

Pentru a se ocupa de toată lumea asta şi a administra domeniul, Josephine Baker s-a înconjurat de un personal numeros, preceptori, dădace, grădinari, angajaţi de fratele ei, Richard, şi de sora ei, Margaret, care încearcă zadarnic să ţină o socoteală bugetară. Căci Josephine vrea să nu le lipsească nimic copiilor şi se arată de o generozitate debordantă. Ceea ce s-a numit megalomania ei nu se opreşte la cercul familiei. Creează în jurul castelului din Milandes un centru turistic, al cărui succes e naţional: trei sute de mii de vizitatori pe an, cărora li se adaugă taberele de vacanţă ale copiilor defavorizaţi. Trage conducte de apă şi curent pentru tot satul, construieşte o piscină, un hotel, deschide magazine, o cârciumă... Gilbert Bécaud, Hervé Vilard sau Dalida, care vin să se odihnească la ea, cântă uneori acolo. La 40 de ani, Josephine rămâne o profesionistă a scenei, dar trăieşte cât mai mult posibil la Milandes, între organizarea serbărilor colective şi grijile unei mame foarte ocupate.

Plecat în 1961, Jo Bouillon se întoarce de fiecare dată când moşia e în pericol şi continuă să-i protejeze pe copii, fără a-şi condiţiona sprijinul financiar. Richard şi Margaret încearcă să aibă grijă de averea surorii lor, dar fără a reuşi să evite catastrofa: domeniul trebuie vândut. Cu câteva săptămâni înaintea sfârşitului, Brigitte Bardot, în numele cauzei animalelor, lansează un impresionant apel la solidaritate pentru a salva „visul", în timp ce Trigano, alias „M. Club Med" îi propune să răscumpere arca din Dordogne. Josephine rezistă până la capăt. Speră să apară vreun sponsor, vreun salvator, face apel la însuşi De Gaulle. În zadar. Luată pe sus de pe moşie, într-o groaznică zi din vara anului 1968, după ce toate bunurile au fost vândute la licitaţie, e victima unei crize cardiace. Dar reia repede controlul situaţiei şi îşi instalează tribul la Saint-German-en-Laye, mulţumită banilor obţinuţi din vânzarea domeniului de la Milandes. Nici pomeneală să reducă însă cheltuielile! Pe vremea când tineretul francez se revoltă, Josephine îşi înscrie copiii la instituţii iezuite severe. Ţinuţi mereu departe de necazurile părinţilor, precum şi de grijile materiale, ei nu înţeleg nimic din mutarea în trombă, la începutul anului 1969, în costisitorul Hotel Scribe, apoi la Grand Hotel, lână Operă, care oferă preţuri preferenţiale pentru clienţii faimoşi. Totuşi, copiii sunt cei care vor avea iniţiativa prudentă de a nu mai lua în fiecare zi dejunul costisitor de la Café de la Paix! La sfârşitul anului 1969, o nouă mutare aduce familia într-un vast apartament de pe bulevardul MacMahon. Josephine, având deja 63 de ani, hotărăşte să se reapuce de lucru, pentru a câştiga bani. Prietenul Jean-Claude Brialy, tutorele neoficial al copiilor, o ia ca asociată la Cabaretul la Goulue, unde lansează un nou show, simpatic şi glamour. Din păcate, vremea comediei muzicale a cam trecut. Şi chiar dacă Josephine Baker a făcut un viraj artistic la începutul anilor '50, deja la începutul anilor '70 lumea se dă în vânt dup Janis Joplin şi Marianne Faihfull. Frumoasa negresă nu mai e în vogă.

În acelaşi an, în timpul vacanţei de vară de la Monte Carlo, Josephine reîntâlneşte o compatrioată, artistă ca şi ea, venită adeseori s-o aplaude, prinţesa Grace. Plină de amabilitate, aceasta înţelege că biata cântăreaţă a ajuns la fundul sacului, ţinându-şi copiii feriţi de griji, şi că spectacolul de iluzionism e pe sfârşite. Îi propune să se mute într-o superbă vilă de la Roquebrune-Cap-Martin şi la schimb - oferta e cu adevărat generoasă - să participe la câteva gale de caritate în favoarea Crucii Roşii. Copiii săi, dintre care cel mai tânăr are 10 ani, merg la şcoală alături de micuţii prinţi. Ei îşi trăiesc tinereţea în puf, cu o indiferenţă care o scandalizează pe mama lor. Muzică dată la maximum, de dimineaţa până seara, blugi trapez, dezordine groaznică: lui Josephine i se pare că vede în acest comportament adolescentin spectrul revoluţiei. Perioada asta e greu de suportat pentru o femeie care s-a construit prin muncă pe brânci şi umilinţă.

Atunci când i se oferă prilejul, Josephine Baker mai organizează spectacole la Paris sau merge în turneu, mai ales în Statele Unite unde, în 1973, i se atribuie o ultimă mare iubire, pentru un colecţionar de artă american. Grace de Monaco e cea care face aranjamente ca ea să-şi reia cu demnitate activitatea, în 1975, la Bobino. La exact cincizeci de ani de la sosirea la Paris, Josephine Baker urcă din nou pe scenă, aclamată de un public fierbinte şi lansată de aprecierile critice ditirambice. O întoarcere triumfală, dacă se poate spune astfel! Într-o frumoasă zi de 12 aprilie, le telefonează copiilor pentru a-i îmbrăţişa, entuziasmată, ca o vedetă reînviată, „icoană de bronz şi de oţel cafeniu", cum o considera Cocteau. Câteva ore mai târziu, e victima unui atac cerebral, la ieşirea de pe scenă. Nu-şi va mai reveni.

Funeraliile ei de la Paris, la 15 aprilie 1975, au reunit mii de admiratori, înainte de înhumarea de la Monte Carlo. În 2006, centenarul naşterii sale a fost celebrat cu demnitate, prin spectacole pariziene omagiale şi atribuirea numelui ei unui bazin de înot, care pluteşte pe Sena. După decesul ei, Tribul Curcubeului şi-a încheiat adolescenţa în Argentina, alături de un tată despre care artista niciodată n-a avut vreo vorbă rea.

Herbert von Karajan

2011-04-05T09:34:00.000+03:00

S-a născut la Salzburg, în Imperiul Austro-Ungar la 5 aprilie 1908, într-o familie înstărită, ca fiu al lui Ernst şi al Martei von Karajan.

Familia von Karajan provenea dintr-o familie aromână (Gheorghe Ion Karaion), după unele surse, sau greacă (Gheorghios Ianis Karaianis), după altele, din oraşul Kozani, Rumelia, atunci provincie otomană (actualmente în Macedonia de vest, care aparţine Greciei. În 1767 el şi fratele său s-au mutat la Vienasau, poate, la Chemnitz, în Saxonia, unde au fost printre fondatorii industriei textile a Saxoniei. Ambii fraţi au fost înnobilaţi la 1 iunie 1792 de Friedrich August al III-lea, prinţ elector al Saxonei, cu dreptul adăugării prepoziţiei „von” numele de familie: „von Karajan”. Prin desfiinţarea oficială a aristocraţiei în 1919 în Austria, familia von Karajan şi-a pierdut de asemenea dreptul de a folosi particula nobiliară „von”. Dirijorul a pretins autorităţilor austriece să i se acorde dreptul de a refolosi particula „von”, altminteri va refuza să mai susţină concerte în Austria. Autorităţile i-au acceptat derogarea de la lege, ca „nume artistic”.

Mama, Martha Kosmač, era de origine slovenă, din satul Mojstrana, ducatul Carniola (Krain), Austro-Ungaria, actualmente Slovenia.

Karajan a început studiul pianului la 4 ani, a studiat la Conservatorul „Mozarteum” din Salzburg (1916-1926) şi a continuat studiile la Academia de Muzică din Viena până în 1929.

În 1933 von Karajan a aderat ca membru al Partidului Nazist, ceea ce i-a facilitat cariera spectaculoasă. S-a susţinut că dirijorul a făcut acest pas din arivism şi nu din convigere politică, având în vedere că în 1942 s-a căsătorit, în pofida legilor rasiste în vigoare, cu Anita Gütermann, de origine evreiască. Cert este că el a completat formularul de adeziune la Partidul Nazist la 8 aprilie 1933 la Salzburg, cu cinci ani înainte de Anschluss. A primit carnetul de membru cu nr. 3 430 914, iar concertele şi le începea mereu cu imnul partidului nazist, „Horst-Wessel-Lied”. În anul 1928 a debutat ca dirijor şef al orchestrei din Ulm, Germania, unde a activat până în 1934. În 1929 a dirijat opera Salomea la Festspielhaus din Salzburg. În 1935 a fost numit la prestigioasa orchestră din Aachen, devenind cel mai tânăr dirijor al Germaniei.

În 1937 a fost numit dirijor la opera de stat din Viena, iar în 1938 a dirijat „Fidelio” la opera de stat din Berlin, unde a rămas timp de 35 de ani. La 20 aprilie 1939, entuziasmat de interpretarea tânărului dirijor, Hitler i-a acordat titlul creat ad-hoc „dirijor naţional” (în germană „Staatskapellmeister“).

A revenit ca director artistic al operei de stat din Viena (1957 - 1964) şi al Festivalului de la Salzburg (1956 - 1960). Din 1948 a colaborat şi cu teatrul La Scala din Milano. Renumele internaţional şi l-a dobândit cu înregistrarile făcute cu Filarmonica din Berlin.

Împreună cu regizorul francez Henri-Georges Clouzot, Karajan a produs filme ale concertelor şi operelor dirijate. A vizitat Statele Unite împreună cu Orchestra Philharmonia din Londra, iar în toamna lui 1955 a dirijat Orchestra Philharmonia în 24 de concerte.

Ca dirijor la orchestrele filarmonice din Salzburg, Viena, Berlin, Londra, Karajan a devenit o valoare incontestabilă a patrimoniului cultural-artistic universal. A fost director al orchestrei filarmonice din Viena, director şi dirijor al orchestrei filarmonice din Berlin. A înregistrat sute de discuri, colaborând şi cu mulţi din marii solişti ai lumii: Anne-Sophie Mutter (favorita sa), Evgheni Kissin, Lazar Berman, Elisabeth Schwarzkopf, Luciano Pavarotti, Vladimir Horowitz, Sviatoslav Richter, Nigel Kennedy ş.a. Alţi mari muzicieni, ca Isaac Stern şi Iţhac Perlman, i-au refuzat colaborarea din cauza trecutului său nazist.

Francisco de Goya

2011-03-30T09:22:00.000+03:00

S-a născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul Spaniei. Curând familia se va stabili la Zaragoza - capitala provinciei Aragon. Goya urmează şcoala la iezuiţi, după care intră ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez, la care îşi va exersa arta desenului copiind gravuri. În 1763, încearcă să se înscrie în Academia Regală San Fernando din Madrid, dar este respins. Îşi continuă formaţia artistică sub îndrumarea lui Francisco Bayeu pentru ca, în 1773, să se căsătorească cu Josefa, sora mai mică a maestrului său. Goya va mai încerca încă o dată să fie primit în Academia San Fernando în anul 1766, dar va fi din nou respins (în 1795 va fi numit director al acestei instituţii !).

Pe la sfârşitul anului 1769, Goya pleacă la Roma, unde va rămâne până în iunie 1771. În Italia obţine o bursă din partea Academiei din Parma, care îl impulsionează să-şi continue munca artistică, astfel că, la întoarcerea în Spania, Goya deţine deja certificatul de maestru. Se stabileşte la Zaragoza şi decorează palatul Sobradiel, pictează o frescă pe bolta micului prezbiteriu al catedralei El Pilar, realizează un ciclu de tablouri pentru călugării de la Aula Dei.

Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid şi Escorial. În scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte şi îl prezintă tânărului frate al regelui, Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785, Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoaşterea oficială va veni în anul 1786, când devine pictor al Curţii Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei, Carol al IV-lea, îl menţine pe Goya în funcţia dobândită.

În anul 1792, artistul se îmbolnăveşte de o maladie care ne este necunoscută. După convalescenţa petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este şi rămâne surd. Boala a influenţat starea fizică şi psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câştigă în forţă interioară şi devine expresivă, răpitoare. Abia acum se naşte adevăratul geniu al lui Goya.

În anul 1795, Goya o cunoaşte pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl invită la reşedinţa ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadiz. Ducesa se dovedeşte totuşi inconstantă în sentimente, şi idila nu durează mult. Creaţiile lui Goya din această perioadă dovedesc un ascuţit spirit critic până la maliţiozitate, cu penelul său îşi va bate joc de toată lumea, chiar şi de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul tablou Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul priveşte monarhia spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului: "Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat dispreţul pe care îl nutreşte pentru ei. Trebuie să fi geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curţii îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea şi mediocritatea persoanelor portretizate.

În îndatoririle sale de stat, dar şi în cele conjugale, regele este înlocuit de Manuel Godoy, tânărul şi ambiţiosul său premier. Pentru acest om infatuat, urât de poporul spaniol care îl numeşte măcelar ("chorizero"), Goya pictează celebrele tablouri La Maja Desnuda ("Maja dezbrăcată", 1799-1800) şi La Maja Vestida ("Maja îmbrăcată", 1800-1803). Maja Desnuda este unul din rarele nuduri din pictura spaniolă şi totodată unul din cele mai renumite.

Spre deosebire de Venus la oglindă a lui Velázquez, Goya prezintă goliciunea în mod făţiş, aproape provocator. Senzualitatea clară şi direct simţită nu poate lăsa privitorul indiferent. Tocmai din acest motiv Godoy comandă o doua pânză mai convenţională, de aceleaşi dimensiuni, care prezintă o Maja îmbrăcată, şi acoperă cu ea tabloul cu Maja dezbrăcată.

Şiretlicul a fost descoperit şi în anul 1813 Inchiziţia confiscă ambele tablouri. Identitatea persoanei pictate a fost înconjurată de o aură de legende, multă vreme s-a spus că artistului i-a servit de model chiar Ducesa de Alba, modificând evident fizionomia, frumosul cap al femeii dând impresia că a fost lipit de trup, ca şi cum Goya ar fi pictat trupul iubitei în aşa fel, încât să nu poată fi recunoscut de alţi ochi. Probabil lui Goya i-a sevit drept model una dintre metresele lui Godoy, legendele însă au o viaţă lungă.

În afara tablourilor executate la comandă, pictorul realizează şi gravuri pe cicluri tematice. În "Los Caprichos" ("Capriciile", 1797-1799) - într-un număr de optzeci de gravuri - artistul prezintă fantasme care prind viaţă când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de prostie, mârşăvie, durere sau dorinţe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doile ciclu, "Los desastres de la guerra" ("Ororile războiului"), în perioada războiului cu Franţa napoleoniană şi a înăbuşirii sângeroase a revoltei populaţiei din Madrid. Represiunea răsculaţilor va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 - Masacrul de la Madrid, (1814) şi 3 mai 1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni, (1814).

La sfârşitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon aşează pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulţi contemporani din toată Europa, Goya a crezut la început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluţionare şi la democratizarea Spaniei. Aceste speranţe sunt şterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea, artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole. Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi executată în anul 1817.

Pe 20 iunie 1819 moare soţia pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde îşi cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"), însoţit de Leocadia Weiss, devenită tovarăşă de viaţă după moartea Josefei. Artistul trăieşte izolat de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi bătrâni mâncând supă", "Saturn devorându-şi copiii" etc., care produc o impresie extraodinar de deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creaţia lui, drumurile artei şi ale frumuseţii s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând şi "urâtul". Privirea artistului transformă oroarea realităţii în opere pline de dramatism şi cruzime.

În anul 1823, Ferdinand al VII-lea le cere francezilor ajutor armat pentru a înăbuşi revoluţia care izbucnise la Madrid. În 1824, Goya pleacă la Plombières-les-Bains, o staţiune din munţii Vosgi. După o lună în care vizitează Parisul, se stabileşte la Bordeaux. Faptul că se găsea în străinătate nu îi slăbeşte forţa de creaţie. Goya pictează scene de coridă, portrete ("Lăptăreasa din Bordeaux", 1827), realizează miniaturi. În primăvara anului 1825 se îmbolnăveşte, trei ani mai târziu, pe 16 aprilie 1828, moare la Bordeaux. Rămăşiţele artistului vor reveni în Spania, la sfârşitul primului război mondial. De la el ne ramâne şi cunoscuta frază " Somnul raţiunii naşte monştrii".