Ingmar Bergman

S-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendenţă daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, şi Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezenţa a diferite imagini şi discuţii pe teme religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracţiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School şi ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar şi cursuri de literatură ale Universităţii din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracţiei sale puternice către film şi teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural" pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alţi autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist şi asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud şi nedrept. Din 1944 Bergmann este şi director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). 

Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, şaisprezece filme prin care îşi dezvoltă un stil propriu, influenţat de expresionismul german şi de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 îşi începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internaţional îi este datorat peliculei "A şaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câştiga Premiul Special al Juriului la Cannes. 

Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existenţa lui Dumnezeu şi a căutarii unui sens al vieţii. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. 

Bergman foloseşte aici reprezentări ale halucinantului şi oniricului pentru a evidenţia zbuciumul interior al personajelor şi pentru a pătrunde în subconştientul acestora. Procedeul va fi întâlnit şi în opera sa târzie. Atât "Primăvara virgină" (1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât şi "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscar pentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) şi "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann şi Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) şi "Strigăte şi şoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă şi filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) şi "Faţă în faţă" (1976), ajung şi pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenţie, sub acuzaţia de evaziune fiscală, Bergman părăseşte în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de şarpe" (1976/77) şi "Din viaţa marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman şi Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabileşte în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 şi 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny şi Alexander", care câştigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri şi costume. După acest mare succes Bergman renunţă la activitatea de regizor de cinema şi se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru şi scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existenţiale de moralitate, singurătate şi credinţă; tinzând în acelaşi timp spre simplitatea şi claritatea directă a vieţii, opusă stilizării, metaforizării şi alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobişnuit de sofisticat şi complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotaţii multiple, între care cele existenţialiste şi de avant-garde sunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneţia în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o menţiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Stockholm şi cu Legiunea de onoare a Franţei.

Pina Bausch

Numită deopotrivă „coregrafă a sufletelor” dar şi “pornografă a durerii”, Pina Bausch   şi-a câştigat reputaţia formidabilă de artist original. Astăzi ea ar fi împlinit 70 de ani.

S-a născut în 1940 la Solingen, lângă Dussedorf, Germania. Ea a început să danseze de la o vârstă fragedă. În 1955 a intrat la Academia Folkwang din Essen, unde a fost influențată de coregraful Kurt Jooss, unul dintre fondatorii expresionismului german în dans.

După absolvire, a câștigat o bursă la New York unde și-a continuat studiile la Juilliard School.

În 1962 s-a alăturat Companiei de Balet Folkwang a lui Jooss, ca solistă și ca asistentă a lui Jooss. În 1968 a făcut coregrafia la prima ei piesă.

În 1972 a devenit director artistic la Wuppertal Opera Ballet, care s-a numit mai târziu Tanztheater Wuppertal Pina Bausch. Compania are un repertoriu vast cu piese originale  participând în numeroase turnee din întreaga lume.

Tema din cele mai multe  lucrări ale Pinei Pausch este interacțiunea dintre bărbat și femeie (printre altele, fiind și sursă de inspirație pentru filmul lui Pedro Almodovar,Hable con ella). Piesele ei sunt construite din bucăți scurte de dialog și acțiune cu  elemente suprarealiste.  De asemenea, în cele mai multe dintre producțiile sale multi-media, folosește decoruri elaborate și muzică eclectică.

În 1983, ea a jucat rolul Principesei Lherimia în filmul And the Ship sails On (E la nave va) a lui Federico Fellini.

Pina Bausch s-a stins din viaţă la Wuppertal în 2009. 

Brian May

Emblematicul chitarist al trupei Queen s-a născut în cartierul londonez Hampton, la 19 iulie 1947. Încă din perioada şcolii Brian şi-a format prima trupă, împreună cu basistul Tim Staffel, numită 1984, după romanul omonim al lui George Orwell.  
Ca şi chitarist, Brian este recunoscut pentru memorabilele sale improvizaţii solo, tonul distinctiv al sunetului chitarei sale, şi pentru a fi (împreună cu tatăl său) constructorul propriei sale chitare, în 1963, cunoscută sub numele de "Red Special". Brian May este citat ca fiind un pionier al efectului sonor cunoscut ca "delay effect" (în română, "efect de întârziere").
În 1968, May, alături de basistul Tim Staffel şi de percuţionistul Roger Taylor (viitorul coleg de la Queen) înfiinţează al doilea grup al său, "Smile", cu care a cântat până în 1970, când Staffel a ieşit din formaţie. 





Din 1970 viaţa lui Brian May este strâns legată de grupul Queen care-i va aduce celebritatea. Brian a fost primul lider al grupului cântând la chitară, pian, sintetizator şi fiind, de asemenea, vocalist. Ocazional, când asigura armonii vocale de acoperire, May cânta la pian şi sintetizator. Un număr de piese, aşa cum ar fi "'39", "Sleeping On The Sidewalk", "Good Company" şi "She Makes Me" îl au pe Brian May ca vocalist. 

Chitara pe care o foloseşte continuu din 1963, denumită "Red Special", a fost construită de Brian ajutat fiind de tatăl său. Ceea ce este remarcabil la această chitară semi-acustică este sunetul ei foarte asemănător cu cel al unei viori construită de oricare din lutierii italieni celebri. Aceste sunete înalte dar calde, se datorează atât concepţiei de construcţie a chitării, cât şi rezonanţei deosebite a corpului acesteia sculptat manual dintr-o bucată masivă de mahon veche de cel puţin 200 de ani.
May a compus multe din cântecele cele mai cunoscute şi apreciate ale formaţiei Queen, incluzând "We Will Rock You", "Fat Bottomed Girls", "Tie Your Mother Down", "Who Wants to Live Forever" şi "I Want It All" (conform comentariului pe care îl face el însuşi la Video Hits II DVD). Datorită calităţilor sale muzicale deosebite, este adesea descris ca fiind un virtuoz. 

După decesul lui Freddie Mercury, Brian încearcă să-şi continue cariera solistică, înfiinţând cel de al 3-lea grup al său, alături de mari nume din rock-ul mondial: Cozy Powell, Mike Moran şi Rick Wakeman. Alături de cei 3 colegi  editează în 1992 cel de-al doilea album solistic dind cariera sa, "Back To The Light". 

Primul proiect solistic al lui Brian a fost cu albumul "Star Fleet Project" din 1983, inspirat de fiul său, Jimmy. Şi acest album a fost realizat în colaborare cu nume mari ale muzicii: Eddie Van Halen, Alan Gratzer, etc.

Brian May Band, deşi a suferit câteva schimbări de personal, a reuşit lansarea a 4 albume de studio şi a unui album live, cu înregistrări din primul concert susţinut de grup la Londra, în 15 iunie 1993. 
După turneul din 1993, Brian, întors în studiouri, a lucrat împreună cu cei doi colegi de la Queen la finalizarea ultimului lor album original, "Made In Heaven", lansat în 2005. În acelaşi an, Brian începe să lucreze la următorul album solo, cu piese preluate din repertoriile altor artişti (cover-uri) alături de care a colaborat în diverse ocazii. Albumul lansat în 1998 s-a intitulat "Another World" a beneficiat de asemenea de ajutorul unor muzicieni ca Spike Edney, Cozy Powell, Neil Murray sau Jamie Moses.





În 2000 Brian editează primul său soundtrack, pentru filmul "Furia" din 1999,  în regia lui Alexandre Aja.  





Din 2005, Brian alături de Roger Taylor şi Paul Rodgers au reluat concertele. Pentru a nu exista nici o nelămurire în privinţa eventualei înlocuiri a lui Freddie Mercury, Brian a confimat public faptul că "Paul Rodgers nu face parte din grupul Queen, ci este vorba de un proiect Queen + ... cum au mai existat...". Proiectul, concretizat în 2008  prin albumul "The Cosmos Rocks", a luat sfârşit la 12 mai 2009, când Paul Rodgers s-a separat de legendarul grup, după ce a declarat că "orice colaborare cu Queen este posibilă oricând". 





Din 2007, după aproape 40 de ani de carieră muzicală, Brian s-a întors la astrofizică. Absolvent al facultăţii de fizică şi matematică a Colegiului Imperial din Londra (în original Imperial College London), May a manifestat un interes constant în studiul astrofizicii, domeniu în care şi-a susţinut recent teza de doctorat, pe care o amânase nedefinit în anii timpurii 1970 şi apoi ulterior, întrucât s-a dedicat în exclusivitate formaţiei Queen şi succesului enorm al acesteia pentru circa două decenii care au urmat. Este co-autorul volumului "Bang! Istoria completă a Universului" publicat în luna octombrie 2006, alături de Patrick Moore and Chris Lintott. 

George Calboreanu

Născut în 1896, George Calboreanu a debutat pe scenă la Iaşi, în stagiunea 1917 - 1918, ca elev al ilustrei actriţe Aglae Pruteanu. A debutat ca actor profesionist la Cluj-Napoca. Aici a fost premiat şi a obţinut o bursă de studii la Viena. A debutat ca actor bucureştean în compania Bulandra. Şi, în sfârşit, şi-a făcut intrarea la Naţional, la 20 de ani, datorită lui Alexandru Davila, în spectacolul Vlaicu-Vodă. În 1928 a devenit societar al instituţiei - de care nu  s-a mai despărţit.

A contribuit la lansarea de piese, autori, personaje româneşti, manifestând încredere faţă de scriitorii tineri şi generozitate. A jucat rolul lui Chirică din Omul cu mârţoaga de George Ciprian, demersul său scenic, fiind decisiv în impunerea comediei (1927). La interpretat pe Spirache Necşulescu în Titanic Vals de Tudor Muşatescu (1932). Apoi, Idolul şi Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu (1934), Marele duhovnic şi Glafira de Victor Eftimiu, Borgia de Alexandru Kiriţescu, Meşterul Manole de Lucian Blaga, Maestrul de Mircea Ştefănescu, Letopiseţi de Mihail Sorbul, Ovidiu de Nicolae Iorga şi altele, de Paul Prodan, Ticu Arhip, Caton Theodorian.

Una din marile reuşite ale carierei sale e rolul lui Ştefan cel Mare. La făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, Maria de Mangop de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi la desăvârşit în Apus de soare, la Naţionalul din Bucureşti, dând o efegie modernă personajului dramatic, monumentalizând şi, deopotrivă, umanizând rolul. E cert că pentru generaţiile posbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de calboreanu, aşa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara.

George Calboreanu i-a mai zămlisit, în ultimii patruzeci de ani, pe Petru Arjoca din Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Ion Vodă cel Cumplit din piesa omonimă a lui Laurenţiu Fulga, Vlaicu-Vodă a lui Davila, a dat substanţă unor eroi din piese moderne de Horia Lovinescu, Aurel Baranga, N. Moraru şi alţii.

A avut, din todeauna, o uimitoare capacitate de întruchipare în tragedie, fie în dramaturgia barocă - Regele Lear sau Iulius Cezar de Shakespeare - fie în drama romantică - Hoţii de Schiller, Lorenzaccio de Alfred de Musset. Dar în egală măsură a strălucit în comedie; stau marturie rolurile din Căsătoria de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Medicul în dilemă şi Maior Barbara de Shaw.

A trecut, fără dificultăţi, prin partituri complexe ale repertoriului modern, de la Bologa fin Pădurea spânzuraţilor la eroi ai lui Pirandello, Karel Čapek, Tennessee Williams. O realizare importantă a fost Galileu de Brecht, la Teatrul Radiofonic.

Constantin Tănase

S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă ţărănească din Vaslui, judeţul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică şi sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meşterul Manole, Capitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentaţiile s-au mutat în hambar şi chiar în poiată.

Prima experienţă profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiş condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui şi a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiţii. În 1896 termina gimnaziul şi, în ciuda dorinţei sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iaşi, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-şi făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunţe după câteva săptămâni din lipsă de bani.

În Brăila s-a împrietenit cu învăţătorul şi scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Curseşti, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învăţător, însă a intrat în conflict cu directorul şi câţiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârşoveni, Poeneşti, unde învăţase poetul Alexandru Vlahuţă. Tănase şi-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica şi gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către şcoală. Părinţii elevilor au fost de asemenea implicaţi în activităţile şcolare, prin excursii in aer liber, unde preda istorie şi geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit in localitate, atrage însă antipatia notarului si câtorva avocati locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară.

Ziua de 14 octombrie 1899 îl găseşte în Bucureşti, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu Bucureşti. Dupa efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A inceput sa lucreze în teatru, şi s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuş în Bucureşti, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la teatrul de revistă "Constantin Tănase" (http://www.teatrultanase.ro/), care functioneaza încă la adresa fostului "Cărăbuş" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului.

În buna tradiţie a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetăţeanului simplu, umil si necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrăţele, crizantemă la butonieră si bastonaş, s-a facut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori in atenţia cenzurii.

Împreună cu "Cărăbuş" a făcut numeroase turnee prin ţară, şi cel puţin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea şi la Paris. O sursă menţionează operele de caritate ale actorului – 3 şcoli primare şi o biserică.

La "Cărăbuş", Tănase lansează carierele a numeroşi artişti, mai ales Maria Tănase şi Horia Şerbănescu.

Constantin Tănase a murit în Bucuresti în 1945. Există zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roşie invadatoare. În orice caz, o altă sursă oferă informaţii de circumstanţă despre moartea sa, care par mai plauzibile. ( Blocaj renal in urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi - ciudata indicaţia doctorului)- informaţie dată de nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru. Potrivit acestei surse, Tănase încă mai juca în Bucureşti un an după sosirea ruşilor, şi a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi care aveau obiceiul să "rechiziţioneze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând "Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

"Rău era cu "der, die, das"

Da-i mai rău cu "davai ceas"

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie"

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul uşor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile "bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.

Jim Morrison

S-a născut la 8 decembrie 1943 în Florida. Când era copil familia petrecea foarte multă vreme pe drumuri datorită carierei tatălui său de ofiţer în Marina Militară. La sfâşitul anilor 50 s-a stabilit în Alexandria, Virginia unde Jim şi-a încheiat liceul. În 1964 s-a mutat pe coasta de vest iar în 1966 a intrat la Universitatea Californiei din Los Angeles.

Pasionat de literatură şi filosofie, Jim Morrison scrie versuri sub influenţa lui Arthur Rimbaud şi William Blake. Pe când era student la UCLA Jim a început să ia diferite tipuri de narcotice, cum ar fi LSD.

În anul 1965 îl va întâlni pe Ray Manzarek şi vor forma grupul rock The Doors. Din trupă mai făceau parte şi John Densmore şi Robby Krieger. Denumirea grupului provine de la un vers celebru al lui William Blake, "I have left open the doors of perception". Debutul lor discografic apare 2 ani mai târziu cu albumul omonim, The Doors apărut în 1967, sub egida Elektra Records.

Jim era văzut de fanii săi ca un fel de zeu sau lider spiritual; ca urmare şi-a luat numele de "Lizard King" (regele sopârlă). Stilul său de viaţă alături de formaţie a devenit tot mai puternic influenţat de alcool şi droguri. Spre sfâşitul vieţii devenise aproape dependent de alcool. 

În 1969, în urma unei "băute" mai lungi, Morrison a apărut beat pe scenă în faţa a 13.000 spectatori în Coconut Grove, Florida. În timpul spectacolului s-a dezbrăcat pe scenă(şi-a scos cămaşa) şi a scos degetul pe la fermoarul pantalonilor. Ca urmare a acestui gest a fost arestat sub acuzaţia de exihibiţionism şi alcolism. A fost condamnat la şase luni de muncă silnică în ciuda faptului că a făcut apel şi a murit înainte de rejudecarea cazului.

Morrison s-a însurat cu prietena sa Pamela Courson pe care o întâlnise în 1966. Ea a fost aceea care l-a găsit mort în hotelul din Paris. Moartea sa (probabil o supradoză de droguri) a fost stabilită ca fiind urmare a unui atac de cord şi nu i s-a făcut autopsie. În urma unei ceremonii particulare Jim a fost îmormântat în cimitirul Père Lachaise Cemetery din Paris.